MARI DUHOVNICI: Părintele PANTELIMON MUNTEANU, de la Mânăstirile Turnu şi Ghighiu

Anul trecut, pe 30 iulie, pleca la Domnul părintele Pantelimon Munteanu, du­hov­nic al Mânăstirilor Turnu şi Ghi­ghiu.

Odată cu el se stingea o întreagă generaţie excepţională de slujitori ai alta­rului care, în vremea comunis­mului, au ştiut să se împotri­vească dictaturii şi să stea alături de credincioşi, cu o iubire de neclintit. Părintele Pan­telimon a fost şi el un pătimitor al tem­niţelor comuniste şi, totodată, un ucenic apropiat al părintelui Arsenie Boca, aşa cum l-aţi pu­tut descoperi din articolele scrise în revista noastră de colegii mei, Claudiu Târziu şi regretatul Sorin Preda. În paginile de mai jos îl veţi cunoaşte prin ochii unei uce­nice, doamna Daniela Geor­ges­cu, care l-a întâlnit în ultimii ani ai vieţii şi care a trăit alături de dân­sul adevărate minuni, des­prin­se parcă din vieţile sfin­ţilor.

"Am văzut cum din trupul părintelui a început să izvorască lumină"

"Eu am aflat de părintele şi am mers pentru prima dată la el împreună cu o familie care îi era foarte apropiată. S-a întâmplat în 2014, pe când era la Mânăstirea Turnu, din Prahova, unde şi-a petre­cut ultimii ani din viaţă. Îmi amitesc şi acum clipele când l-am văzut întâia dată. Când ne-am întâlnit în holul de la chilie, era foarte zâmbitor, într-o pace şi o bucurie extraordinare. Un călugăr în vârstă, înalt, cu părul alb, slab, dar foarte energic. M-a pri­mit cu atâta dragoste şi bucurie! M-a invitat în chi­lie, unde a început să îmi explice cum făcea pă­rin­te­le Arsenie Boca rugăciunea inimii. Era foarte bu­cu­ros, iar eu foarte emoţionată. Am stat de vorbă aproape un ceas. La plecare, când să ieşim, m-a oprit, spunându-mi: «Stai să îţi fac nişte rugăciuni de drum şi să îţi dau şi o binecuvântare!»,În mo­men­tul în care a început să facă rugăciunile, s-a în­tâmplat ceva extraordinar - am văzut cum din tru­pul părintelui a început să izvorască lumină! Trupul întreg îi era îmbrăcat în lumină! Era aievea, am întins chiar mâna spre lumină, iar când am atins-o, am simţit pe piele ca o mângâiere foarte deli­cată. În inimă mi s-a coborât atunci o pace pe care nu o pot descrie în cuvinte. Aveam atâta linişte în suflet, încât nu voiam să mai plec de acolo. Nu puteam nici să mă mişc din loc, atât era de dulce ini­mii mele. Şi-mi venea, vă rog să mă credeţi, să-i sărut tălpile părintelui! Mâna i-o sărutasem când am ple­cat de la dânsul din chilie, dar acum îmi doream să îi sărut nu picioarele, ci tălpile! Cred că nevoia aces­tui gest, care nu venea din raţionalitatea mea, mi-a trecut prin minte din recunoştinţă. O re­cunoş­tinţă extraordinară, pentru o stare extraor­di­nară, dăruită mie de părintele Pantelimon. Îmi venea să sărut şi iarba! Toată zidirea lui Dumnezeu mi se pă­rea o mare binecuvântare, aveam o stare pe care nici nu pot să o descriu în cuvinte. Cum să vă ex­plic toată iubirea aceea, care ve­nea dinspre părintele spre mine? A fost ceva de la Dum­nezeu, o fărâmă din pacea şi li­niştea pe care Duhul Sfânt, care lucra prin el, s-a atins şi de amă­râta, zăpă­cita şi păcătoasa de mine.
Cred că nu aş mai fi plecat de acolo dacă un cre­dincios din cei cu care venisem la părintele nu m-ar fi strigat. Şi-a­tunci dânsul mi-a spus: «Du-te, că te aşteaptă lumea! Du-te şi du-le şi lor din bucuria asta». Eu nu îi spusesem cât sunt de fericită, dar părintele ştia. Şi, adevărul este că, în mo­mentul când am in­trat în ma­şină, toţi cei­lalţi s-au conta­minat de bucuria mea. Am fost ca nişte copii fericiţi, în rai".

Întâlnirea cu Maica Domnului

Daniela Georges­cu nu face parte, cu sigu­ranţă, dintre creş­tinii căldicei. E en­tu­ziastă, molipsitoare chiar, în­cer­când me­reu să răs­pândească în jur ceea ce a primit de Sus. Vorbeşte cu însu­fle­ţire, iar cuvântul meu descrie greu vocea ei pă­trun­să de emoţie, care urcă şi coboară pe firul pro­priei vieţi, pentru a scoa­te la lumină căutarea lui Dumnezeu. După întâl­nirea cu părintele Panteli­mon Munteanu, care i-a incendiat viaţa, a scris des­pre duhovnicul ei două cărţi, în care a strâns date despre misiunea pe care el, împreună cu părintele Arsenie Boca, simţea că o are - să pregătească ţara noastră pentru a doua venire a lui Hristos. Dar din­colo de cărţi şi rostuiri ale neamului, istoria Danie­lei este una vie şi foarte personală. O istorie a întâl­nirii cu un om în­su­fleţit de har, un duhovnic în stare să le dăru­iască şi celor din jur un strop de lumină curată.
"După această primă întâlnire, au urmat multe altele. În prima perioadă, mergeam la dânsul şi de câte două-trei ori pe săptămână, în funcţie de cum scăpam de la serviciu - mă duceam seara. În week­end stăteam cel mai mult, cu orele, până când obo­sea. Când vorbeam despre pregătirea acestui neam în vederea celei de a doua veniri a Mân­tui­to­rului, prindea o viaţă extraordi­na­ră... Chiar dacă era obosit, imediat se vi­taliza şi trans­mitea bucuria asta minunată. Nu nu­mai mie, am fost şi cu alte persoane, care au simţit acelaşi lucru, cu toată durerea cu care ve­neau, că nu veneau de fericire la dânsul, ci veneau că aveau probleme şi vo­iau să se sfă­tuiască cu el. În momentul în care începea să se roage, intram într-o stare de bucurie extraordinară toţi cei care eram acolo.
Părintele Pantelimon a fost un om al lui Dumnezeu, care a ars de dragoste pentru slujire. Cu câteva săptămâni înainte de a adormi, am fost să îl vizitez împreună cu alţi ucenici şi ne-a povestit despre o întâlnire pe care a avut-o cu Maica Domnului. Prea Cu­rata venise la el cu mai multe şiruri de îngeri şi îi cântaseră, aievea, imnul: Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi. Părintele a ţinut minte felul cum cântau în­ge­rii, puţin diferit de ceea ce cântăm noi în biserică, şi ne-a cântat şi nouă aidoma, de trei ori. Încă o ve­dea pe Maica Domnului cu cetele de în­geri, în timp ce noi eram cu el. Apoi, la puţină vre­me, părintele Pantelimon a trecut la Domnul."
La Sâmbăta de Sus, cu părintele Arsenie Boca
Părintele Pantelimon Munteanu s-a născut în anul 1925 şi s-a hotărât să se călugărească pe când avea 18 ani, în urma unei întâlniri cu părintele Arse­nie Boca. A intrat pentru prima oară în mânăs­tire la Sâmbăta de Sus, unde a fost povăţuit de Sfântul Ardealului timp de un an, până la prima arestare a părintelui Arsenie. În anii următori, avea să cunoască şi el suferinţele temniţelor comuniste, unde a pătimit mult, dar a fost miluit de Dumnezeu prin rugăciunile Maicii Domnului. În ceasurile de chinuri, când graniţa dintre moarte şi viaţă era sub­ţire ca un fir de păr, părintele Pantelimon s-a lipit de Prea Curata, cu dragostea unui fiu duhovnicesc, iar Fecioara Maria i-a răsplătit evlavia, ajutându-l în chip minunat. Daniela Georgescu îşi aminteşte şi acum cu înfiorare povestirile din temniţă ale părintelui.
"În anchete a fost bătut foarte tare, i-au spart maxilarul, iar ochiul i-a fost foarte afectat. Mi-a povestit părintele că în noaptea de după tortură, a venit Maica Domnului la el, la infirmerie, şi l-a atins cu degetul pe faţă, iar când l-a atins, maxilarul i s-a îndreptat pe loc, iar ochiul i s-a vindecat, nu a mai avut absolut nimic. Dimineaţa, când au venit medicii, nu puteau să creadă, cum a fost posibil, cine l-a operat?
Iar asta nu a fost singura întâmplare miracu­loasă. Într-o noapte, chiar după slujba de Anul Nou, părintele era în biserică, la Mânăstirea Sâmbăta, când au venit miliţienii şi l-au arestat. L-au luat şi l-au bătut, iar apoi l-au închis într-o cutie de lemn şi l-au suit într-o maşină. Nu ştiau dacă murise în urma bătăii, aşa că au băgat un cuţit printre scân­duri, iar când l-au împuns, părintele a mişcat. Ca să scape de el, l-au aruncat într-un lac. Era în plină iarnă, apa era aproape îngheţată, dar părintele Pan­telimon a reuşit să iasă din acea cutie şi, cu greu, a ajuns până pe mal, iar de acolo s-a întors la mânăs­tire. Când a intrat în chilie era atât de îngheţat, încât nu a putut să îşi mai folosească mâinile, să-şi aprin­dă focul. Aşa că s-a trântit pe pat aşa cum era dar, înainte de a adormi, a simţit o suflare caldă peste el. Când s-a trezit era viu, dezgheţat şi cu hainele uscate..."

Marea încercare

Se uita la ea cum se stin­ge. Încet, fără grabă, moartea îi lua în primire copila. Şi nu putea să facă nimic. Rugă­ciunile i se izbeau de un zid, fără să schimbe nimic, stră­daniile ei erau în van, de parcă o soar­tă im­placabilă îi hotărâse dinainte sfârşitul. Atunci, lân­gă fata ei, ve­ghind nopţi la rând în spital, avea să cunoască cea mai grea încercare a vie­ţii, o durere a su­fletului care a us­cat-o pe dinlăuntru, luându-i cu ea orice fărâmă de lumină. Totul începuse în ur­mă cu câteva luni, când copila, stu­­dentă în ultimul an la facultate, se în­torsese aca­să, întristată de moarte. Fusese pără­sită de iubit. În câteva zile, su­ferinţa a aruncat-o într-o depresie ve­cină cu moar­tea.
"Niciodată nu am văzut-o atât de tristă. Din ziua aia a început să nu mai mănânce, iar apoi, din a treia zi, a încetat să mai vorbească, să iasă din cameră şi, în cele din urmă, nu a mai vrut nici să se mişte din pat. Cam vreo două-trei săptămâni m-am luptat eu cu ea să o scot din starea asta. Am sunat şi preoţi, şi medici, în zadar... Nici eu nu am putut să accept că trebuie să o duc la spital, tot mă gândeam că rugăciunea mea va fi su­ficientă. Nu a fost. A făcut o depresie îngrozitor de gravă, trei luni de zile am încercat să o hră­nesc în toate felurile şi am reuşit doar cu seringa şi trebuia să o ţinem, că nu stătea... Nu mai vorbea cu nimeni, nu scotea niciun cuvânt... Era ca şi cum ar fi fost o moartă vie. Atunci m-am simţit şi ca Iov, şi ca Avraam. Am încercat să mă pun pe picioare, zicându-mi că nu e doar copilul meu, e şi al Lui Dumnezeu şi trebuie să îl las în grija Lui... Din păcate, toate exemplele Bibliei nu au reuşit să mă scoată din pericolul deznă­dejdii, pentru că, ştiţi, avem defectul ăsta de mame, că putem noi să rezolvăm până la urmă totul! Şi grija asta de mamă, uneori are şi ea o latură egoistă, cred, că altfel nu ar veni durerea care să te ducă la deznădejde. Eu nu am ajuns chiar până acolo, la depresie, dar mai aveam puţin şi cădeam în ea.
Când am simţit că mă duc şi eu după fiica mea, l-am sunat pe părintele Pantelimon. În cinci minute, m-a pus pe picioare. Definitiv! Mi-a zis aşa: «Tu îţi dai seama că eşti într-o suferinţă cumplită pentru ceea ce ţi se întâmplă, iar vrăjmaşul vine şi sare cu picioarele pe tine, pentru că el atâta aşteaptă, să te joace în picioa­re. Iar tu te laşi jucată în picioare şi pui peste durere şi întristare? Separă întristarea de dure­re!». Sincer să vă spun, nici nu am înţeles la în­ceput cum trebuie să fac lucrul ăsta, aşa că pă­rintele m-a învăţat: «Măi Daniela, suferă măi cu nobleţe, ca Maica Domnului la picioarele Crucii. Suferă, dar spune: Facă-se voia Ta, Doamne!». Sigur că ştiam toate lucrurile astea, ştiam că trebuie să las să se facă voia lui Dumnezeu, dar, în mo­mentul în care mi-a spus părintele, în felul în care mi-a spus-o, cu blândeţea şi fermitatea lui, pentru că avea o blândeţe fermă, m-a scos imediat din groa­pa în care cădeam. A fost şi puterea lui duhov­nicească - nu a trebuit să îl văd, să pună o mână pe creştetul meu, să mă mângâie în felul lui părintesc, cuvântul său a fost îndeajuns, pentru că avea putere multă! Şi, din momentul ăla, m-am sim­ţit foarte puternică, nu am mai avut niciun fel de cădere. Eram ca un tanc când mă du­ceam la spital şi îi mobilizam şi pe cei de acolo, pe colegele de cameră ale fiicei mele, care, săracele... numai despre sinuci­dere vorbeau, de mă îngrozeau. Erau toate deprimate, iar de­presia este o boală cumplită, eu cred că este trăirea iadului în suflet încă de aici, de pe pă­mânt, şi e foarte greu să îi scoţi de acolo."

- Cum a ieşit fiica dumnea­voas­tră din depresie?

- Cred că prin rugăciunea multo­ra şi prin trata­men­tul medicilor. Pă­rintele Pantelimon s-a ru­gat foarte mult pen­tru ea şi eu, ca ma­mă, sigur că asta făceam me­reu, mă rugam me­reu. Cred că aşa a ieşit, mai ales prin rugăciune, pentru că, la un mo­ment dat, nimeni nu îi mai dădea nicio şansă. Cu o zi înainte de a reîncepe să mănânce, eu am plâns toată noaptea. M-am rugat şi am plâns foarte mult, până am sim­ţit-o pe Maica Domnului lângă mine ca un zid şi parcă mi-a spus: "Nu mai plânge atâta, că o să fie bine". A doua zi, când m-am dus la ea la spital, a început să mă­nânce. Apoi, spre seară, a reînceput să vorbească - mi-a spus că mă iubeşte şi că ştie că şi eu o iubesc. Da, toate într-o zi.

Rugăciunea de mamă

- Aş vrea să vă întreb, acum, la finalul acestui interviu, în ce fel v-a schimbat întâlnirea cu pă­rintele Pantelimon?

- M-a făcut mult mai puternică, pentru că m-a învăţat să încerc să găsesc bucuria în orice. Îmi spu­nea: "Să nu te tulburi, orice ar fi, pentru că tul­burarea schimbă direcţia vieţii omului?. Şi m-a schimbat foarte mult sfatul lui din timpul încercării avute cu fiica mea, atunci când mi-a spus să nu pun întristare peste durerea pe care o aveam, oricum. Să sufăr cu nobleţe, ca Maica Domnului, pentru că, până la urmă, toate mamele suferă, la un moment dat, le trece o sabie prin inimă. Primesc o sabie prin inimă, dar sunt cu Tine, Doamne, şi ştiu că suferin­ţa asta este ceea ce trebuie ca să mă mântuiesc. Aşa îmi spunea părintele şi îmi dădea aripi, îmi dădea putere. Şi-mi mai spunea: "Roagă-te, că Maica Dom­nului nu te lasă. Roagă-te, că rugăciunea de mamă o să vezi că o să dea roade, dar trebuie să treacă şi fiica ta prin durerea asta, pentru ca să îşi ia mântuirea. Suferinţa este o nestemată, cea mai frumoasă dintre nestemate! Ce faci tu când primeşti o nestemată??. "Păi mă bucur, părinte?. "Păi bucu­ră-te şi poartă suferinţa ca pe o nestemată". Asta înseamnă să suferi cu nobleţe: să te doară inima pentru copilul tău şi pentru toată lumea, dar să su­feri lăsându-te în voia Domnului. Asta m-a învăţat părintele, asta a schimbat în mine. Sper să mă ţin de schimbarea asta.
Bucuria şi pacea lăuntrică au fost cele mai de preţ daruri pe care mi le-a făcut. Mă duceam la el cu un noian de probleme şi îl simţeam foarte puter­nic lângă mine, simţeam că mă iubeşte foarte mult şi că se roagă foarte mult pentru mine şi că nădej­dea dânsului se răsfrânge şi peste mine, că trebuie să mă las dusă de nădejdea asta, în care el vrea să mă aşeze. Îmi e dor de puterea asta pe care mi-o dădea părintele, am rămas parcă slabă, pe o anumi­tă parte. Când era dânsul, în cinci minute mă scotea pe linia de plutire.
După ce a adormit, înainte de parastasul de 40 de zile, mi se făcuse dor de părintele. Şi, într-o sea­ră, înainte de culcare, m-am rugat Maicii Domnu­lui, i-am spus că mi-e dor de dânsul, că mă doare sufletul că nu îl mai am lângă mine. Iar noaptea, m-am trezit cu părintele stând lângă patul meu şi am simţit o mai mare dulceaţă decât simţisem a­tunci când era în viaţă. Părea mai înalt, cum stă­team eu culcată pe o parte, şi foarte strălucitor, parcă era de aur. Mi-a pus mâna dreaptă pe cap şi m-a binecuvântat, după care eu am rămas în dul­ceaţa aia dumnezeiască, greu de pus în cuvinte.