ADRIAN NOUR - "Fac echilibristică pe o graniță foarte fină, între teatru și muzică"

"O gașcă foarte ca lumea"

- Între participanții la "Vocea României", puțini au avut un destin așa de glorios ca al tău. Acum trei ani, spectacolul "Fantoma de la Ope­ră" s-a jucat cu casa închisă, iar în prezent, mu­sicalul "Mamma Mia", în care joci unul dintre ro­lurile prin­cipale, are la rândul lui un excep­țio­nal succes la public. Ai tu un fler extraordinar în a-ți alege doar proiecte de mare succes sau crezi că și des­tinul îți dă o mână de ajutor?

- Da, destinul sau Dumnezeu mă ajută mult! Că nu știu cum se face, dar tot ajung în proiecte din astea frumoase, care le plac și oamenilor, și mie, și care-mi doresc să aibă o viață cât mai lun­gă. Și cu "Mamma Mia", "aventura" a fost si­mi­lară cu ceea ce-ți povesteam într-un interviu pre­cedent că s-a întâmplat la "Fantoma". Am mers la casting, deși nici de data asta nu aveam mari speranțe, însă am fost chemat și la următoarele pro­be și, final­men­te, am rămas în dis­­tribuție.

- Care e at­mos­fera într-o tru­pă care pre­gă­tește un muzical?

- Atmosfera a fost de la început excelentă, pentru că suntem o gașcă foarte ca lumea. Pe unii dintre mem­brii echipei îi cu­noșteam deja de la Teatrul de Ope­retă, de la "My Fair Lady", dar mi-am făcut și prieteni noi, oa­me­ni pe ca­re nu-i știam decât din vedere, dar pe ca­re, acum, i-am des­­­coperit ca fiind niște tipi extrem de plăcuți... Ce mai! Sunt foarte tari! (râde) Per to­tal, întreaga pe­rioadă de repetiții a fost o mare bucu­rie. Du­pă ce am dat pre­miera și n-am mai stat împreună zi de zi, aproape oră de oră, chiar m-a apucat așa, o nos­talgie... Am mai simțit asta și la alte pro­iecte: după ce se epuizează starea aia de febrilitate, de muncă și de comuniune continuă, de la repetiții, după ce trece și premiera și rit­mul de lucru se domolește, pe mine parcă mă apucă depresia. Mole­șeala aia nu-mi place deloc.

"Patru mii de oameni au cântat cu noi fiecare vers"

- Prezența publicului nu e stimu­la­tivă? Aplauzele, ovațiile?

- Ba da, doar că e o altfel de energie, o energie pe care o primești ca răspuns la ceea ce dai ca ac­tor. Într-adevăr, energia pe care o simți invadân­du-te pe scenă e fantastică! Uite, la "Mamma Mia", pre­miera a fost reprezentată de patru spec­tacole la rând, în patru seri consecutive, și a fost ceva incre­dibil! Să vezi și, mai ales, să simți Sala Palatului plină, în care 4000 de oameni cântau cu noi fiecare vers, vibrau împreună cu noi pe fiecare notă... În prima seară, îmi aduc aminte că eram cu Aurelian Temișan și cu Horia Brenciu în scenă, a intrat și Loredana și-a început să cânte "Mamma Mia, here I go again", și-atunci, ca prin magie, întreaga sală a început să cânte și înspre noi venea așa, un val de bucurie... Mi s-a ridicat părul de pe mâini de emoție! Și în țară, pe unde am fost cu spectacolul, reacțiile au fost la fel de intense. Inclusiv în Cluj, la Sala Polivalentă, unde oamenii au fost ceva mai rezervați inițial, dar apoi, de la a doua sau a treia piesă, erau de­ja trup și suflet ală­turi de noi.

- Cum ai cola­borat cu regizorul și coregraful?

- Pe Răzvan Din­că, regizorul, și pe coregrafa Violeta Dincă îi cunoșteam dinainte, de la Tea­trul de Operetă, și, de curând, am și lucrat împreună la "My Fair Lady", deci ei știau ce pot să fac eu, iar eu știam care e stilul lor, și-atunci totul a decurs mult mai simplu decât da­că acum ne-am fi în­tâlnit pentru prima da­tă. Lucrurile au mers ca unse! La "Mamma Mia", Răz­van chiar mi-a spus că sunt unul dintre membrii echipei care au cea mai mare ex­pe­riență în materie de musical! Îți dai seama că m-am simțit foarte bine! (râde) Dar am realizat și cât de repede a trecut timpul, și cât de multe am învățat în acești nouă ani de când fac musicaluri. Și-am mai realizat ceva: că-mi place enorm să fac musical, poate chiar mai mult decât alte genuri de teatru, și că tot musical mi-ar plăcea să fac și-n continuare.

- Care va fi traseul spectacolului?

- Va exista o reprezentație în Alba Iulia, apoi sunt planificate o serie de spectacole la mare, "Mamma Mia la Mamaia", va urma un turneu prin țară, iar din septembrie-octombrie vom relua spectacolul și în București, tot la Sala Palatului.

"Predau step. Îți dai seama?"

- În ce alte spectacole mai ești implicat?

- Am continuat colaborarea cu Gigi Căciu­lea­nu, deci am reluat "Folia, Shakespeare & Co", la Teatrul Național, după care am lucrat un spectacol nou, în patru personaje, "#EmojiPlay", la Teatrul Excelsior, dar cu care am mers deja și prin țară, pe la diverse festivaluri, iar acum tocmai ce ne-am întors de la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde am jucat un spectacol-colaj al lui Gigi Căciuleanu, "Aller Retour", alcătuit din mo­mente preluate din alte spectacole anterioare, în­tr-o combinație foarte creativă. E un proiect foarte interesant, pentru că în el suntem implicați o parte dintre membrii trupei "Gigi Căciuleanu Ro­ma­nian Dance Company", dar și o parte dintre mem­brii trupei franțuzești a lui Gigi, "Karma Dance Company", deci am avut parte și de un "schimb de experiență". În orice caz, am înțeles că, din toamnă, vom merge înainte și cu spectacolul ăsta. Poate o să ajungem cu el și-n Franța. Dacă francezii au venit la noi, noi de ce să nu mergem la ei?! (râde) Am mai avut o premieră și la Teatrul de Operetă: "Bonjour, bonne nuit, Paris". Cu sce­na­riul și regia semnate de Dana Rotaru. Un spec­tacol muzical, care arată... cum se pregătește un spectacol muzical! Și cât de importantă e iubirea: de muzică, de teatru, de oameni... În plus, și eu m-am mai gândit la niște scenarii pentru piese de teatru, pe câteva le-am și scris, dar deocamdată mă concentrez să reiau "Necuvinte", spectacolul meu de suflet. Mă concentrez, în sensul că Ana Pepine s-a retras din proiect, deci acum trebuie să organizez un casting, ca să-i găsesc o înlocuitoare, trebuie să găsesc și o sală nouă... E de lucru! A, și de când n-am mai vorbit noi, mi-am făcut și o școală de step. Predau step! Îți dai seama?! (râde) Nu m-aș fi văzut făcând asta nici într-o mie de ani! Adică nu credeam că am stofă de pedagog. Iar acum, îmi place la nebunie! O colegă de-a mea a trebuit să plece din București și m-a rugat să-i preiau elevii: pentru ea, dar și pentru ca oamenii aceia să nu rămână de izbeliște, am acceptat. Așa am început, cu patru elevi, și acum am deja o grupă de începători și una de avansați. Totuși, cel puțin deocamdată, nu vreau să iau mai mulți elevi de-atât, fiindcă ar însemna să nu mai am vreme să mă ocup de fiecare în parte cu temeinicie.

- Muzica ai trecut-o în planul doi?

- Absolut deloc! Din contră: începând din toamna trecută, m-am întors și la școală. Fac un master de jazz la Conservator, la Mircea Tiberian. Și m-am dovedit un mare tocilar! Am intrat cu 10 și am luat și bursă de merit! (râde) Ideea e că a început să-mi placă din ce în ce mai mult jazz-ul, concertele cu trupa mea de jazz s-au înmulțit în anii din urmă și-atunci am simțit nevoia să apro­fundez genul ăsta de muzică. Inițial, m-am gândit să merg acolo pentru partea de improvizație, să învăț mai bine să improvizez. Și, firește, ca să-l ascult pe Mircea Tiberian! Între timp însă, am descoperit o mul­țime de alte lucruri noi și in­ci­tante, legate de muzică, și am descoperit și ce lume mare se ascunde în Mircea Tiberian, așa că sunt foarte fericit că sunt mas­terandul dum­nealui.

- Unde poate să te mai as­culte lumea cântând?

- Cânt la "Rooftop Up­stairs", într-o formă restrân­să, am continuat și colaborarea cu Trio Zamfirescu, cu care cânt la Sala Teatrelli, la Teatrul Eli­sabeta am proiectul "Jazz On", cam în fiecare lună... Cu con­certe de jazz am mers și prin țară și o să reiau aceste pere­grinări muzicale din toamnă...

- În acești trei ani care s-au scurs de când n-am mai stat de vorbă, filmul tot nu ți-a ieșit în cale? Dacă țin bine minte, asta era ceea ce-ți doreai cel mai mult: să faci film.

- Așa e, dar, între timp, nu știu... Parcă m-am obișnuit cu gândul că n-o să fac film prea curând, fiindcă în România asta e ceva mult prea greu. Mai de­grabă mă văd acum în calitate de scenarist: să scriu un scenariu bun, să-l dau mai departe unor oameni care să aibă resursele necesare ca să-l transforme în film și, la modul ideal, să intru și eu în distribuție. Asta mi se pare o variantă mai realistă, cel puțin momentan. Pe de altă par­te, nici nu pot să spun că sufăr groaznic pentru că nu fac film. Îmi place atât de mult povestea asta cu musica­lurile și dacă e să țină...

"Cu fetele mele, pe patru roți"

- Dat fiind bagajul profesional pe care l-ai acumulat, azi te simți mai curând actor sau cântăreț?

- Asta chiar e o întrebare! Cred că fac echi­libristică pe o graniță foarte fină, dacă luăm în considerare cu ce m-am ocupat de vreo zece ani în­coace. Pentru că - vezi! - în concerte sunt și ac­tor, iar în teatru mă folosesc foarte mult și de latura mea muzicală. Ceea ce, în fond, cred că nu-i rău deloc!

- Suntem în plină vară și nu putem încheia discuția fără să ne referim la vacanță: din ceea ce mi-ai povestit până acum, trag concluzia că în cazul tău o să fie una foarte activă.

- Cam așa! (râde) Dar tot o să evadez, îm­preună cu fetele mele, în mici aven­turi estivale. Mai ales că, de doi ani, am devenit șofer, am cum­părat și o mașină, deci suntem mai mobili, ca familie, decât înainte. Ne place mult să facem incursiuni fără program, adică s-o apucăm în ce direcție avem poftă atunci, pe moment, dacă ne simțim bine într-un loc, să stăm mai mult acolo, dacă nu, să plecăm repede mai departe...

- Ce-ți mai fac fetele? Cea mi­că nu se născuse când am fă­cut interviul precedent. Cum ați bo­tezat-o?

- Sofia-Maria, iar acum are deja trei ani și-un pic! E o perso­na­litate foarte diferită de Ana-Ma­ria, care are opt ani și a terminat clasa a II-a. Din toamnă, Sofia o să meargă la grădiniță și-o să vedem cum o să se adapteze... Crește vă­zând cu ochii! Ceea ce mă bucură cu adevărat este că ele între ele, su­rorile, se înțeleg, în general, bi­ne. Sigur, se mai și ciondănesc, dar, per total, între ele există relația aia de "surori bune".

- Acest "crește văzând cu ochii" te face să conștientizezi mai acut trecerea timpului?

- Da, uite, chiar ai sesizat esența situației! Că, altfel, eu mă uit în oglindă la mine însumi și mi se pare că nu m-am schimbat foar­te mult. Și visurile îmi sunt cam aceleași, deci nici la interior nu mă văd foarte diferit. În schimb, când mă uit la Ana și la Sofia, cum cresc și cum evoluează... îmi dau seama că timpul totuși trece.

- Și asta te sperie?

- Doar din perspectiva că am o droaie de pla­nuri în cap și văd că zilele se duc unele după al­tele, iar eu nu reușesc să-mi materializez planu­rile. Probabil că treaba asta ține de-o lipsă de orga­nizare, poate și de-o lipsă de încredere în mine... Trebuie să intru într-un program intensiv de autosugestie! (râde)

Foto: RĂZVAN CHIRILĂ (3)