Venea direct din cabinetul veterinar, unde suportase o operaţie grea, în urma căreia îi fusese scurtat un picior. Copiii care au chinuit-o pe stradă nu şi-au imaginat, probabil, câtă suferinţă au putut aduce în trupuşorul ei acoperit de blăniţă cenuşie. A urmat o nouă operaţie şi apoi încă una şi încă una, le-am pierdut şirul, după care verdictul a fost clar: piciorul trebuie amputat din umăr. Când s-a întors ultima oară acasă de la spital, pisicuţa pe care-am salvat-o a primit numele de Trisica-Tristuca, pentru că rămăsese doar în trei picioare şi a pierdut şi pisoii, care n-au mai suportat atâtea anestezii. Nu ştiu ce viaţă a avut pe stradă înainte de a ajunge la noi, pot să bănuiesc, doar. În ciuda grijii şi atenţiei cu care ne apropiam de ea, era la început rezervată şi stătea cuminte în colţul care-i fusese destinat, de unde ne urmărea toate gesturile. Era încă speriată. Au trecut câteva zile bune până când s-o aud torcând mulţumită, semn că, în sfârşit, a înţeles că e într-un loc în care va trăi liniştită. De mare ajutor au fost celelalte pisici din gospodărie, care, curioase peste măsură, s-au apropiat de ea încă din prima zi. Trisica însă le-a ţinut la respect prin mieunături ameninţătoare. Nu era prietenoasă cu ele, dar le îngăduia şi le urmărea curioasă de la distanţă. Avea o distincţie în felul în care trecea pe lângă ele, chiar dacă mersul în trei picioare îi era sărit, săltat, uşor caraghios. După ce s-a vindecat şi când a început să se simtă bine, a pornit să cerceteze toată casa. Îi plăcea să intre în dulapuri şi în sertarele uitate deschise. Uneori adormea acolo. Era curioasă tare şi niciun colţişor n-a scăpat nevizitat. Apărea de unde nici nu gândeai, ca o umbră se mişca prin casă şi-şi alegea întotdeauna pentru somn locuri ascunse, apărate, adăpostite cumva, semn că încă mai trăia coşmarul spaimelor din vremea petrecută pe stradă. A trecut de-a lungul anilor şi prin casele copiilor mei, care au găzduit-o pe rând, cu grijă şi afecţiune. S-a adaptat de fiecare dată regulilor impuse de noii stăpâni, fără mofturi, cuminte şi înţelegătoare cu ce i se întâmpla. În ultimii doi ani, s-a reîntors în curtea mea, unde a avut statut de privilegiată. Ca să n-o supere mai tinerele şi obraznicele blănoase, i-am amenajat un loc de odihnă separat şi mâncare specială pentru senioare. Bineînţeles că i-a convenit situaţia, şi-a asumat noul rol de stăpână a curţii şi s-a purtat ca atare. Îi mergea din ce în ce mai bine şi părea că în blana ei înfloreau scântei, când îşi făcea plimbarea pe sub meri. Trisica era tigrată, cu dungi mai late pe spate şi mai albicioase pe burtă. Avea ochi vioi, verzi, mari, curioşi şi atenţi să surprindă tot ce mişca în jur. Ochi de vânător neobosit. Mi-era mai dragă şi pentru că semăna cu pisicile lângă care am copilărit în curtea bunicii mele. Când vreuna dintre ele dispărea, bunica îmi spunea că s-a dus să moară în ţara morţii, pentru că animalele care-şi iubesc stăpânii nu vor să moară în faţa lor.
Aţi observat, cred, că tot ceea ce am povestit până acum este la timpul trecut. Prezentul este trist. Trisica-Tristuca a dispărut. Am căutat-o zadarnic, zile în şir. Având doar trei picioare, ea nu putea sări gardurile ca celelalte surate ale ei, care cutreieră lumea, în lung şi-n lat. Avea cincisprezece ani. Cred că s-a dus departe de ochii noştri, să moară în ţara morţii pisicilor.
Am iubit-o mult pe Tristuca. O pisică în trei picioare m-a învăţat că, uneori, absenţa şi suferinţa pot fi de folos şi te pot înălţa. De dragul şi de dorul ei am scris aceste rânduri.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
