Formula AS în Sălaj: POROLISSUM

- În nordul Ardealului, pe culmile Munţilor Meseş, în căutarea dacilor liberi, de la graniţa Imperiului roman -

Când porneşti către Porolissum, cea mai nordică cetate romană din România, te gândeşti, fireşte, că o să vezi nişte ur­me de ziduri şi pietre vechi, frumos aranjate, ca la toa­te marile muzee din Europa. Dar dacă ştii şi puţină istorie, te gândeşti, totuşi, că acolo, în ceţu­rile din Mun­ţii Meseşului, vei în­­tâlni, poate, şi ce­va "ne­vă­zut", o adiere, un zvon, un mis­ter, pentru că, "poar­tă în poar­tă" cu Po­rolis­sum, fal­­nica aşe­zare ro­mană, în­cepea fabulosul ţinut al dacilor li­beri, pe care ro­ma­nii nu i-au su­pus nicio­dată... Două lumi faţă-n faţă: una eternizată în mo­numente, alta invizibilă dar prezentă în şuie­rul vântului, în sălbăticia ex­tremă a locului, în pă­durile care covârşesc ori­zontul, în zvonul pal­pabil, aproa­pe, al unei li­bertăţi îndârjite, nicio­dată în­genun­cheată de colosul roman.

Amfiteatrul

Nu trebuie să stai sus, precum împăratul, în loja amfiteatrului roman, recent refăcut la Po­rolissum, ca să te poţi bucura de panorama locului. Înălţat la 500 de metri, pe platoul de la Pomet, puţin mai jos decât vârful fortificaţiei dacice vecine de la Măgura Moigradului, Poro­lissumul este, el însuşi, loja de lux a unui amfi­teatru natural nemaipo­menit. Din Porolissum vezi, în toată splendoarea lor, Munţii Meseşului, Plo­pişul, Măgura Şimleului şi dealurile Săla­jului, şi vezi cum toate strâng, ca într-un căuş de palmă, Depresiunea Şimleului. Când cerul e se­nin, privirea merge până în Mara­mureş, până la Cluj şi până la masivul Bihor. De un verde ira­diant, înviorat şi mai mult de clinche­tul clopo­telor turmelor de vaci sau de bivoli, ori de lătră­turile înde­părtate ale câinilor ciobăneşti, locul seduce prin incredibila pace pe care o inspi­ră, mai ales la apus, când soarele vine să lumineze pajiş­tile şi să aşeze istoria într-un decor fabulos.

Altarul vechilor daci

"Porolisso" îi ziceau dacii Măgurii Moigra­dului, dealul aflat peste vale de oraşul roman de mai târziu. Porolisso era dealul sfânt, dealul un­de, vreme de se­co­le, dacii au în­gropat jertfe şi s-au rugat. Un al­tar mai potrivit nici că puteau gă­si! Căci Măgura Moigradului e cel mai frumos loc din salba nesfâr­şită de dealuri a Sălajului, un loc mai înalt decât toa­te din jur, ro­tund şi abrupt, o minune a naturii. Aici ur­cau dacii şi săpau gropi în rocă, în care îngropau ofrande de tot felul. Aici se rugau pentru îndurare ori pentru îndestulare, pentru ploaie ori pentru soare, pen­tru linişte ori pentru curaj în lupte. Săpau gropi, ascundeau ceva magic în ele, apoi acopereau totul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum tot acest ritual ciudat era secret: doar între ei şi Cel de Sus. Acopereau ofrandele cu piatră şi pământ şi-apoi se retrăgeau la casele lor, în aşezările din jurul Măgurii. Nu mai puţin de 80 de astfel de gropi ritualice au fost găsite pe Măgură! Ori­unde ai săpa, în orice parte a dealu­lui, dai peste ele. În unele găseşti oseminte din vremurile mai îndepărtate, când dacii practicau sacrificiile umane, în altele ceramică spartă, în altele scule meşteşugăreşti, în altele vetre de foc aduse, cu totul, din altă parte. În alte gropi vei da peste pietroaie cărate din vale! De ce să cari lucruri din vale, ca să le îngropi sus, în deal, dacă nu mânat de o mare credinţă?! Şi cât de arză­toare trebuie să fie credinţa, ca să muţi pie­trele din loc pentru zei? Măgura Moi­gradului rămâne învăluită în mister, chiar şi acum, după ce a fost temeinic cercetată de arheologi şi răscolită pe toată părţile, de căutătorii de comori, în ultimii 200 de ani. Căci s-a săpat pe rupte în Măgură, mai ales după ce s-au găsit aici două tezau­re importante: trei fibule şi un lanţ, des­co­perite în 1855, 1.000 de monede de argint ceva mai târ­ziu...
Cândva, în preajma războaielor cu romanii, dacii se strâng în jurul Măgurii Moigradului, ca şi cum ar presimţi ce va să vină. Îşi ridică lo­cuinţe, caută surse de apă, aduc vase mari pentru provizii. Prin anul 100, Porolisso devine o cetate în toată puterea cuvântului! Dacii înconjoară Măgura cu palisade şi cu ziduri, în spatele cărora mai bine de 1.000 de luptători sunt gata să moară pentru a-şi apăra altarul sfânt. Semne ale luptelor crâncene care s-au dat la Porolisso sunt cât se poate de vizibile: ploi de bolovani, de săgeţi şi de baliste au înnegurat cerul Măgurii în timpul războiului. Porolissum i-au zis romanii oraşului pe care, după cucerire, l-au construit pe platoul vecin, de la Pomet. Numele sfânt al dacilor a supravieţuit războaielor.

Graniţa dintre lumi

Soarele e deja de două suliţe pe cer când ajung, alături de arheologul Horea Pop, în zona am­fitea­trului roman de la Porolissum. Cu vechile tălpi de piatră ale tribunelor strânse roată în ju­rul "scenei" de lup­te, amfiteatrul adu­ce, din depăr­tare, cu un imens ceas solar, iar efectul acesta misterios al ruinelor dă şi mai mult farmec locu­lui. O tăcere mor­mântală dom­neşte peste arena gălăgi­oasă de odi­nioară. E încă sfârşit de mai, dar vara şi-a intrat în drepturi în nordul Ardealului, şi numai un vân­ti­cel uşor, care poar­tă cu el peste culmi miresme de flori de câmp şi de fân proaspăt cosit, aminteşte de iernile crâncene, vântoase, pe care le-au în­frun­tat, acum 2000 de ani, pe culmile Meseşu­lui, trupele de palmireni oa­cheşi şi de mediteraneeni cu sânge fierbinte, aduse de prin Imperiu la graniţa cu barbarii. "Stăm chiar pe «limes»-ul roman, pe vechea graniţă. Până aici se întindea marele Imperiu, de aici încolo, înspre nord, erau dacii li­beri şi seminţiile barbare din jurul lor", spune Ho­rea Pop. Un zid impresio­nant, menit să-i descura­jeze pe barbari, traversa Munţii Meseşului, după cucerirea Daciei de către romani. În unele zone, arheologii au găsit bucăţi de zid lungi şi de câte 7-8 kilometri, întrerupte doar de obsta­colele naturale, imposibil de trecut, de eventualele atacuri din exte­rior! Numai în Marea Britanie, la Zidul lui Ha­drian, găseşti ceva la fel de spec­taculos.
Dar nu doar zidul de graniţă impresiona la Porolissum. "De aco­lo, de sus, din vârf de munte, de unde-i apa mai rece şi mai bună, de acolo por­neau - nu unul, ci două ape­ducte, care apro­vizionau oraşul ro­man. Jos, în locul în care valea dintre dea­luri ajunge la adâncimea cea mai mare, ape­duc­tele aveau o înăl­ţi­me de 40 de metri!". Nu tre­buie să fii vreun mare împătimit după civilizaţia antică pentru ca, du­pă ce vii de la Bucureşti spre Za­lău, pe două cioturi de autostradă, atâta cât s-a con­struit în Ardeal în ultimii 30 de ani, să rămâi impresionat de ce au reuşit să facă romanii, acum două milenii, în creierii Munţilor Meseşului! Drumuri care rezistă şi azi, o arenă superbă, de mii de locuri, porţi mo­numentale la intrările în oraş şi cele două ape­ducte im­pună­toare sunt doar lucrările de infra­structură mare, pe care soldaţii le-au ridicat imediat ce au ajuns în zonă.

O metropolă romană

Cu peste 1.000 de metri de zidărie romană con­servată, "in situ", Porolissum e, azi, unul dintre cele mai mari muzee arheologice în aer liber din Ro­­­mânia. Întreaga suprafaţă a rezervaţiei arheologice este complet disponibilă pentru cer­cetare, nefiind afectată, ca la Sarmizegetusa, de clădiri mai târzii sau de construcţii contemporane. Un strat subţire de pământ de numai câţiva zeci de centimetri ne desparte de fundaţiile fostului muni­cipiu roman. Iar sub acest strat subţire găsim la Poro­lissum tot ce găsim în­tr-un mare oraş de gra­niţă roman: foru­mul, curia, macellum, zidu­rile de incintă, străzile frumos pavate, temple­le, taberna, va­ma, ne­cropola...
Veritabilă capitală de provincie romană, Po­ro­lissum avea, în ju­rul lui 214, anul în care e vizitată de împăratul Caracala şi de mama sa, Iulia Domna, în jur de 3.000 de soldaţi, şi, cu totul, vreo 15.000 de locuitori. Săpăturile de la faţa locului, pe care Horea Pop mi le pre­zin­tă pas cu pas, spun doar o mică par­te a po­veştii. Încerc să re­fac în minte zidurile pe lân­gă care trecem, aşa cum le-au refăcut, virtual, spe­cialiştii de la mu­zeul din Zalău. Pentru ca lumea să înţeleagă mai bine cum arăta oraşul în secolul III al erei noastre, istoricii de la Muzeul Jude­ţean din Zalău au creat o spec­ta­culoasă apli­caţie pe cal­cu­lator. Îţi pui ochelarii de rea­litate vir­tuală şi te simţi ca un per­sonaj din­tr-un documentar despre Roma sau Pom­pei. Te tre­zeşti, brusc, pe stra­da prin­cipală din ve­chiul Po­ro­lissum, clă­diri înalte, cu etaj, în culori ce-ţi iau ochii, stră­juiesc dru­mul pe care calci. Uşile ca­selor mai-ma­rilor oraşului ţi se deschid ca unui oas­pete de seamă, eşti in­vitat să te desfeţi cu lu­xul orbitor al antichi­tăţii romane. Poţi intra prin camerele de pe­tre­cere, poţi arunca un ochi în superbele băi pu­blice, treci prin saloanele uriaşe încălzite prin podea, urci în dormi­toarele de la etaj, admiri fres­cele impre­sionante de pe holurile largi şi statuile impozante care apar la tot pasul prin oraş. La "capătul lumii", în avan­postul cel mai îndepărtat din calea lumii bar­bare, ro­manii au ridicat, la Po­ro­lissum, o biju­terie de oraş. In­tegral restaurată, "Porta prae­toria", princi­pala poartă de in­trare în oraşul de pe dealul Po­met, e un indiciu cât se poa­te de limpede des­pre anver­gu­ra Poro­lissu­mului. "Din ul­ti­mele infor­maţii pe care le avem, se pare că poarta roma­nă fu­sese chiar mai mare decât ne-am ima­ginat-o noi, mai mult ca si­gur avea încă un etaj".

Misterele dacice

O lume nouă lua naştere, du­pă anul 107, în munţii stăpâniţi de daci vreme de sute şi sute de ani. Ruinele romane se văd cu ochiul liber şi acum, după două milenii. "Dar ce ne-a rămas de la daci? Ce găsesc romanii, aici, când ajung pe Meseş?", îl întreb pe Horea Pop. Arheologul e mai mult decât un ghid curtenitor prin Poro­lissumul roman: are un doctorat în daci, ştie şi cel mai mărunt detaliu despre viaţa acestora în zonă, înainte şi după războaiele dintre Traian şi Dece­bal. Iar dacă romanii ne-au lăsat moştenire un oraş cu adevărat specta­culos, dacii au lăsat în urmă mistere, să tot dezlegi la ele o viaţă întreagă, mă con­vin­ge Horea Pop...
Nicăieri, în vechea Dacie, nu găseşti o mai mare densitate de tezaure ca în munţii Sălajului! 23 de tezaure de argint, o zecime din câte s-au găsit în toată ţara!, 3.000 de monede şi zeci şi zeci de alte obiecte - brăţări, lanţuri, tor­qes-uri, fibule sau inele, pan­dan­tive sau coliere - toate într-un areal foarte restrâns, în jurul Măgurii Şimleului, şi într-o zonă foarte săracă în resurse chiar şi în ziua de azi! "Când au venit aici, pe vremea lui Traian, ro­ma­nii au găsit în jurul Munţilor Meseşului cea mai evoluată so­cietate din toată lumea barbară.În perioada de înflorire a re­ga­tului dac, toate popula­ţiile din jur le sunt infe­rioare dacilor, e limpede asta, după toate desco­peri­rile din ulti­ma vreme. Metal cât s-a găsit în Da­cia nu s-a descoperit în toată Europa bar­bară la un loc! Dacii au dus şi metalurgia, şi orfevre­ria, la un alt nivel. Şi la sarmaţi, şi la germanici, găseşti marfă de slabă factură, pe când la daci, un sfert din ceramică e făcută la roată! Ceramică splendidă, e­xem­­plare superbe, meşteşug de vârf! Am lucrat cu colegi unguri şi sunt şi ei de acord că sarmaţii au luat de la daci şi tehnologia fierului, şi tehnologia ceramicii la roată. Am săpat şi aşezări de germanici şi, dacă scoţi cera­mica din contextul istoric, zici că te întorci în timp în epoca bron­zului, nu mai eşti în secolul II după Hristos! E o dis­crepanţă mare între daci şi celelalte popu­laţii din jur", spune Horea Pop. "La cetatea dacică de la Şimleul Silvaniei, am găsit un important atelier de fierărie. Iar acolo, în ulti­ma zi de săpături - că aşa se întâmplă de fiecare da­tă! - când răzuiam po­dea­ua atelierului, dintr-una din gropiţe au ieşit trei bănuţi. Până la urmă, am dat peste 54 de bănuţi de argint, pe care dacii îi foloseau ca materie primă pentru turnarea altor mo­nede. Numai acolo, pe Măgura Şimleului, pe un deal mic şi amă­rât, s-au găsit trei tezaure!". Cât de vie trebuie să fi fost lumea dacică din jurul Măgurilor de la Şimleu şi de la Moi­grad, ce vier­muială de meşteşu­gari şi negus­tori, te miri de pe unde, ce comerţ înfloritor tre­buie să fi fost la gura de intrare în inima Transil­vaniei, ca să facă din Sălajul de azi o veritabilă "mină" de argint antic...

"Aurul alb" care a îmbogăţit Porolissumul

"Peste tot pe aici, în jur, cât vezi cu ochii, era puzderie de fortificaţii dacice!", mă trezeşte Horea Pop din reverie. Stăm sus, pe treptele amfi­teatrului roman şi avem în faţă toată panorama vechii Dacii. Cele mai importante "porţi" de intrare în de­presiune, aflate toate pe văile unor cursuri de apă, au fost blocate de daci, prin ridicarea unor fortificaţii militare: la Marca, la Stârciu, la Mir­şid, la Şiraleu, la Bădăcin, pe Dealul Hempului, la Giurtelecul Şimleului, pe Coasta lui Damian, la Subcetate. Un sistem defensiv foar­te bine pus la punct, bazat pe nu mai puţin de 11 fortificaţii, semn că De­presiunea Şimleului era centrul unei uniuni tribale, care îşi avea nucleul în complexul de fortificaţii şi locuiri de pe Măgura Şimleului.
Ce rost avea tot acest sistem de fortificaţii?, s-au întrebat istoricii. Şi de unde toate bogăţiile găsite într-un areal atât de sărac în re­surse? Şi, mai apoi, de ce atât de mulţi soldaţi romani în zonă, la Po­rolissum? Cu mult înainte ca roma­nii să înfiinţeze o vamă pe "limes", fortificaţiile da­cice de pe dealurile Sălajului au avut, pe lângă rolul militar, şi pe cel de vamă. Nu întâmplător, dacii şi-au făcut o davă chiar aici, pe principala rută de acces nord-vestică spre şi dinspre Transilvania, o cale de comunicaţie frecventată de ne­gustorii care duceau sau aduceau pro­duse în Dacia. Iar cel mai preţios dintre aceste produse nu era nici aurul, nici argintul dacic, cum s-ar putea crede, ci sarea de la minele de lângă Potaissa (Turda) şi Napoca (Cluj), spun specia­liştii în istorie antică. Sarea a fost ade­văratul "aur alb" al dacilor. Sarea în­sem­na, până acum 100 de ani, conser­vantul universal: brânza se strica, car­nea se strica, vite nu puteai creşte fără sare, iar sare, în afara zonei Clujului, nu se mai gă­sea în regiune până în Aus­tria... Atât de importantă era sarea, că Burebista a fost nevoit să lupte până dincolo de graniţele sale, pentru a-i pune la punct pe cei care o râvneau! La rândul lor, nu bine se înstăpânesc peste Ardeal, că romanii se trezesc şi ei atacaţi de barbarii care voiau controlul minelor de sare din jurul Clujului şi Turzii. Aşa se explică, în final, şi numărul uriaş de trupe romane aflate în zonă, căci şi vechiul Porolisso, şi noul Porolissum, asigurau drumul sării către Câmpia Panoniei şi către lumea barbară din nordul continentului. Chiar şi după cucerirea romană, dacii continuă să aibă un rol esenţial pe "drumul sării". Romanii le treceau sarea peste zidul de la Porolissum dacilor liberi, iar ei o duceau, peste munţii pe care îi stăpâneau de când lumea, până hăt, departe, în centrul Eu­ropei, dincolo de pusta panonică...

*

"Când a ridicat zidul de la Porolissum, Îm­păra­tul a dat ordin ca nici o populaţie barbară să nu se apropie la mai puţin de 7 kilometri de graniţa Im­periului. Puţin probabil ca acest ordin să fi fost vreodată respectat. Vetrele ciobanilor daci n-au încetat să ardă în preajma Măgurii lor sacre de la Porolisso... Arheologii sălăjeni au găsit aşezări chiar sub zidurile oraşului! "Dacii nu dispar din aceste locuri după venirea roma­nilor. I-am găsit, există. Mai mult, Sălajul devine o importantă zonă de interacţiune. Romanii au nevoie de informaţii de la daci despre ce e din­colo de ei, dacii din afară comu­nică cu cei din provincie... Sunt populaţii întregi de daci care nici măcar nu sunt deranjate, precum cei de la Medieşul Aurit, mari meş­teri olari, ale căror urme merg pâ­nă în secolul IV, după retragerea ro­manilor", spune Horea Pop.
Sunt numeroase dovezi ale le­găturilor puter­nice dintre populaţia romanică şi dacii liberi. Ime­diat după încheierea războiului, cele două populaţii trăiesc în bună pace, dacii liberi devenind o impor­tantă verigă în comerţul dintre romani şi populaţiile barbare din nordul con­ti­nentului. Unul dintre argu­mente îl reprezintă descoperirea unui loc de târg, chiar lângă vama din Porolissum, la mică distanţă de porţile oraşului. S-au găsit fibule, monede, ceramică spartă prin târg, iar asta arată intensitatea fantastică a vămii de la Porolissum. Dar cea mai bună dovadă e că la Brigetio, în Un­garia de azi, undeva între Budapesta şi Viena, avem un "in­ter­pres dacorum", un funcţionar oficial roman, specia­lizat în a trata cu dacii liberi ce adu­ceau sarea în centrul Europei. Ce ironie a is­toriei: cu sute de ani înainte de venirea hunilor în zonă, dacii liberi fă­ceau afaceri pe picior mare chiar pe locul capi­talei de azi a Unga­riei!

Foto: Agerpres - 3