MARI DUHOVNICI: Părintele PANTELIMON MUNTEANU, de la Mânăstirile Turnu și Ghighiu

Cristian Curte
Anul trecut, pe 30 iulie, pleca la Domnul părintele Pantelimon Munteanu, du­hov­nic al Mânăstirilor Turnu și Ghi­ghiu.

Odată cu el se stingea o întreagă generație excepțională de slujitori ai alta­rului care, în vremea comunis­mului, au știut să se împotri­vească dictaturii și să stea alături de credincioși, cu o iubire de neclintit. Părintele Pan­telimon a fost și el un pătimitor al tem­nițelor comuniste și, totodată, un ucenic apropiat al părintelui Arsenie Boca, așa cum l-ați pu­tut descoperi din articolele scrise în revista noastră de colegii mei, Claudiu Târziu și regretatul Sorin Preda. În paginile de mai jos îl veți cunoaște prin ochii unei uce­nice, doamna Daniela Geor­ges­cu, care l-a întâlnit în ultimii ani ai vieții și care a trăit alături de dân­sul adevărate minuni, des­prin­se parcă din viețile sfin­ților.

"Am văzut cum din trupul părintelui a început să izvorască lumină"

"Eu am aflat de părintele și am mers pentru prima dată la el împreună cu o familie care îi era foarte apropiată. S-a întâmplat în 2014, pe când era la Mânăstirea Turnu, din Prahova, unde și-a petre­cut ultimii ani din viață. Îmi amitesc și acum clipele când l-am văzut întâia dată. Când ne-am întâlnit în holul de la chilie, era foarte zâmbitor, într-o pace și o bucurie extraordinare. Un călugăr în vârstă, înalt, cu părul alb, slab, dar foarte energic. M-a pri­mit cu atâta dragoste și bucurie! M-a invitat în chi­lie, unde a început să îmi explice cum făcea pă­rin­te­le Arsenie Boca rugăciunea inimii. Era foarte bu­cu­ros, iar eu foarte emoționată. Am stat de vorbă aproape un ceas. La plecare, când să ieșim, m-a oprit, spunându-mi: «Stai să îți fac niște rugăciuni de drum și să îți dau și o binecuvântare!», În mo­men­tul în care a început să facă rugăciunile, s-a în­tâmplat ceva extraordinar - am văzut cum din tru­pul părintelui a început să izvorască lumină! Trupul întreg îi era îmbrăcat în lumină! Era aievea, am întins chiar mâna spre lumină, iar când am atins-o, am simțit pe piele ca o mângâiere foarte deli­cată. În inimă mi s-a coborât atunci o pace pe care nu o pot descrie în cuvinte. Aveam atâta liniște în suflet, încât nu voiam să mai plec de acolo. Nu puteam nici să mă mișc din loc, atât era de dulce ini­mii mele. Și-mi venea, vă rog să mă credeți, să-i sărut tălpile părintelui! Mâna i-o sărutasem când am ple­cat de la dânsul din chilie, dar acum îmi doream să îi sărut nu picioarele, ci tălpile! Cred că nevoia aces­tui gest, care nu venea din raționalitatea mea, mi-a trecut prin minte din recunoștință. O re­cunoș­tință extraordinară, pentru o stare extraor­di­nară, dăruită mie de părintele Pantelimon. Îmi venea să sărut și iarba! Toată zidirea lui Dumnezeu mi se pă­rea o mare binecuvântare, aveam o stare pe care nici nu pot să o descriu în cuvinte. Cum să vă ex­plic toată iubirea aceea, care ve­nea dinspre părintele spre mine? A fost ceva de la Dum­nezeu, o fărâmă din pacea și li­niștea pe care Duhul Sfânt, care lucra prin el, s-a atins și de amă­râta, zăpă­cita și păcătoasa de mine.
Cred că nu aș mai fi plecat de acolo dacă un cre­dincios din cei cu care venisem la părintele nu m-ar fi strigat. Și-a­tunci dânsul mi-a spus: «Du-te, că te așteaptă lumea! Du-te și du-le și lor din bucuria asta». Eu nu îi spusesem cât sunt de fericită, dar părintele știa. Și, adevărul este că, în mo­mentul când am in­trat în ma­șină, toți cei­lalți s-au conta­minat de bucuria mea. Am fost ca niște copii fericiți, în rai".

Întâlnirea cu Maica Domnului

Daniela Georges­cu nu face parte, cu sigu­ranță, dintre creș­tinii căldicei. E en­tu­ziastă, molipsitoare chiar, în­cer­când me­reu să răs­pândească în jur ceea ce a primit de Sus. Vorbește cu însu­fle­țire, iar cuvântul meu descrie greu vocea ei pă­trun­să de emoție, care urcă și coboară pe firul pro­priei vieți, pentru a scoa­te la lumină căutarea lui Dumnezeu. După întâl­nirea cu părintele Panteli­mon Munteanu, care i-a incendiat viața, a scris des­pre duhovnicul ei două cărți, în care a strâns date despre misiunea pe care el, împreună cu părintele Arsenie Boca, simțea că o are - să pregătească țara noastră pentru a doua venire a lui Hristos. Dar din­colo de cărți și rostuiri ale neamului, istoria Danie­lei este una vie și foarte personală. O istorie a întâl­nirii cu un om în­su­flețit de har, un duhovnic în stare să le dăru­iască și celor din jur un strop de lumină curată.
"După această primă întâlnire, au urmat multe altele. În prima perioadă, mergeam la dânsul și de câte două-trei ori pe săptămână, în funcție de cum scăpam de la serviciu - mă duceam seara. În week­end stăteam cel mai mult, cu orele, până când obo­sea. Când vorbeam despre pregătirea acestui neam în vederea celei de a doua veniri a Mân­tui­to­rului, prindea o viață extraordi­na­ră... Chiar dacă era obosit, imediat se vi­taliza și trans­mitea bucuria asta minunată. Nu nu­mai mie, am fost și cu alte persoane, care au simțit același lucru, cu toată durerea cu care ve­neau, că nu veneau de fericire la dânsul, ci veneau că aveau probleme și vo­iau să se sfă­tuiască cu el. În momentul în care începea să se roage, intram într-o stare de bucurie extraordinară toți cei care eram acolo.
Părintele Pantelimon a fost un om al lui Dumnezeu, care a ars de dragoste pentru slujire. Cu câteva săptămâni înainte de a adormi, am fost să îl vizitez împreună cu alți ucenici și ne-a povestit despre o întâlnire pe care a avut-o cu Maica Domnului. Prea Cu­rata venise la el cu mai multe șiruri de îngeri și îi cântaseră, aievea, imnul: Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți, neamuri, și vă plecați. Părintele a ținut minte felul cum cântau în­ge­rii, puțin diferit de ceea ce cântăm noi în biserică, și ne-a cântat și nouă aidoma, de trei ori. Încă o ve­dea pe Maica Domnului cu cetele de în­geri, în timp ce noi eram cu el. Apoi, la puțină vre­me, părintele Pantelimon a trecut la Domnul."
La Sâmbăta de Sus, cu părintele Arsenie Boca
Părintele Pantelimon Munteanu s-a născut în anul 1925 și s-a hotărât să se călugărească pe când avea 18 ani, în urma unei întâlniri cu părintele Arse­nie Boca. A intrat pentru prima oară în mânăs­tire la Sâmbăta de Sus, unde a fost povățuit de Sfântul Ardealului timp de un an, până la prima arestare a părintelui Arsenie. În anii următori, avea să cunoască și el suferințele temnițelor comuniste, unde a pătimit mult, dar a fost miluit de Dumnezeu prin rugăciunile Maicii Domnului. În ceasurile de chinuri, când granița dintre moarte și viață era sub­țire ca un fir de păr, părintele Pantelimon s-a lipit de Prea Curata, cu dragostea unui fiu duhovnicesc, iar Fecioara Maria i-a răsplătit evlavia, ajutându-l în chip minunat. Daniela Georgescu își amintește și acum cu înfiorare povestirile din temniță ale părintelui.
"În anchete a fost bătut foarte tare, i-au spart maxilarul, iar ochiul i-a fost foarte afectat. Mi-a povestit părintele că în noaptea de după tortură, a venit Maica Domnului la el, la infirmerie, și l-a atins cu degetul pe față, iar când l-a atins, maxilarul i s-a îndreptat pe loc, iar ochiul i s-a vindecat, nu a mai avut absolut nimic. Dimineața, când au venit medicii, nu puteau să creadă, cum a fost posibil, cine l-a operat?
Iar asta nu a fost singura întâmplare miracu­loasă. Într-o noapte, chiar după slujba de Anul Nou, părintele era în biserică, la Mânăstirea Sâmbăta, când au venit milițienii și l-au arestat. L-au luat și l-au bătut, iar apoi l-au închis într-o cutie de lemn și l-au suit într-o mașină. Nu știau dacă murise în urma bătăii, așa că au băgat un cuțit printre scân­duri, iar când l-au împuns, părintele a mișcat. Ca să scape de el, l-au aruncat într-un lac. Era în plină iarnă, apa era aproape înghețată, dar părintele Pan­telimon a reușit să iasă din acea cutie și, cu greu, a ajuns până pe mal, iar de acolo s-a întors la mânăs­tire. Când a intrat în chilie era atât de înghețat, încât nu a putut să își mai folosească mâinile, să-și aprin­dă focul. Așa că s-a trântit pe pat așa cum era dar, înainte de a adormi, a simțit o suflare caldă peste el. Când s-a trezit era viu, dezghețat și cu hainele uscate..."

Marea încercare

Se uita la ea cum se stin­ge. Încet, fără grabă, moartea îi lua în primire copila. Și nu putea să facă nimic. Rugă­ciunile i se izbeau de un zid, fără să schimbe nimic, stră­daniile ei erau în van, de parcă o soar­tă im­placabilă îi hotărâse dinainte sfârșitul. Atunci, lân­gă fata ei, ve­ghind nopți la rând în spital, avea să cunoască cea mai grea încercare a vie­ții, o durere a su­fletului care a us­cat-o pe dinlăuntru, luându-i cu ea orice fărâmă de lumină. Totul începuse în ur­mă cu câteva luni, când copila, stu­­dentă în ultimul an la facultate, se în­torsese aca­să, întristată de moarte. Fusese pără­sită de iubit. În câteva zile, su­ferința a aruncat-o într-o depresie ve­cină cu moar­tea.
"Niciodată nu am văzut-o atât de tristă. Din ziua aia a început să nu mai mănânce, iar apoi, din a treia zi, a încetat să mai vorbească, să iasă din cameră și, în cele din urmă, nu a mai vrut nici să se miște din pat. Cam vreo două-trei săptămâni m-am luptat eu cu ea să o scot din starea asta. Am sunat și preoți, și medici, în zadar... Nici eu nu am putut să accept că trebuie să o duc la spital, tot mă gândeam că rugăciunea mea va fi su­ficientă. Nu a fost. A făcut o depresie îngrozitor de gravă, trei luni de zile am încercat să o hră­nesc în toate felurile și am reușit doar cu seringa și trebuia să o ținem, că nu stătea... Nu mai vorbea cu nimeni, nu scotea niciun cuvânt... Era ca și cum ar fi fost o moartă vie. Atunci m-am simțit și ca Iov, și ca Avraam. Am încercat să mă pun pe picioare, zicându-mi că nu e doar copilul meu, e și al Lui Dumnezeu și trebuie să îl las în grija Lui... Din păcate, toate exemplele Bibliei nu au reușit să mă scoată din pericolul deznă­dejdii, pentru că, știți, avem defectul ăsta de mame, că putem noi să rezolvăm până la urmă totul! Și grija asta de mamă, uneori are și ea o latură egoistă, cred, că altfel nu ar veni durerea care să te ducă la deznădejde. Eu nu am ajuns chiar până acolo, la depresie, dar mai aveam puțin și cădeam în ea.
Când am simțit că mă duc și eu după fiica mea, l-am sunat pe părintele Pantelimon. În cinci minute, m-a pus pe picioare. Definitiv! Mi-a zis așa: «Tu îți dai seama că ești într-o suferință cumplită pentru ceea ce ți se întâmplă, iar vrăjmașul vine și sare cu picioarele pe tine, pentru că el atâta așteaptă, să te joace în picioa­re. Iar tu te lași jucată în picioare și pui peste durere și întristare? Separă întristarea de dure­re!». Sincer să vă spun, nici nu am înțeles la în­ceput cum trebuie să fac lucrul ăsta, așa că pă­rintele m-a învățat: «Măi Daniela, suferă măi cu noblețe, ca Maica Domnului la picioarele Crucii. Suferă, dar spune: Facă-se voia Ta, Doamne!». Sigur că știam toate lucrurile astea, știam că trebuie să las să se facă voia lui Dumnezeu, dar, în mo­mentul în care mi-a spus părintele, în felul în care mi-a spus-o, cu blândețea și fermitatea lui, pentru că avea o blândețe fermă, m-a scos imediat din groa­pa în care cădeam. A fost și puterea lui duhov­nicească - nu a trebuit să îl văd, să pună o mână pe creștetul meu, să mă mângâie în felul lui părintesc, cuvântul său a fost îndeajuns, pentru că avea putere multă! Și, din momentul ăla, m-am sim­țit foarte puternică, nu am mai avut niciun fel de cădere. Eram ca un tanc când mă du­ceam la spital și îi mobilizam și pe cei de acolo, pe colegele de cameră ale fiicei mele, care, săracele... numai despre sinuci­dere vorbeau, de mă îngrozeau. Erau toate deprimate, iar de­presia este o boală cumplită, eu cred că este trăirea iadului în suflet încă de aici, de pe pă­mânt, și e foarte greu să îi scoți de acolo."

- Cum a ieșit fiica dumnea­voas­tră din depresie?

- Cred că prin rugăciunea multo­ra și prin trata­men­tul medicilor. Pă­rintele Pantelimon s-a ru­gat foarte mult pen­tru ea și eu, ca ma­mă, sigur că asta făceam me­reu, mă rugam me­reu. Cred că așa a ieșit, mai ales prin rugăciune, pentru că, la un mo­ment dat, nimeni nu îi mai dădea nicio șansă. Cu o zi înainte de a reîncepe să mănânce, eu am plâns toată noaptea. M-am rugat și am plâns foarte mult, până am sim­țit-o pe Maica Domnului lângă mine ca un zid și parcă mi-a spus: "Nu mai plânge atâta, că o să fie bine". A doua zi, când m-am dus la ea la spital, a început să mă­nânce. Apoi, spre seară, a reînceput să vorbească - mi-a spus că mă iubește și că știe că și eu o iubesc. Da, toate într-o zi.

Rugăciunea de mamă

- Aș vrea să vă întreb, acum, la finalul acestui interviu, în ce fel v-a schimbat întâlnirea cu pă­rintele Pantelimon?

- M-a făcut mult mai puternică, pentru că m-a învățat să încerc să găsesc bucuria în orice. Îmi spu­nea: "Să nu te tulburi, orice ar fi, pentru că tul­burarea schimbă direcția vieții omului?. Și m-a schimbat foarte mult sfatul lui din timpul încercării avute cu fiica mea, atunci când mi-a spus să nu pun întristare peste durerea pe care o aveam, oricum. Să sufăr cu noblețe, ca Maica Domnului, pentru că, până la urmă, toate mamele suferă, la un moment dat, le trece o sabie prin inimă. Primesc o sabie prin inimă, dar sunt cu Tine, Doamne, și știu că suferin­ța asta este ceea ce trebuie ca să mă mântuiesc. Așa îmi spunea părintele și îmi dădea aripi, îmi dădea putere. Și-mi mai spunea: "Roagă-te, că Maica Dom­nului nu te lasă. Roagă-te, că rugăciunea de mamă o să vezi că o să dea roade, dar trebuie să treacă și fiica ta prin durerea asta, pentru ca să își ia mântuirea. Suferința este o nestemată, cea mai frumoasă dintre nestemate! Ce faci tu când primești o nestemată??. "Păi mă bucur, părinte?. "Păi bucu­ră-te și poartă suferința ca pe o nestemată". Asta înseamnă să suferi cu noblețe: să te doară inima pentru copilul tău și pentru toată lumea, dar să su­feri lăsându-te în voia Domnului. Asta m-a învățat părintele, asta a schimbat în mine. Sper să mă țin de schimbarea asta.
Bucuria și pacea lăuntrică au fost cele mai de preț daruri pe care mi le-a făcut. Mă duceam la el cu un noian de probleme și îl simțeam foarte puter­nic lângă mine, simțeam că mă iubește foarte mult și că se roagă foarte mult pentru mine și că nădej­dea dânsului se răsfrânge și peste mine, că trebuie să mă las dusă de nădejdea asta, în care el vrea să mă așeze. Îmi e dor de puterea asta pe care mi-o dădea părintele, am rămas parcă slabă, pe o anumi­tă parte. Când era dânsul, în cinci minute mă scotea pe linia de plutire.
După ce a adormit, înainte de parastasul de 40 de zile, mi se făcuse dor de părintele. Și, într-o sea­ră, înainte de culcare, m-am rugat Maicii Domnu­lui, i-am spus că mi-e dor de dânsul, că mă doare sufletul că nu îl mai am lângă mine. Iar noaptea, m-am trezit cu părintele stând lângă patul meu și am simțit o mai mare dulceață decât simțisem a­tunci când era în viață. Părea mai înalt, cum stă­team eu culcată pe o parte, și foarte strălucitor, parcă era de aur. Mi-a pus mâna dreaptă pe cap și m-a binecuvântat, după care eu am rămas în dul­ceața aia dumnezeiască, greu de pus în cuvinte.