Neamul morarului
O cheamă Iulica, Câmpeanu Iulica, şi în curând va împlini nouăzeci şi cinci de ani, dacă "Dumnezău Alduitul" îi va îngădui zile. Pentru ca povestea să meargă mai departe, trebuie să vă spun că mătuşa Iulica este cea mai bătrână femeie din satul Răstoci de Sălaj şi trăieşte în casa cea mai veche din acest ţinut. Casa are aproape două veacuri, ori poate a şi trecut de atâta, n-are cine să ne spună azi cum anume şi când a fost dimineaţa în care străbunicul Iulicăi a început să aşeze primele pietre la temelie. Din aproape în aproape, sărind de la o generaţie la alta, nu greşim dacă zicem că această casă are de mai bine de două ori viaţa stăpânei de acum. Câte poveşti mai sunt prinse oare în zidurile ei? Câte şoapte mai păstrează grinzile înnegrite de vreme? Câte dureri şi speranţe mai tremură odată cu perdeluţele de cipcă în bătaia vântului? Câtă viaţă mai e ascunsă în spatele uşii grele de lemn?, m-am întrebat înainte să mă aplec, ca să pot intra în tinda joasă, în care de mai bine de o jumătate de veac femeia aceasta, care nu mai are pe nimeni, trăieşte singură. Cu ea se stinge neamul morarului din Răstoci. "Io m-am născut în casa asta, şi tatăl meu tot aici s-a născut, şi bunica Marişca, mama lui, la fel. Casa a făcut-o tata bunicii, străbunicul meu, care a fost morar, ca bunicul şi ca tata. Morăritul s-a oprit la noi în anii şaptezeci, când a fost potopul cel mare, care-a luat şi-a înecat toate morile de pe Someş. Eu am crescut cu bunica Marişca. Mama şi tata erau toată ziua la moară, că era mult de lucru. Bunica m-a învăţat tot ce ştiu, să ţâu casa, să fac curat, ea m-a dus la sapă, la fân, la cartofi. Ea m-a învăţat să grijesc de animale, să mulg vacile, să hrănesc porcii, să cresc găini. Toate muncile le-am făcut aşa cum am văzut că făcea bunica şi ea era tare vrednică. Dimineaţa umblam la şcoală şi apoi lucram pe lângă casă. Când am crescut, am pretenit cu un băiat patru ani, dar la tata, Dumnezău să-l ierte, nu i-o plăcut şi m-o măritat cu altul, care nu mi-o plăcut mie. Şi părinţii mai greşesc uneori. Am fo' prea frumoasă, de-aceea îs amu sângură, io aşe cred. Că el era gelos tare, credea că mă duc la pretenul meu când mă duceam la moară, la părinţi. A durat măritişul mai puţin decât a ţinut divorţul. M-am măritat în iunie şi în noiembrie ne-am despărţit. Şi-am rămas nicicum, nu eram nici într-o parte, nici în alta, nici măritată, nici nemăritată. Bărbat văduv cu copii nu mi-o trăbuit, cum aş fi vrut io nu s-o mai putut, aşa că m-am lăsat sângură şi io cred că m-am descurcat, dacă am ajuns până la aproape o sută de ani. Îs ultima din neam".
Casa fără cuie
"Casa asta n-are niciun cui de fier în ea, îs puse grinzile aşa, în cruce, la capete, pe deasupra lor îi lipitură de lut cu paie. Să fac amu căşi mari, cu etaje, dar nu ţân cât casa asta, numai ce-auzi că le-o crepat păreţii, ori că le iese mucegai. M-am străduit să fac înainte de sărbătorile de primăvară un pic de curăţenie şi-am lipit-o pe jos cu lut, aşa cum se face la case de-astea şi cum se făcea pe vremuri. Nu tare am avut putere, am lipit-o cât cu mâna, cât cu mătura, cum am putut am făcut, măcar să fie curat şi să miroasă a primăvară, a lut proaspăt. De-abia am găsit un pic de bălegar ca să-l amestec în lut, cum se face, nu mai sunt în sat decât opt vaci. Am lipit şi cuptorul cu băbătie, şi laviţa cuptorului, şi soba, ca să nu iasă fum. Îs plecaţi acuma toţi oamenii la lucru prin străini şi Doamne feri de ceva, nu mai are cine să te ajute dacă ai nevoie. Satu-i pustiu. De-aici şi până-n centru, la biserică, îs casele goale. Mi-i dor să văd câte un om pe drum, să văd trecând un bărbat".
Cu vaca, la plug
Mă uit la urmele pe care mâinile mătuşii Iulica le-au lăsat în lutul întins pe jos. Se văd şi semnele uscate ale măturii cu care a trecut pe deasupra grămăjoarelor de lut moale. Pare o joacă de copii, îndeletnicire din vremuri imemoriale, dar cât de greu trebuie să-i fi fost să aducă acasă lutul galben, untos, din cine ştie ce loc din sat, unde se găseşte, să-l amestece cu bălegar şi cu paie mărunţite şi-apoi să-l frământe cu picioarele bine, bine, ca să se înfrăţească toate cele amestecate şi să nu se mai despărţească! "Mie mi-o plăcut lucru' întătdeauna. Şi de aceea, n-am dus lipsă. Când m-o chemat careva la muncă, cu ziua, nu mi-o fost ruşine să mă duc. M-am dus şi am lucrat din toate puterile mele, ca şi cum aş fi lucrat pentru mine, nu pentru străin. Şi or fost mulţumiţi de mine şi m-o chemat iară. Am sămănat cânepă, am topit-o la Someş, am uscat-o şi am meliţat-o şi-apoi toată iarna am lucrat cu ea, am ţesut tot ce o trăbuit în casă, pânză subţire şi mai groasă. Uite, io şi acuma port cămaşă de cânepă cu cipcă, lucrată de mine. Kilometări de cipcă am lucrat la viaţa mea, am împletit lână, am făcut ciorapi şi haine şi m-am descurcat să am un bănuţ al meu, să mă pot ţâne între oameni. Dacă am avut, m-am folosit, n-am avut, nu m-o ştiut nimeni, până iară am avut. Aşa am trăit până la anii ăştia şi nu mi-i ruşine de nimica, ies cu capul sus pe uliţă. Curajoasă am fost la orişice. Mi-aduc aminte numa' câte lemne am făcut sângură în pădure, pentru iarnă, şi cum le-am cărat cu spatele acasă. Nu erau drujbe, le-am tăiat cu sirisăul, că nu erau bani să plătesc pe alţii. Cel mai greu o fost după ce mi-o murit părinţii şi-am rămas sângură, sângură. Cât a mai trăit mama, după moartea tatii, aram amândouă, cu vacile înhămate la plug. Dar după ce s-o stins şi ea, prea grea viaţă mi-o rămas. Singura bucurie a fost că aveam casa asta care să-mi ţină de cald iarna şi răcoare vara. De-aceea io-s tare legată de ea".
Bătrâneţele nu vin cu flori
Mătuşa Iulica îmi spune că au venit la ea "nişte domni" care i-au spus că în 2020 vor trece căsuţa ei pe lista monumentelor istorice. "Io n-oi mai prinde zilele alea, poate, dar nu-i rău dacă s-or îngriji şi alţii de casă. Până am putut, am făcut eu, dar acuma-i greu tare. De n-o grijeam, se ducea de multă vreme, dar pot să-ţi spun că nimeni n-a griji-o ca mine, oricâte ar face, că am cotat de ea, ca de
P.S. Mătuşa Iulica a plătit unor meşteri care i-au acoperit casa cu paie, acum zece ani, 50 de milioane, "bani strânşi din sărăcie, dintr-o pensie amărâtă". Meşterii au lucrat cum s-au priceput, dar "nu mai sunt nici paiele, nici meşterii de altădată". Acoperişul făcut de ei n-a oprit ploile şi zăpezile topite care se preling în casă. Poate că cea mai mare şi ultima bucurie a acestei femei ar putea fi aceea de a-şi vedea casa acoperită cum se cade, păstrând tradiţia acoperitului cu paie, pentru a fi pregătită de iernile care vor veni. Dacă s-ar întâmpla ca printre cititorii noştri să existe oameni care s-o ajute, cu siguranţă că niciun frig de pe lume nu va putea îngheţa sufletul adăpostit între pereţii celei mai bătrâne case din ţinutul Sălajului.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
