Ideal totalitar, cu profil de chelner

Ce îşi doreşte orice om?

Pace, bunăstare, împlinire pro­fesională, sănătate, dragoste... Într-un cuvânt: fericire! Ce ne-a promis comunismul? Fericire cu anasâna. Am rămas doar cu sila. Ce-am sperat de la revoluţia din Decembrie 1989? Că vom avea o ţară ca afară. Occidentul era pentru noi măsura fericirii. Ne-am procopsit cu o democraţie "ori­ginală", de tip sud-american, la cheremul unor gangsteri politici. Ne-am împăcat cu soarta asta? Nu. Am încercat s-o schimbăm. De pildă, prin mitingul maraton din Piaţa Uni­versităţii, în primăvara-vara lui 1990. Am crezut că am în­vins în alegerile din 1996, odată cu accesul la guvernare al Con­venţiei Democrate. Au urmat patru ani de bâlbâieli, erori şi scandaluri şi concluzia lui Emil Constantinescu: Securitatea a biruit. Am pus miza pe un cal nou în 2004, când Traian Băsescu şi Alianţa D.A. ni s-au părut a fi un ultim tren spre normalitate. Altă dezamăgire. Totuşi, o amâ­nare a apocalipsei. Târâş-grăpiş, ne-am alăturat Vestului, prin aderarea la NATO şi UE. Dar Sistemul ne-a zguduit din nou, din temelii, în 2007 şi 2012, prin loviturile de palat orchestrate de mogulii Voiculescu, Patriciu, Vîntu. Am depăşit momentele, nu s-a sfârşit însă şi războiul. De şase ani, în orizontul ţării e numai furtună. Şi-n această zare în­tu­necată, doar un licăr de speranţă: strada. După două de­cenii de tăcere, s-a trezit. Întâi, pentru apărarea patrimo­niului naţional de la Roşia Montană, apoi, după tragedia "Colectiv", în care şi-au pierdut viaţa peste 60 de tineri, iar mai târziu, împotriva OUG 13, care voia să-i facă scăpaţi pe mafioţi. De fiecare dată, zecile şi sutele de mii de români care au protestat în stradă şi-au impus voinţa. Exploatarea cu cianuri de la Roşia Montană a fost interzisă, guvernul Victor Ponta a căzut, asumându-şi responsabilitatea pentru co­rupţia care a dus la înfiorătorul accident din clubul "Co­lectiv", OUG 13 a fost abandonată, pentru un timp, iar mi­nistrul de Justiţie, Florin Iordache, care a promovat-o, a fost demis. De fiecare dată, legitimitatea străzii a fost contestată şi importanţa ei - diminuată. Totuşi, Puterea a cedat. O bătălie, două, trei. Dar nu a renunţat niciodată la idealul ei de a controla tot, de a nu respecta nici o limită de man­dat, de a elimina orice opoziţie şi orice cenzor, de a-şi satisface clienţii prin furt şi înşelăciune, fără a da socoteală pentru faptele ei. Un ideal totalitar, având ca efigie un profil de chelner. Numai strada, Justiţia şi cancelariile străine au întârziat-o în a şi-l atinge. Puterea negociază tot mai abil cu partenerii străini, ca s-o mai slăbească. Pentru subordonarea Justiţiei, lucrează din greu, cu riscul de a izola România de statele civilizate. Iar pentru înăbuşirea străzii, pro­cedează ca în 1990, prin defăimare, intimidare şi insti­gare. Amba­sadele au devenit dintr-o dată rezervate, Justiţia s-a înmuiat, dar strada încă nu abandonează. Deşi acum sorţii de izbândă sunt aproape inexistenţi, pieţele marilor oraşe continuă să se umple de români care cer curăţenie în politică. Cu inte­ligenţă, imaginaţie şi umor, ei sancţionează abu­zurile, dera­pajele şi gafele Puterii. Glasul lor îi încu­rajează pe pro­fe­sioniştii oneşti din instituţiile statului şi ne salvează dem­nitatea tuturor. Pare că încă nu e totul pierdut. Strada nu e soluţia pentru fericire, dar ţine întredeschisă uşa către aceas­ta. Această mică fantă de lumină ne desparte de depresia na­ţională. E destul, pentru a putea merge mai departe. Este prea puţin pentru o Putere tiranică.