Magnificii străbunici
Giani Lincan s-a născut dintr-o familie cu o străveche tradiţie muzicală, în care ambii străbunici erau lăutari. Mama sa, cunoscuta interpretă Mioara Lincan, s-a căsătorit la o vârstă foarte fragedă, iar Giani, primul născut, a copilărit la bunici. "Până la vârsta de 12 ani, am crescut la părinţii mamei, la Dărmăneşti, în Oltenia, în satul în care m-am şi născut. Bunicul, Costică, Dumnezeu să-l ierte, era un om extraordinar. Pe timpul războiului, el şi cu un fratele de-al lui au fost luaţi prizonieri de ruşi. Fratele a fugit, l-au prins ruşii, dar el vorbea perfect ruseşte şi ăştia au zis că-i de-al lor şi l-au lăsat în pace. Pe bunicu l-au selectat pentru muncă grea, era groaznic. Da' ruşii trebuiau să se mai şi distreze, aşa că şi-au făcut un ansamblu, şi bunicu le cânta la un ţambal mic, «ţambal alb», aşa-i spunem noi. A scăpat cu amnistierea, l-a lăsat Dumnezeu să trăiască şi, mai târziu, să mă iniţieze pe mine în muzică. Erau cinci fraţi, cu toţii cântau, iar tata-l lor, străbunicul Manole, cântase cu vioara. Stăteau cu toţii în acelaşi sat, mâncau împreună, erau foarte uniţi, aveau taraful lor, cu care cântau la nunţi şi repetau la bunicu acasă, vă daţi seama în ce atmosferă am crescut. Mai era şi mamaia Zoia, care mergea cu ei la nunţi, bătea superbine la tobe şi cânta cu gura. De la ea a învăţat mama să cânte, de la cinci ani. Mama cânta şi cu acordeonul, dar când a devenit cunoscută, a renunţat, cânta doar cu vocea. Din când în când, mai mergeam şi la bunicii din partea tatălui, lângă Găeşti. Şi bunicul din partea lui era un lăutar cunoscut în zonă, Nae Lincan, marele Gheorghe Zamfir a învăţat folclor autentic de la el. Bunicii din Găeşti aveau o fermă cu animale, vaci, o livadă cât vedeai cu ochii, mămica Maria o îngrijea, o femeie puternică, la cinci dimineaţa era pe bătătură. Aşa că am crescut la ţară şi sunt un om căruia nu-i e frică să bată un cui, să hrănească un porc, să repare o ulucă, să fie gospodar. Am crescut în natură".
Ţambalul bunicului Costică
La ţambal, pe marile scene ale lumii
- La noi erau toate instrumentele, dar eu am fost atras de sunetul ţambalului bunicului Costică. El mi-a dat primele lecţii. Era un om blând, dar când treaba a devenit serioasă, ştia să fie exigent, sever, nu te jucai cu el. "Pune mâna la lucru, că altfel ne certăm!". Am început la şase ani, cu ţambal mic, că vedeam toate corzile odată. Mai târziu, când m-am mutat cu părinţii la Găeşti, devenisem un mic campion regional la tenis de masă, îmi plăcea la nebunie, până s-a enervat mama şi mi-a zis: "Stop, pune mâna pe studiu!". Tata, care era un violonist bun, m-a luat cu el la ansamblu, am făcut cunoştinţă cu folclorul, am învăţat dansuri foarte frumoase. La 16 ani, am plecat în primul meu turneu, cu unchiul, în Italia. Pe vremea aia se ieşea atât de greu din ţară, iar eu mă plimbam prin Italia cu gura căscată, cu ochii lipiţi de geam să nu pierd nimic din toate frumuseţile de acolo. Am cântat la un festival internaţional, l-am cunoscut pe renumitul Bud Spencer, am ascultat muzicanţi din alte naţii, din Paraguay, din întreaga lume. Atunci am simţit că vreau cu adevărat să devin un muzicant bun, că îmi doresc această meserie şi am luat lucrurile în serios. Am început să caut eu, să descopăr, că aici e marea frumuseţe la muzică, când începi tu să cauţi, simţi că eşti aproape de un sunet, de o armonie, te ambalezi, te forţezi să le atingi. Oare cum se face, oare cum ajung eu acolo? Pare imposibil de atins, dar te concentrezi, te implici cu totul şi vezi cum se deschide, şi ajungi acolo. E fantastic!
Tataie cel iubitor
O viaţă la ţambal
- Da, tot bunicul. Mă iubea şi mă aprecia, vorbeam foarte mult în familie despre muzică, iar asta a contat enorm pentru mine.
- Simţiţi că este un pas uriaş de la muzica bunicilor la cea pe care o faceţi acum, jazz, muzică clasică?
- Este un pas uriaş, categoric, dar nu simt că l-am depăşit vreodată pe bunicul meu. Niciodată! Fiecare instrumentist are tainele lui. Bunicul obişnuia să spună că de la fiecare prost ai ceva de învăţat. Asta te face să devii un om mai blând, să asculţi pe ceilalţi, să încerci să înţelegi, şi să iei ce e bun de la fiecare. Eu am înţeles târziu ce vrea să spună, dar acum apreciez asta. Într-una din serile trecute, de exemplu, am ieşit în oraş cu câţiva prieteni şi a apărut un nene, un viorist de pe stradă, să ne cânte ceva. I-am dat câţiva bănuţi. Am stat de vorbă cu el şi i-am zis. "Uite, te rog frumos, cântă-mi ceva vechi, cât de vechi. Orice-ţi face plăcere". Cântecul lui m-a dus direct în copilărie, când se cânta în stilul acela pur, nemestecat, m-a dus cu gândul la cei bătrâni. De la ei am învăţat eu esenţa muzicii şi esenţa bunului simţ. Şi am mai învăţat ceva: că în fiecare din noi trăieşte, în continuare, un copil. El se formează până la o anumită vârstă, când începe să înţeleagă. Apoi rămâne aşa, chiar dacă începe să capete haine noi, un costum, să înveţe să se exprime, omul se maturizează. Dar copilul rămâne acelaşi.
Pe urmele lui Toni Iordache
Cu marele muzicolog Vladimir Cosma
- Pe atunci, chiar dacă făceai parte dintr-un ansamblu, trebuia să fi angajat la o întreprindere. Tata a obţinut transferul de la Găeşti la o uzină mare de aici şi ne-am mutat cu toţii la Bucureşti, iar eu am început cursurile Liceului George Enescu, unde studiam muzica clasică. Cântam folclor şi muzică lăutărească la nunţi, acompaniam mari cântăreţi de muzică populară, pe Ion Dolănescu, Irina Loghin, mari lăutari, Romica Puceanu, Mihai Nămol. Am debutat într-un restaurant de pe Moşilor, cu mama şi cu tata. Mă simţeam bine să le fiu util marilor muzicanţi, îmi spuneau că-s băiat bun, mă încurajau, iar eu încercam să colaborez cu cât mai mulţi, în cât mai multe genuri, să cunosc, să învăţ cât mai multe. Am înţeles ce înseamnă să cânţi într-un ansamblu, într-un taraf mic, într-o orchestră. Apoi a apărut jazz-ul, mai venea cineva cu câte o casetă din străinătate şi ascultam cu prietenii, apoi mă gândeam, oare cum să-l pun pe ţambal? Sunt şi aici nişte reguli, nu improvizezi de capul tău, dar m-a atras la jazz libertatea de-a construi. La ansamblu şi la orchestră ţi se pune partitura în faţă şi faci ce ţi se spune. Cred că am reuşit, chiar fără un studiu intens, să mă fac plăcut unor cunoscători de jazz, să fiu invitat alături de mari artişti, pe scenele lumii.
- Pe vremea aceea, ştacheta era foarte sus ridicată de Toni Iordache, maestrul absolut al instrumentului. Simţeaţi asta ca pe o presiune?
- Nu, mai degrabă ca pe-o bucurie, că pot vedea încotro se îndreaptă ţambalul, la ce nivel s-a ajuns. Mă ambiţionam să studiez mai bine, să ajung cât mai aproape de cel mai înalt nivel. Mai târziu, l-am avut profesor pe Toni, ne vedeam săptămânal. Uneori venea aici, acasă la mine, să mă asculte, şi zicea, Dumnezeu să-l ierte, "Mi-ar fi plăcut să fii şi tu băiatul meu!". Vedea ceva în mine. Toni începuse să modernizeze muzica, iar eu am continuat pe linia asta, am introdus elemente mai sincopate, de jazz, armonii noi, mai sofisticate. Până la urmă, dacă iei o horă de-a noastră şi schimbi un pic, iese swing. Şi astăzi se vorbeşte printre muzicanţi de aceste schimbări pe care le-am adus. Atunci când cântam cu muzicanţi tradiţionalişti, cântam ce mi se cerea, când eram cu un grup în care voiam cu toţii să inovăm, treceam la treabă. Au fost ani plini, cântam prin toată ţara, pe la săli polivalente, am cunoscut mari artişti români din toate domeniile.
Cu ghiozdanul, în Olanda
- Mulţi instrumentişti români foarte buni au ales să plece, pentru că nu-şi găseau locul aici. Astăzi, sistemul artistic a ajuns la un nivel foarte slab, nu sunt bani pentru instrumente în liceele de muzică, trebuie să ai un caracter foarte puternic, să crezi în tine, îţi trebuie multă, multă răbdare pentru a rămâne aici. Dar timpul nu-i atât de răbdător cu noi. Vorbeam pe atunci ore întregi cu Florin Niculescu, care-mi spunea că nu-şi găseşte nicăieri de lucru, peste tot i se spune că ceea ce cântă el e prea complicat. A plecat la Paris şi a ajuns unul din marii viorişti ai Europei. Şi mulţi alţi prieteni, care acum se simt împliniţi profesional pe unde au plecat, sunt instrumentişti în orchestre, concert-maiştri. Sigur, ne-ar plăcea să trăim aici, să vorbim româneşte, dar şi să ne facem treaba, cum ne-o facem acolo, în Occident. În Olanda, când am plecat, mi-am dat seama că nu sunt pregătit. Le-am admirat mentalitatea, faptul că sunt serioşi, când lucrează la ceva sunt dinamici şi implicaţi, nu lasă treaba de izbelişte, lucruri care mi-au intrat şi mie în sânge, după 22 de ani. Dar a fost greu. Mi-am luat ghiozdanul în spate, am mers să studiez limba lor. A trebuit să le explic ce-i ţambalul, la ce e folositor într-o orchestră, nu era deloc un instrument cunoscut. E din ce în ce mai greu să trăieşti din muzică şi-i mare lucru că am reuşit asta într-o ţară în care oamenii nu ştiau ce-i aia ţambal. Am deschis nişte porţi pentru cei ce vor urma.
- Aţi simţit că v-aţi împlinit talentul acolo?
- La noi, în România, ţambalul era util până la un anumit punct. Dacă, după liceu, voiam să continui studiul la conservator, nu aveam unde. Acolo, la început, ţambalul a fost apreciat ca element exotic. Cântam stiluri cât mai diferite, eram abordat în pauzele concertelor şi invitat să cânt în alte locuri. Mi-am făcut prieteni adevăraţi, olandezi, ţigani din toată lumea, muzicanţi din familii celebre. Dumnezeu mi-a scos în cale, prin ţambal, nişte oameni extraordinari, care mi-au apreciat munca. Pe lângă clasa de ţambal şi de muzică balcanică pe care am deschis-o la universitate, am avut parte şi de o altă mare satisfacţie. În tinereţe mi-am dorit foarte mult să studiez la Academia "Franz Liszt" din Budapesta, dar pe atunci se pleca greu, mama nu voia să mă lase singur, aşa că am renunţat. Iată că acum câţiva ani, am primit propunerea de a preda un masterclass de ţambal la Academia "Franz Liszt". Am intrat şi mă aştepta o clasă întreagă de ţambalişti dornici să afle de la mine tainele instrumentului. O mare bucurie pentru mine.
"Vreau să arăt şi în România ce am eu mai bun"
"Lucruri frumoase în ţara mea"
- Aţi plecat cu familia, în Olanda?
- Dacă nu aveam familia cu mine, în Olanda, probabil că nu rezistam. O familie înţelegătoare îţi dă motivaţie, energie să faci lucruri deosebite. Primul băiat s-a născut în anul în care ne-am mutat în Olanda, celălalt, cu patru ani mai târziu. Acum sunt flăcăi, băieţi mari, ne înţelegem foarte bine, suntem prieteni, cântăm împreună. Cel mare cântă la pian, iar cel mic, care nu părea deloc interesat de vreun instrument, la vioară. Rămâne de văzut dacă vor face din muzică o meserie, e tot mai greu, regulile s-au schimbat peste tot în lume şi nu s-au schimbat în bine.
- Aveţi multe proiecte legate de România?
- În primul rând, vreau să fac aici, acasă, o orchestră de familie, cu mama şi cu cele două surori ale mele, să le reactivez, apoi am pus pe hârtie şi alte proiecte, cu orchestră simfonică. În Olanda, am pornit un festival internaţional de ţambal. Primele două ediţii au fost excepţionale, aş vrea să îl fac şi aici. Vreau să mă prezint şi aici la cel mai bun nivel. Eu nu cânt pentru bani, aşa cum vor alţii, cânt cum îmi place şi dacă publicul se regăseşte în ceea ce fac, foarte bine. Poate să dureze şi zece ani până să fiu înţeles sau să se concretizeze un proiect, mi s-a întâmplat. Am multe idei, mă întâlnesc cu oameni importanţi, cu vechi prieteni, le propun proiectele, şi... nu primesc niciun răspuns. Nici da, nici ba, o lungă aşteptare. E o treabă latină, am întâlnit-o şi-n Franţa, unde am lucrat mult. Dar există ceva ce nu am întâlnit decât la noi: falsele valori, dacă vecina mea descoperă brusc, sub duş, că are voce şi vrea la televizor, dacă un băiat ce a început ţambalul acum două săptămâni îşi face orchestră, ei devin egalii mei şi au acelaşi succes la public. Sunt peste 200 de orchestre în Bucureşti, cu site, poze frumoase, dar oare câte ştiu să cânte cu adevărat? Doar câţiva cunoscători mai fac diferenţa! Publicul primeşte încontinuu informaţii greşite de la mass-media, care prezintă neaveniţi pe post de vedete, falsuri, aşa încât nu mai are capacitatea de-a selecta. Este o mare problemă, şi nu văd cum vom ieşi de aici, pentru că lucrurile merg tot mai prost.
- Ce vă mai motivează atunci, de ce sunteţi atât de dornic să cântaţi în România?
- Copilul acesta din mine mă tot agită, nu mă lasă în pace, mă bate la cap să fiu activ, să mă mişc, să nu stau pe loc. Să fac muzică, să merg la un fotbal, la pescuit, să mă văd cu prietenii. Dacă el s-ar fi maturizat, aş fi fost mult mai închis, mai apăsat de ceea ce se-ntâmplă-n jur. Fără el, aş fi renunţat, m-aş fi mulţumit cu Olanda. Dar el n-are astâmpăr, mă îmboldeşte, mă-ndeamnă să fac şi aici ce-am făcut acolo, să prezint ţambalul la cel mai înalt nivel. Asta vreau! Îmi doresc foarte mult să fac lucruri frumoase în ţara mea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
