"Achime, când cresc copiii, îi fac pochi, ca tine!", i-a spus cumnatului său, preot la Sibiu, mama gemenilor Băcilă, pe când aceștia erau de-o șchioapă. Frumoasa Anica nu știa cât de curând avea să plece, lăsându-și pruncii în mâna lui Dumnezeu, ea însoțindu-le pașii ca înger de lumină. De crescut, i-au crescut tatăl și bunicii paterni, iar unchiul i-a vegheat mereu din umbră, influențându-le, pe neștiute, devenirea.
Doar faptele bune
"A fost dorința mamei să ajungem preoți. Bunicii ne duceau la biserică duminică de duminică, cântam în strană, sub supravegherea discretă, de la distanță, a unchiului preot. Fără să ne dăm seama, am prins drag de biserică. Apoi, am mers tot pe calea asta și n-am făcut rău. Am împlinit și voia mamei, și voia bunicilor, și acum încercăm să împlinim și voia lui Dumnezeu. Asta e mai greu un pic, pentru că toți suntem oameni și trăim vremurile pe care le trăim, printre oameni așa cum sunt", spune părintele Marius.
Părintele Marius e reținut la vorbă. Îmi spune că nu e nimic spectaculos în viața unui preot de țară, dintr-o parohie mai degrabă săracă. "Nu-s obișnuit să mă plâng. Ce rost are? Dacă te aude cineva, poate-i pare bine și-i faci un păcat omului...", îmi spune, zâmbind amar. E preot aici, la Richiș, de 25 de ani, după ce alți aproape trei slujise într-o parohie din județul Satu-Mare. Oarecum ciudat, biserica ortodoxă de aici nu e nicăieri menționată documentar. Există doar, în documente săsești, o simplă informație, conform căreia românii se rugau și ei, undeva. "Probabil, se rugau în casa vreunui gospodar, îmi spune părintele, căci românii nu se bucurau, la acea vreme, de prea multe drepturi. Erau acceptați doar așa, mai pe la margine. Din păcate, se pare că le-a cam plăcut acest statut, căci și azi, în loc să ne strângem unul lângă altul, să fim mai uniți, tot cam pe margini o luăm...".
Bisericuța în care părintele Marius slujește acum a fost construită între anii 1925-1928, din fonduri proprii ale parohiei și cu bani adunați din sate, prin strădania comitetului parohial de la acea vreme, fără nici un fel de contribuție din partea autorităților, deși Richiș era, pe-atunci, centru de comună. Lipsa banilor a făcut ca biserica să fie ridicată fără fundație, aspect ce avea să influențeze ulterior întreaga construcție. De când a venit aici, părintele Marius a încercat, pe cât i-a stat în puteri, să aducă îmbunătățiri clădirii, pentru ca starea de degradare în care se afla să nu fie fatală lăcașului de cult. Astfel, cu ajutorul unor români plecați în Germania, în vremea când lucrurile mergeau mult mai bine ca acum, s-a reușit subzidirea, schimbarea acoperișului și zugrăvirea interioară și exterioară, iar ceva mai recent, datorită unor bani primiți de la Ministerul Culturii și Cultelor, a fost schimbată pardoseala, putredă de mai mult timp. "E foarte greu, căci sunt credincioși puțini și nu sunt oameni bogați. Am mai puțin de 400 de credincioși majori, iar din taxele pe care aceștia le plătesc la biserică abia de reușesc să-mi adun salariul lunar. Știu că poate multora nu le vine să creadă, dar, de cele mai multe ori, în ziua de salariu primesc doar fluturașul. Am fost nevoit, încă de la început, să mai fac și altceva, că altfel nu ne-am fi descurcat. Bani mulți am văzut de două ori în viață: când și-au numărat fiicele mele banii de la nuntă. Când o vrea Dumnezeu să fie, or fi, dacă nu, nu. În definitiv, ce ducem cu noi? Banii? Nu, ci faptele bune. Banii rămân aici, buni să se certe alții pe ei...", spune părintele Marius.
Mama, îngerul din cer
Pe chipurile celor doi frați, timpul pare să-și fi pus amprenta într-un mod ciudat. O fotografie din tinerețe le păstrează imaginea identică, imposibil de diferențiat în vreun fel. Acum, însă, la 47 de ani împliniți, doar lumina din ochi le-a rămas neschimbată, una singură pentru amândoi. "Ca doi ochi într-o lumină,/ Ca doi brazi dintr-o tulpină", vorba cântecului. O lumină tristă chiar și-n zâmbet, rămasă, cu siguranță, așa, după plecarea mamei la ceruri. Aveau doar 9 ani. Când amintesc de ea, cuvintele celor doi frați se opresc brusc, ca pe marginea unui mormânt deschis încă. Prezența mamei le însoțește pașii și acum, în chip tainic, așa cum a făcut-o în viață fiind. "La toate evenimentele fericite din viața noastră, cununii, botezuri, am simțit-o pe mama acolo. Sigur, nu fizic, dar mereu e o adiere, o boare, acolo, lângă mine", spune părintele Marius. Părintele Laurențiu își amintește că a primit binecuvântarea ca preot în Germania, în 25 octombrie. "Țin minte cu exactitate ziua de 25 octombrie, pentru că e ziua în care fusese înmormântată și mama noastră. Asta a fost purtarea de grijă a lui Dumnezeu!".
Îl întreb cum de a ales să plece în Germania. Slujise până atunci, ca preot, în trei parohii din județul Cluj. "Cu siguranță, a fost voia lui Dumnezeu! M-am dus la muncă, pentru că aveam patru copii, doi băieți și două fete, și nu era ușor deloc să ne descurcăm. Și acum muncesc, deoarece preoții din diaspora, în marea lor majoritate, nu sunt retribuiți. La început am lucrat în curierat, dar era destul de greu să împac îndatoririle preoțești cu programul de acolo. Acum, domeniul în care lucrez îmi permite libertatea de a răspunde prompt oricărei solicitări duhovnicești", povestește părintele Laurențiu.
Cu toate că anul acesta, Parohia Ortodoxă Română din Offenburg a împlinit 25 de ani de la înființare, în 2013, când părintele Laurențiu ajunsese acolo, comunitatea nu era foarte închegată. Încă de la început, părintele Laurențiu a slujit într-o biserică catolică, "Sf.Iosif". În primii doi ani, slujbele se țineau într-o încăpere de la subsol, unde era loc pentru maxim 70 de persoane, poate 80, ceva mai înghesuiți. "Era o situație hazlie, la un moment dat: familia noastră, având șapte membri, riscam să fim în biserică mai mulți decât ceilalți credincioși, care nu erau, de regulă, mai mult de zece persoane", spune zâmbind părintele Laurențiu. "Parohia Ortodoxă Română din Offenburg a funcționat cu sincope, în funcție de situație și de voia lui Dumnezeu, căci fără voia lui Dumnezeu nu se întâmplă nimic. ÎPS Serafim Joantă se gândise chiar c-ar trebui s-o închidă".
Odată cu statornicirea la Offenburg a părintelui Laurențiu și a familiei sale, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, parohia a-nceput să crească, iar spațiul de slujire a devenit neîncăpător. Atunci, Dumnezeu i l-a scos în cale părintelui Laurențiu pe preotul Alois Balint, parohul bisericii catolice ce-i găzduia și pe ortodocși. "Părintele Balint e un frate catolic drag sufletului nostru și comunității noastre. El ne-a ajutat, ne-a pus la dispoziție, gratuit, biserica unde suntem și azi, într-un cartier al orașului Offenburg. O bună lucrare împreună, cu bun-simț și cu prietenie, întotdeauna a fost de folos. Părintele Balint e un adept al icoanelor, îi plac, el e și artist, cântă la orgă, la pian. E un om care știe să aprecieze lucrurile cu bun-gust. Catolicii au slujbă doar vinerea, 45 minute. În rest, biserica e la dispoziția noastră, fără nicio îngrădire a cultului ortodox. Acum, în fiecare duminică, vin la slujbă între 100-150 de persoane".
Iconostasul pe roți
Părintele Marius îmi povestise despre iconostasul mobil din biserica din Germania a fratelui său. "Când ni s-a oferit spre slujire biserica, aveam două cruci și două icoane mari, moștenite de la preoții ortodocși dinaintea mea. Și ne-am gândit să facem cumva să ne simțim, chiar și într-o biserică catolică, cât mai aproape de ortodoxie, fără a depăși limitele bunului-simț și ale respectului pentru cei care ne primiseră în casa lor. Am luat niște suporți de umerașe, pe roți, pe care așezam icoanele în timpul slujbei, improvizând astfel un iconostas. După o vreme, am gândit să mai înfrumusețăm cumva biserica, dar nu știam cum. M-am sfătuit cu părintele Alois Balint, care mi-a spus să fac un iconostas transparent, flexibil, care să poată fi mutat ușor. Așa mi-a venit ideea. Acum, avem un iconostas adevărat, din două bucăți, pe roți, iar unde ar trebui să fie ușile împărătești e o arcadă pe care o prindem ușor în șuruburi. Biserica e ea însăși foarte ortodoxă, foarte frumoasă, pentru că e simplă, duce spre o biserică de mânăstire", spune părintele Laurențiu.
Părintele Laurențiu vorbește aproape fără să respire. Nu repede, ci atât de însuflețit, încât îți vine a crede că e acolo, la Offenburg, de-o viață, că oamenii aceia sunt membrii propriei sale familii.
"Estimativ, comunitatea românească din acea zonă e destul de mare, pentru că parohia Offenburg ține de la Baden-Baden până spre Freiburg și de la granița cu Franța până spre Schwenningen, adică sunt aproape 100 km pătrați. Am primit deja cereri de la 98 de familii care vor să adere la comunitatea ortodoxă, noi fiind înregistrați ca ONG. Dar vin credincioși din multe părți, căci am mulți fii duhovnicești în Germania. Sunt câteva familii care vin de la aproximativ 120 km. În zona Offenburg și Aachen sunt peste 3.000 de români, dar aceștia nu-s numai ortodocși, ci și de alte religii. Uneori se întâmplă, poate o dată pe lună, ca timpul liber să și-l dedice bisericii. Anul acesta, de Paști, biserica a fost arhiplină, au fost peste 550 de persoane".
Interesant mi se pare că întreaga activitate a Parohiei Ortodoxe Române din Offenburg se desfășoară fără niciun fel de taxe. Singurele sume de bani sunt cele care vin sub formă de donații, benevol, fără nicio condiționare din partea preotului.
"Am considerat că, întâi de toate, parohia trebuie să crească, să se dezvolte, să vadă credincioșii că funcționează, abia apoi să stabilim niște taxe. Deocamdată, totul e benevol. De ce? Pentru ca să nu-i împovărăm și noi pe românii de acolo. Că și așa se duc să muncească ca robii, să le fie un pic mai bine familiilor lor, iar dacă și biserica vine să pună biruri, sigur că e mult mai greu pentru ei, iar biserica nu și-ar mai afla rolul de mamă protectoare, așa cum este sau cum ar trebui să fie. N-am un etalon să vă spun cu câtă bucurie vin, știind că nu sunt obligați să plătească! Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat acest gând!
Să știți că pe românii de afară îi apasă mai multe griji ca pe cei de aici: ei au asigurată ziua de mâine dacă muncesc și sunt serioși, altfel pot fi oricând înlocuiți cu alții. Omul Europei e bun și de folos până e util și produce, dacă nu, e veriga slabă. Atunci, îi înțeleg că aleg să vină mai rar la biserică. Dar mai e un aspect îmbucurător: în posturi, avem Sf. Maslu cu preoți din Baden-Baden și din Franța, maslu pe care-l facem duminica, după Sf. Liturghie. Programul începe la ora 9, cu Utrenia, apoi Sf. Liturghie, iar maslul începe imediat după, pe la ora 13 și se gată la ora 15. Credeți-mă că rămân cu toții! Copiii vin, se mișcă, aleargă, ies, iarăși intră, dar nu sunt plictisiți, pentru că și distracția lor copilărească îi deconectează, dar și biserica, rugăciunea, liniștea de aici. Dau slavă lui Dumnezeu că mi-a descoperit ce înseamnă cu adevărat să te faci util celorlalți!".
"Ești român, ajută-ți românul!"
Atât de frumos vorbește părintele Laurențiu, atât de puternic și de convingător îi răsună glasul în bisericuța asta mică din Richiș, unde purtăm discuția, încât mai că nu-mi vine să-l întrerup. Pentru cineva care n-a călătorit în străinătate e fascinant să descopere dragostea reală, palpabilă aproape, cu care părintele Laurențiu vorbește despre românii pe care-i păstorește în Germania. Îndrăznesc, totuși, să-l întreb dacă toți cei plecați la muncă, în Germania sau aiurea, ar rezista acolo fără sprijinul moral al bisericii.
"Nu, nu rezistă, pentru că au nevoie de o oază de românitate. În biserica ortodoxă și în comunitățile neoprotestante românești, în rugăciune dispar animozitățile și frământările. Socializarea în sine se întâmplă în biserică, la sfârșitul slujbei, povestesc, caută servicii mai bine plătite, întreabă, au probleme, cer sfaturi, se leagă prietenii. Sigur, sunt și plusuri, și minusuri, nu toți vin la biserică, nu toți sunt credincioși practicanți, dar eu personal am fost deschis pentru toată lumea. Consider că, atâta timp cât ești acolo, ești român! În virtutea dragostei de neam și de om, dragostea ca virtute cerută de Hristos pentru mântuire, acolo nu ai voie să ții cont de modalitatea de închinare, cărui cult aparții. Nu primează, nu are voie să primeze asta! Ești român, ajută-ți românul! Sunt, desigur, și multe exemple negative, că primul care și-a bătut joc a fost românul de român, dar sunt cazuri izolate.
Ce este foarte important și cred că e un mijloc de a aduce mai multă lumină în ceea ce privește misiunea bisericii, ca instituție, este modul în care biserica din diaspora înțelege să-și desfășoare activitatea. Pentru că misiunea bisericii în diaspora nu e ușoară. În general, românul din România, când te întreabă unde ești și zici că în străinătate, crede automat că o duci bine, ca și cum bunăstarea asta ar fi instantanee și, cum treci granița, primul câine ți-a și ieșit în cale cu covrigi în coadă. Acolo ai, cu condiția să muncești, și nu de mântuială, ci cu responsabilitate, asiduu. Străinul știe cel mai bine să te exploateze și trebuie să ții cont de asta și tu, ca persoană, iar eu, și ca preot, și ca român. Când mi-am asumat misiunea asta, consider că nu e doar o experiență, ci încă o mână întinsă de Hristos spre mântuire".
"Oricât de bine ai duce-o dincolo, nu vei fi niciodată acasă"
Parcă s-au spus toate câte ar fi trebuit spuse, la fel cum pare că încă multe ar mai fi de spus. Așez între noi o ultimă întrebare: "Părinte Laurențiu, ce anume vă lipsește în Germania, ca om, ca preot? Ceva ce poate ați avut aici...". De câteva minute, discuției noastre s-a alăturat din nou părintele Marius. O fracțiune de secundă, cei doi frați se privesc în ochi. O sclipire tăioasă și tristă taie aerul din biserică. Părintele Laurențiu oftează și-mi răspunde hotărât: "Cel mai mult îmi lipsește Țara! Am călătorit, zilele astea, din Cluj la București cu avionul, dar ieri m-am întors spre Mediaș cu trenul. E lung drumul, durează mult, dar am avut timp să tot privesc pe geam. Așa mi-am dat seama ce-mi lipsește: întâlnirea cu fiecare petec de pământ, cu fiecare deal. Trecând de Sighișoara, m-am retrezit: îmi lipsește cuvântul duhovnicului de la mânăstire, întâlnirea cu rudele, aerul pe care-l respir aici și-mi inundă plămânii, și-mi dau seama că, oricât de bine ai duce-o dincolo, nu vei fi niciodată acasă.
Dar știți ce se întâmplă? Când îți dai seama cât de multe sunt cele ce-ți lipsesc, cu atât te enervezi mai tare și-ți vine să-i iei de guler pe cei răspunzători și să-i tragi, chiar și fizic, la răspundere pentru ce au făcut cu țara asta. Pentru că niciunul - cred și mărturisesc! - niciunul dintre românii plecați, dintre sașii din Ardeal n-au plecat de bună voie, ci prin anumite tactici, politici, au fost obligați să plece. Dar, atunci când ajungi acolo, cu toate că ți-e mai bine financiar, începi să simți celelalte lipsuri și atunci îți vine să le ceri socoteală tuturor celor vinovați!", conchide părintele Laurențiu.
Foto: Arhiva personală a fam. Băcilă