Un mister tulburător
De 1400 de ani, un mister absolut tulburător pluteşte peste Peninsula Sinai. Totul a început cu Împăratul bizantin Iustinian, atunci când el a poruncit să fie ridicată, la poalele muntelui, o uriaşă mânăstire-cetate, astăzi, cea mai veche din lume, cu slujire neîntreruptă: mânăstirea Sfânta Ecaterina, locul unde lui Moise i se arătase Dumnezeu şi primise Tablele Legii. Iar pentru paza mânăstirii şi a călugărilor, Iustinian a trimis 100 de soldaţi valahi, un corp militar de elită, vlahii fiind cei mai buni soldaţi ai împăraţilor bizantini, aşa cum fuseseră dacii, cei mai buni grăniceri, pentru împăraţii Romei. Vlahii veneau de departe, din zona Dobrogei, însoţiţi de familiile lor. Dar urgia deşertului a fost mai uşoară cu mult decât ce a urmat: la scurtă vreme, în Sinai au năvălit arabii, şi Islamul a început să pună presiune pe grupul de soldaţi creştini. Într-un studiu din biblioteca Universităţii Oxford, istoricul John Nandris povesteşte cum a aflat, stând de vorbă cu Şeicul tribului de vlahi sinaiţi, că primii urmaşi ai soldaţilor lui Iustinian au dus bătălii feroce ca să apere acea oază de creştinism. Apoi, treptat, şi-au schimbat religia. Au trecut şi ei la Islam. Pe la 1750, ultima femeie creştină vlahă din Sinai a fost îngropată în cimitirul mânăstirii. Dar beduinii arabi îi numesc şi astăzi pe vlahi, "Fiii creştinilor". Cu timpul, şi limba romanică a vlahilor din Sinai a început să se dilueze, încât azi se mai
- Ori de câte ori ajung pe Muntele Sinai, simt imediat că legătura mea cu locul şi cu oamenii lui vine din alte vremuri. De cu multe vieţi în urmă. Este o stare pe care o trăiesc direct şi intens. Acolo, privindu-i pe vlahii mei din Sinai trăiesc stranii momente de déja-vu. Acolo, miracolul mă inundă aşa cum respir. Aşa am înţeles că acolo e casa sufletului meu. Pentru că acasă e acolo unde îţi este inima. De aceea, tot timpul mi-e dor să revin.
- Prima întrebare obligatorie este când şi cum i-aţi întâlnit pe vlahii beduini din Egipt?
Selema
- Pe Selema am întâlnit-o pentru prima dată în 2011, în magazinul ei din apropierea mânăstirii. Ahmed Yehia, fotograful egiptean împreună cu care am făcut această expoziţie de la Bucureşti, m-a dus la magazinul Selemei, ştiind că sunt fascinată de produsele vlahilor sinaiţi, lucrate manual. Magazinul era plin de turişti, toţi impresionaţi de produsele unice ale vlahilor, expuse prin rafturi, pe pereţi şi prin coşuri. Când Selema a intrat în magazin, nu mi-am mai putut lua privirea de la ea. Prezenţa ei lăsa totul în umbră. Era îmbrăcată în negru, purta un copil în braţe şi avea o atitudine maiestuoasă. M-a fascinat pe loc! După ce am cunoscut-o, am descoperit o femeie de o sensibilitate şi o feminitate aparte. L-am rugat pe Ahmed să vorbească cu ea, ca să îmi dea voie să o fotografiez. Şi ea a venit cu micuţul ei în braţe.
- I-aţi aflat şi povestea, originea?
- Selema Gabaly este un membru important al tribului Gabalia. Povestea ei este fascinantă. A fost o rebelă între vlahii sinaiţi. A fost prima fată din trib care a vrut să meargă la liceu. Or, acolo, fetele nu merg la şcoală. Tatăl ei a susţinut-o. N-a fost simplu să înfrunte ostilităţile comunităţii, după tradiţii de sute de ani. Selema a vrut să meargă şi la facultate, dar tatăl ei murise şi a trebuit să se oprească. Atunci a spus că va lucra. Dar şi asta contravenea străvechilor obiceiuri ale vlahilor. La ei, femeile nu lucrau. Selema, însă, a mai spart o regulă, cea mai veche a vlahilor din Sinai: de 1400 de ani, ei se căsătoreau doar între ei. Şi ea şi-a luat un bărbat din afara tribului. Până la urmă, vlahii au învăţat să o iubească şi au acceptat-o aşa în răspăr cum e ea. Asta şi pentru că le-a învăţat pe femeile vlahe să muncească. Datorită deschiderii dobândite prin educaţie, Selema a reuşit să formeze o antrepriză unde lucrează 430 de femei vlahe, care fac produse croite şi brodate tradiţional. O sursă de venit pentru supravieţuirea vlahilor.
- Care este viaţa unui sat de vlahi din Sinai?
- Vlahii din Sinai sunt oameni simpli, oameni credincioşi şi care-şi respectă bătrânii. Şi sunt prietenoşi şi ospitalieri. Aici, seamănă cu noi, românii. Stând între ei, îmi aminteam de copilăria mea la ţară. Şi dacă femeile lucrează produsele pe care Selema le vinde mai departe, bărbaţii sunt călăuzele pelerinilor care se încumetă să urce pe Muntele Sinai, la locul unde Dumnezeu i-a încredinţat lui Moise Tablele Legii. Deşi, nu ştiu câţi mai reuşesc să muncească, de când turismul nu mai are amploare aşa mare în zonă, după "Primăvara arabă" din 2011 şi complicaţiile ei pentru Egipt.
- Obiceiurile lor seamănă cu ale noastre?
- Odată am mers cu Selema la nunta unei fete din trib şi am trăit câteva momente emoţionante. Numai că, şi la nuntă, şi la înmormântări, vlahii din Sinai stau separat. Erau acolo două corturi, unul de bărbaţi şi altul de femei. Afară erau copiii, care puteau intra oriunde aveau chef. Când am intrat cu Selema în cortul femeilor, am fost întâmpinate cu un fel de urale specifice. Ne-am aşezat pe jos, lângă familia Selemei. Erau grupuri, grupuri, copiii alergau printre ele, iar fetele dansau. Eu priveam fascinată, în jur, iar ele se uitau la mine, la fel. Şi să ştiţi că femeile vlahe din Sinai sunt foarte frumoase. Sunt delicate, iar unele aveau trăsături europene. Aminteau de fetele noastre.
- Casele lor sunt pe vârf de munte. Acolo nu vezi decât stânci roşii, şi atât. Casele sunt la distanţe mari unele de altele. Trăiesc în familii, grupaţi pe familii. Sunt foarte săraci, dar demni. Mie mi se par femeile chiar mai demne. Sunt tăcute, foarte serioase. Şi bărbaţii sunt tăcuţi şi politicoşi. Nu se uită foarte mult la tine, nici nu se apropie foarte mult şi în niciun caz nu te ating, nici măcar din greşeală. Atingerea la ei înseamnă intimitate.
- Vlahii sinaiţi ajută şi acum mânăstirea Sf. Ecaterina?
- Da. Asta fac de 1400 de ani. Pe bărbaţi îi găseşti acolo tot timpul, duc pelerinii pe munte. Este greu să urci muntele fără ei. Pelerinii merg noaptea, că ziua nu poţi urca pe căldura aia. Se pleacă pe la unu, două dimineaţa, vlahii merg cu cămile pe lângă tine şi, la nevoie, te poţi urca pe o cămilă. Sunt vreo două popasuri până sus, în vârful Muntelui Sinai, unde e foarte frig şi bate vântul. Ajungi cumva când se crapă de ziuă, apoi vezi cum apare soarele. Un spectacol tulburător, de neînchipuit. Şi de abia când cobori înţelegi pe lângă ce prăpăstii ai urcat.
- Acum 1400 de ani, aceşti oameni au fost scoşi din Valahia. Adică dintr-un loc bogat, liniştit şi umbros. Şi totuşi au rămas în Sinai, într-un loc neprimitor şi ostil. Oare ce i-a ţinut acolo şi cum au rezistat?
- Totuşi, nu v-a fost teamă să vă duceţi acolo, după toate atentatele teroriste din Egipt?
- Să vă spun. Din Canalul Suez şi până am ajuns la Sfânta Ecaterina, a trebuit să facem 18 opriri. Ne-a controlat armata. Cu două săptămâni înainte, doi fotografi din Arabia Saudită avuseseră mari probleme. Erau să rămână fără aparatele foto. Nu li se permite pelerinilor să facă fotografii. Şi mie mi s-a atras atenţia. Dar nu mi-a fost teamă. Soldaţii sunt foarte civilizaţi. Iar când vedeau, în paşaport, că sunt româncă, se dădeau la o parte, zâmbind.
- Să fie o veche simpatie pentru noi?
- Inexplicabilă! Şi eu mă întreb de ce mi-e atât de bine când mă duc acolo. În Sinai, creştini şi musulmani trăiesc într-o armonie surprinzătoare. Mă uitam în jur, la pulberea nesfârşită care mă înconjura şi mă întrebam ce ingredient al fericirii şi ce forţă secretă i-au făcut pe vlahii mei să reziste acolo? Să reziste schimbându-şi, de nevoie, şi limba, şi religia, dar nu şi conştiinţa că sunt valahi. Fraţii noştri, rătăciţi în pustie. O să mă întorc acolo. Mai am multe de înţeles.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
