ANCHETĂ "FORMULA AS" - Cărarea copilăriei

- Mai păşiţi, uneori, pe cărarea copilăriei?

- Îi simţiţi, sub tălpi, bucuria, sau urma ei s-a pierdut?


Otilia Ţeposu
La marginea satului şi a lumii

Pe vremuri, cărarea copilăriei începea dincolo de pragul înalt de lemn al casei în care trăiam. Trecea prin curtea mărginită de dalii colorate şi hortensii, ocolea un prun bătrân şi o tufă de liliac, apoi ieşea în uliţa mare. Avea un capăt lângă troiţa aşezată în faţa bisericii, iar celălalt se oprea tocmai lângă gardul nostru, lipit de pădure. Eram la mar­ginea satului şi-a lumii. Puţini erau cei care ajungeau la poarta noastră, ce se în­chidea cu un cârlig greu de fier. Poştaşul Petrea, un­chiaşul care-mi aducea faguri plini de miere, moş Chimu, cu merele lui cân­tă­toare, mătuşa Oniţa, care povestea tot­dea­una, amestecând râsul cu plânsul. Lumea mea începea în prag şi, cel puţin în primii ani, se sfârşea în faţa porţii, dincolo de care era necunoscutul, sălbăticia, lumea cea mare. Cred că aş putea oricând să vor­besc des­pre emoţia cu care pândeam printre scândurile gardului, primii fulgi spulberaţi dinspre pădure. Mai ţin minte şi acum mi­rosul lor aspru, care punea stăpânire apoi peste întreaga curte.
Universul meu domestic era cuprins între livada uriaşă de meri, straturile Bunii, cuptorul de pâine de lângă bucătăria de vară, tufele de coacăze şi agrişe, muşuroiul de furnici de lângă cireş, şi se închidea, ca o acoladă uriaşă, cu dealul din faţa casei, acoperit de o pădure bătrână, bătrână. Când am ajuns la cârligul ce închidea poarta şi când am învăţat cum să-l scot din lăcaşul lui de pe stâlp, când mi s-au deschis zările, fericirea n-a mai fost de­­cât la un pas, pentru că numai fericire se poate numi starea aceea de neştirbită libertate, de ne­stăvilită încredere şi absolută siguranţă că nu mi se poate întâmpla nimic rău. Paznici dragi mă ocro­teau. N-aveam mulţi ani, n-aveam multe amintiri. Toate se petreceau la timpul prezent. Nu exista trecut şi nu aşteptam viitorul. Eram suspendată într-o clipă şi apărată de tot şi de toate, într-un timp adormit, apărată ca un fluture într-un cocon de mătase. Aceea a fost prima mea copilărie. Apoi au venit alţi ani, alte întâmplări, alţi oameni. Lumea s-a mărit, dar toate virtuţile şi servituţile ei se-ntorceau până la urmă tot la pragul înalt de lemn, pe care Buna îl freca bine cu leşie în fiecare sâmbătă, de strălucea ca aurul paielor coapte.
Uneori, îmi mai amintesc de vârsta aceea. Nu mi-e greu, pentru că am ocrotit miezul ei curat, fabulos, cât am putut, de-a lungul vieţii, indiferent de amarul sau bucuria pe care le-am trăit. N-am rătăcit niciodată cărarea copilăriei care are pentru mine două înfăţişări: una de lut, alta de aer. Adeseori simt că păşesc pe pământul ei răcoros, bătătorit, deşi mă aflu acum la sute de dealuri şi văi distanţă. În vremea asta cărarea de aer e ca un vis în care plutesc prin faţa unui ţărm ştiut, un mal înalt, pe care trec prin ceaţă făpturile cunoscute ale dragilor mei duşi. Ei m-au învăţat culorile raiului.


Veronica D. Niculescu
Pajiştea din faţa uşii

M-am născut în Piteşti, la marginea oraşului, în ultimul bloc de pe un mare bulevard. Locuiam la parter, astfel că în clipa în care deschideam fereastra sau uşa, pajiştea imensă de la capătul oraşului era pajiştea mea. Cu flori înalte cât mine, cu fluturi cât elicopterele, cu maşini rare şi căruţe care treceau către târgul săptămânal, unde ne duceam şi noi, în dumi­nicile de vară, să ne dăm în bărcuţe, adunând praful în şosetele albe... Pe la zece ani, ne-am mutat din blocul acela, doar un pic mai spre centru. În apartamentul cu o cameră în plus, eu n-am mai regăsit nimic din paradisul pe care ştiam că îl pierd, din ziua în care ai mei au venit acasă şi-au zis: "Ne mutăm". Plângeam în faţa scării unde venise căruţa noastră, cu căluţul nostru alb, care avea să mă ia şi să mă ducă de-acolo. Când toate lucruşoarele au fost încărcate şi căruţaşul cu mustaţă groasă s-a cocoţat pe locul lui, cu biciuşca în mână, am fost suită şi eu, ca o mobilă îndărătnică şi zgomotoasă. Şi dusă de-aici. Drumul ăsta, de la blocul în care m-am născut către celălalt, un loc străin de care nu m-am putut ataşa niciodată la fel, l-am visat ani la rândul. Un coş­mar din care mă trezea plânsul.
Copilăria mea, cea paradisiacă şi lipsită de griji, rămâne aceea din primul loc asupra căruia am des­chis ochii. Există şi o vârstă ideală acolo, e vârsta de cinci ani. Mă rotesc în jurul ei în multe dintre povestirile mele. E vârsta la care eşti deja tot ce-ai să fii mai târziu.
Acum câţiva ani, scriam nişte povestiri cu acţiunea plasată în timpul comunismului. Copii, părinţi şi bunici, în anii '70 şi '80. Textele erau în mare parte imaginare. Luam cel mult un vechi ciob de amintire, şi în jurul lui ţeseam întâmplarea reconstruită, îngrozită că uităm, că deja am uitat prea multe, că în curând nu ne vom mai aminti aproape nimic. Am refuzat să mă duc la Piteşti, atunci când scriam. Nu mai fusesem pe acasă de mai bine de 12 ani. Mi-era dor, însă mă şi temeam de ce aş mai putea găsi acolo.
Ştiu că foarte adesea locurile dragi mai există doar în mintea noastră. Că, aşa ca-n "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", cât timp tu ai lipsit, peste întinderile verzi s-a aşternut un gri prăfuit. Am refuzat, aşadar, să revăd locurile chiar când scriam. Am scris despre marginea mea de oraş cu flori cât bisericile, despre ştrandul cu po­duri arcuite peste ape şi lebede, despre castanele co­mestibile care cad cu un pocnet, ca să le adune copiii chiuind de încântare, despre ţipete de bufniţă seara, când se spun poveşti misterioase în faţa scării, pe o bancă. Abia după ce am terminat de scris cartea, mi-am luat soţul şi am făcut o mică vacanţă în oraşul natal.
Am urcat dealul către cartierul copilăriei într-o zi frumoasă de vară. Am parcurs cu un nod în gât bulevardul cel mare, cu copaci de-o parte şi de alta, drumul dintre casă şi şcoală. Am ajuns la primul bloc, am văzut ferestrele noastre de la parter, bal­conul nostru mic, unde am crescut pisoi orfani şi am hrănit piţigoi iarna, unde usca rufele mama, unde stăteam şi mă uitam dacă vine tata, nu vine... Am împins uşa grea, verde, a blocului. Şi-am pătruns în holul unde, de la prima vorbă rostită, am regăsit, magic, ecoul. Ace­laşi ecou de demult. Şi apoi am văzut uşa casei: uşa noastră albă, simplă, de lemn, cu un "Apt. 4" pe ea, ne­schim­bată din 1978! Şi soneria, cu buton roz, ca un nas de pisic, tot ne­schim­bată de-atunci. Înăuntru, mi-a spus un ne­cu­noscut, locuia o bătrână. Acestei stră­ine, care n-a vrut sau n-a putut să schimbe ce lăsasem noi acolo cu de­cenii în urmă, i-am fost recunos­că­toare până la cer.
Şi totuşi, în tot ce scriu, în tot ce trăiesc, rămâne obsesia că orice am face, copilăria rămâne locul în care ştii că n-o să mai ajungi niciodată, chiar dacă astăzi te-ai întoarce acolo - în faţa unei uşi de demult, ne­schim­bate. Iar lucrul ăsta, dacă stai să te gândeşti, este insuportabil de trist. Nici una dintre despărţirile pe care le vom trăi de-a lungul vieţii nu mi se pare mai dureroasă ca asta.


Teodor Baconschi
Un derbedeu eşuat

"- Mama, dă-ne şi nouă o pâine cu ceva!". Pe când aveam vreo 10 ani, cam aşa striga spre doam­na Templer, colegul meu Cristi, de la Şcoala Gene­rală nr. 11, pe Şoseaua Kiseleff. Bătăliile noastre se dădeau în curtea din spate a unei case azi de­molate, de pe strada Mo­netăriei, chiar lângă bi­serica Mavrogheni. Un spaţiu buruienos, populat cu epave prestigioase: o carcasă verde sumbru, de Ford Zefir, cu design post-belic, stâlpul cu stra­pontină pentru arbitrul unor foste meciuri de tenis, teancuri de anvelope uzate, canapele pătat-deco­lorate, ale căror arcuri exfoliate obscen furnizau constante surse de tetanos. Era, desigur, suficient, pentru ca ochii noştri infantili să transforme totul într-un decor aventuros, unde poposeau, prin sumare identificări, mai toţi eroii cărţilor citite pe atunci, de la Huckleberry Finn, până la Cei trei muschetari sau chiar Călătorie spre centrul pământului. Casa avea o verandă la stradă (unde mama colegului meu, o săsoaică din Făgăraş, livra deja faimoasa pâine cu ceva), şi se prelungea în stil-vagon, spre adâncimea decrepitului nostru paradis ludic. Pentru a ajunge acolo, mici emoţii, căci în apartamentul median locuiau două gemene, nonagenare, fete bătrâne, crescătoare de motani demonici şi înveşmântate în capoate de molton, care ne fulgerau cu privirea lor deloc înţelegă­toare, mereu agasată de agresiunea sonoră a puştimii. Odată trecuţi de aceste vociferante furci caudine, eram în largul nostru, de parcă orele de a doua zi ar fi avut loc peste un secol: uitasem, fireşte, accidentul unor note proaste sau admones­tările aspre ale tovarăşei Antoniu, profesoară de matematică şi directoare-adjunctă, însărcinată cu "problemele ideologice". Uitam, de fapt, de noi, ca orice copii care habar n-au că zbenguiala lor reflexă le va servi, ca adulţi, ca material pentru inevitabila idealizare a primei vârste umane.
Multe asemenea scene mobilează memoria mea de copil bucureştean, din anii 60-70. De fapt, oraşul însuşi avea încă un ritm destul de patriarhal, numai bun pentru percepţii lenifiant-onirice. Puţine maşini, troleibuze pântecoase, cărora le săreau mereu taman antenele eponime, cişmele uşor decojite, unde, dacă puneai degetul pe fantă, obţineai un jet de apă cu presiune acceptabilă, parcuri din care nu lipseau vata de zahăr pe băţ şi mult căutatele sticle de Pepsi-Cola, adresa vagă a Grădinii Zoologice, unde zăboveam, deopotrivă, la vitrinele cu şerpi, în faţa cuştilor întunecate, conţinând feline dormi­tân­de, sau la ţarcul elefantului indian, priponit cu ajutorul unui lanţ grosolan... În centru, adică la Universitate, se construia noul Teatru Naţio­nal, lângă hotelul Intercontinental. Pe trotuarele curăţele se mişcau încă domni şi doamne, mai curând eleganţi. Li­bră­riile erau dese şi luminate (evi­dent, rechizitele curente nu făceau faţă casetelor căptuşite cu satin, în care se lăfăiau inaccesibile nouă stilouri Parker şi Sheaffer). În zona aceea tronau, încă din era inter­be­lică, ţigăncile florărese, care-şi stropeau de zor marfa răsfirată în găleţi de aluminiu murdar. Deşi co­munismul era demult instalat, oraşul avea încă un suflet burghez, în­trupat în orele particulare de fran­ceză, cu Doamna Boldea (ab­solventă a liceului Nôtre Dame de Sion), sau cele de pian, cu pro­fe­so­rul Milco­vea­nu, care mă chinuia cu solfegiile sale pe clapele îngăl­benite ale unei vechi pianine Bluthner, ornată cu o placă de bronz, plină de medalii în efigie. Nu pot omite memoria proustia­nă a tortului Diplomat sau a Joffrelor de la Nestor, aşa cum îmi pişcă încă limba siropurile de zmeură cu sifon, servite reci, din spatele unor gherete stra­dale de zinc. Bref, copilăria s-a dus, a revenit ca poveste şi mă locuieşte ca parte mai bună, căci inocentă, dintr-o dialectică existenţială supusă, fi­reşte, deteriorărilor insidioase. Citeam mult, al­ternând aventura imaginară cu incursiunile prin parcul Floreasca, bine echipat cu invizibile, sarba­ca­ne sau pistoale cu apă. Eram şi destul de bol­năvicios (cel puţin până la extirparea amig­dalelor). Nu m-am remarcat prin eroisme ne­ci­vilizate: sunt, de atunci încoace, un derbedeu eşuat...


Liliana Ursu
Binecuvântata străvezime a inimii

Pentru mine, copilăria rămâne cea mai solară vârstă. O simt şi acum ca pe o minune, ca pe o îm­brăţişare a lui Dumnezeu. O feerie. Perpetuă ui­mire. Un început de Rai, în care mama şi tata sunt me­reu tineri şi frumoşi. O simt ca prima lecţie despre iubire, despre cea mai sinceră şi nemu­ritoare iubire, cea părintească. Ca pe o placă tur­nan­tă, de unde pornesc apoi toate drumurile vieţii noastre, dar şi unde ne în­toarcem mereu, mai cu sea­mă atunci când sufle­teşte să­răcim prea tare. Câtă drep­tate avea Blaga când spunea "Copilăria e inima tuturor vârstelor ".
Ah, acel sentiment de maximă siguranţă, că poţi şi să zbori dacă vrei! Şi, mai ales, felul în care aş­tepţi să se facă dimi­neaţă, ca să te joci.
Oraşul ideal pentru copi­lărie e chiar Sibiul meu na­tal, "transatlanti­cul" imagi­nar ce mi-a purtat primii paşi şi apoi a ancorat în toate porturile existenţei mele. Oriunde m-am aflat în lumea asta mare şi oricând mi se făcea dor de co­pilărie, am făcut mereu o "navetă sufletească" la Sibiu. Loc unic, unde mi-am odihnit adeseori fiinţa şi poezia. De neuitat cântecul lu­minii prin obloa­nele întredeschise, jazzul di­mineţilor cu ploaie, curţile pietruite şi înfră­ţite cu regina nopţii şi cu pisicile acelea cos­telive, porţile înalte şi grele sau complicitatea zidurilor de cetate, acordurile grave ale orgii, Piaţa Mică, Piaţa Mare, Podul Min­ciunilor, Dumbrava, plus câte un stol de berze peste un stol de mag­no­lii în floare. Mireasma aceea unică de agrişe, zmeură şi crinii Maicii Domnului, din curtea bunicilor, de lemn ars, şi de zăpezi, iarna. Casa bunicilor era pe strada Balanţei la nu­mărul 10 şi era la răs­crucea a două străzi. Avea o formă mai deosebită, trapezoidală, era des­tul de mare, avea două dor­mitoare, o sufra­ge­rie, un living, o bucătărie foar­te mare şi trei intrări pe ca­re în jocurile mele le nu­meam gări... Să­niuţa era să­gea­ta de iarnă, iar stelele le numeam cireşele din cer. Cât despre păsări, erau cântece zbu­rătoare.
Copilăria mea e "legănată" de două parcuri sibiene, Sub Arini şi Dumbrava. Parfumul teilor, arinii, castanii, stejarii, dar mai ales platanii, străjuiau tainic potecile parcului Sub Arini, pe care-l străbăteam fe­ri­cită, cu mama de mână, în timp ce ea îmi povestea plim­bă­rile copilăriei ei, în acest străvechi parc, ce aducea mai mult cu o pădure. Apoi, era fascinaţia Dumbravei, cu falnicii ei stejari şi lacul străluminat de soare, unde mergeam cu bunicul şi ne aşezam pe mal cu o traistă plină cu pâine uscată, din care hrăneam peştii, în timp ce el îmi povestea nostalgic despre serbările, maialurile din vremea tinereţii lui, sub umbrarul acestei păduri, de peste trei sute de ani.
Dar să mă întorc la casa copilăriei şi la unul din jocurile inventate de mine: jocul de-a Dunărea, care aduna în curtea noastră copiii vecinilor, prietenii mei dragi, Maria, Heidi, Hans, Rica, Rosa şi Liviu. Eram toţi fascinaţi de acest joc nou ce ne făcea să ne suim pe câte o lădiţă de struguri goală sau pe câte o vană întoarsă sau chiar pe câte o sanie adusă din vreo pivniţă, toate acestea închipuind pentru noi câte o barcă, şi noi, înarmaţi cu vâsle din crengi uscate, începeam să vâslim fericiţi, în timp ce din bucătărie, pe fereastra deschisă, răsunau ritmic, misterios, cotele apelor Dunării.
Decorul oraşului meu era dominat în copilărie de biciclişti, de trăsuri trase de cai pe post de taxiuri, de două tramvaie ce se aşteptau cuminţi unul pe altul şi de clopoţelul tras de conductor, care anunţa plecarea din staţie. Peste el, se suprapunea aievea fluierul răguşit al vapoarelor ce ridicau ancora, presimţirea călătoriilor pe când traversam cu bunica de mână podul gării duminica, pe drumul nostru spre catedrală, şi şuierul trenurilor ce anunţa plecarea. Mereu plecarea. Dar şi întoarcerea.
Numai în copilărie, ai acea binecuvântată străvezime a inimii. E o cuminecare cu fiinţele, cu frumosul, cu tot ce te înconjoară. Eşti mereu gata pentru miracol. Eşti în armonie cu lumea şi cu tine. Şi atunci, sigur că mai târziu, mai cu seamă ca poet, ea, copilăria, te va ajuta să te regăseşti, să te recunoşti, să retrăieşti aceste stări, dar mai ales să scrii despre aflări, despre transfigurarea în dar şi permanenţa însoţirii cu Dumnezeu.