- Îi simțiți, sub tălpi, bucuria, sau urma ei s-a pierdut?
Otilia Țeposu
La marginea satului și a lumii
Pe vremuri, cărarea copilăriei începea dincolo de pragul înalt de lemn al casei în care trăiam. Trecea prin curtea mărginită de dalii colorate și hortensii, ocolea un prun bătrân și o tufă de liliac, apoi ieșea în ulița mare. Avea un capăt lângă troița așezată în fața bisericii, iar celălalt se oprea tocmai lângă gardul nostru, lipit de pădure. Eram la marginea satului și-a lumii. Puțini erau cei care ajungeau la poarta noastră, ce se închidea cu un cârlig greu de fier. Poștașul Petrea, unchiașul care-mi aducea faguri plini de miere, moș Chimu, cu merele lui cântătoare, mătușa Onița, care povestea totdeauna, amestecând râsul cu plânsul. Lumea mea începea în prag și, cel puțin în primii ani, se sfârșea în fața porții, dincolo de care era necunoscutul, sălbăticia, lumea cea mare. Cred că aș putea oricând să vorbesc despre emoția cu care pândeam printre scândurile gardului, primii fulgi spulberați dinspre pădure. Mai țin minte și acum mirosul lor aspru, care punea stăpânire apoi peste întreaga curte.
Universul meu domestic era cuprins între livada uriașă de meri, straturile Bunii, cuptorul de pâine de lângă bucătăria de vară, tufele de coacăze și agrișe, mușuroiul de furnici de lângă cireș, și se închidea, ca o acoladă uriașă, cu dealul din fața casei, acoperit de o pădure bătrână, bătrână. Când am ajuns la cârligul ce închidea poarta și când am învățat cum să-l scot din lăcașul lui de pe stâlp, când mi s-au deschis zările, fericirea n-a mai fost decât la un pas, pentru că numai fericire se poate numi starea aceea de neștirbită libertate, de nestăvilită încredere și absolută siguranță că nu mi se poate întâmpla nimic rău. Paznici dragi mă ocroteau. N-aveam mulți ani, n-aveam multe amintiri. Toate se petreceau la timpul prezent. Nu exista trecut și nu așteptam viitorul. Eram suspendată într-o clipă și apărată de tot și de toate, într-un timp adormit, apărată ca un fluture într-un cocon de mătase. Aceea a fost prima mea copilărie. Apoi au venit alți ani, alte întâmplări, alți oameni. Lumea s-a mărit, dar toate virtuțile și servituțile ei se-ntorceau până la urmă tot la pragul înalt de lemn, pe care Buna îl freca bine cu leșie în fiecare sâmbătă, de strălucea ca aurul paielor coapte.
Uneori, îmi mai amintesc de vârsta aceea. Nu mi-e greu, pentru că am ocrotit miezul ei curat, fabulos, cât am putut, de-a lungul vieții, indiferent de amarul sau bucuria pe care le-am trăit. N-am rătăcit niciodată cărarea copilăriei care are pentru mine două înfățișări: una de lut, alta de aer. Adeseori simt că pășesc pe pământul ei răcoros, bătătorit, deși mă aflu acum la sute de dealuri și văi distanță. În vremea asta cărarea de aer e ca un vis în care plutesc prin fața unui țărm știut, un mal înalt, pe care trec prin ceață făpturile cunoscute ale dragilor mei duși. Ei m-au învățat culorile raiului.
Veronica D. Niculescu
Pajiștea din fața ușii
M-am născut în Pitești, la marginea orașului, în ultimul bloc de pe un mare bulevard. Locuiam la parter, astfel că în clipa în care deschideam fereastra sau ușa, pajiștea imensă de la capătul orașului era pajiștea mea. Cu flori înalte cât mine, cu fluturi cât elicopterele, cu mașini rare și căruțe care treceau către târgul săptămânal, unde ne duceam și noi, în duminicile de vară, să ne dăm în bărcuțe, adunând praful în șosetele albe... Pe la zece ani, ne-am mutat din blocul acela, doar un pic mai spre centru. În apartamentul cu o cameră în plus, eu n-am mai regăsit nimic din paradisul pe care știam că îl pierd, din ziua în care ai mei au venit acasă și-au zis: "Ne mutăm". Plângeam în fața scării unde venise căruța noastră, cu căluțul nostru alb, care avea să mă ia și să mă ducă de-acolo. Când toate lucrușoarele au fost încărcate și căruțașul cu mustață groasă s-a cocoțat pe locul lui, cu biciușca în mână, am fost suită și eu, ca o mobilă îndărătnică și zgomotoasă. Și dusă de-aici. Drumul ăsta, de la blocul în care m-am născut către celălalt, un loc străin de care nu m-am putut atașa niciodată la fel, l-am visat ani la rândul. Un coșmar din care mă trezea plânsul.
Copilăria mea, cea paradisiacă și lipsită de griji, rămâne aceea din primul loc asupra căruia am deschis ochii. Există și o vârstă ideală acolo, e vârsta de cinci ani. Mă rotesc în jurul ei în multe dintre povestirile mele. E vârsta la care ești deja tot ce-ai să fii mai târziu.
Acum câțiva ani, scriam niște povestiri cu acțiunea plasată în timpul comunismului. Copii, părinți și bunici, în anii '70 și '80. Textele erau în mare parte imaginare. Luam cel mult un vechi ciob de amintire, și în jurul lui țeseam întâmplarea reconstruită, îngrozită că uităm, că deja am uitat prea multe, că în curând nu ne vom mai aminti aproape nimic. Am refuzat să mă duc la Pitești, atunci când scriam. Nu mai fusesem pe acasă de mai bine de 12 ani. Mi-era dor, însă mă și temeam de ce aș mai putea găsi acolo.
Știu că foarte adesea locurile dragi mai există doar în mintea noastră. Că, așa ca-n "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte", cât timp tu ai lipsit, peste întinderile verzi s-a așternut un gri prăfuit. Am refuzat, așadar, să revăd locurile chiar când scriam. Am scris despre marginea mea de oraș cu flori cât bisericile, despre ștrandul cu poduri arcuite peste ape și lebede, despre castanele comestibile care cad cu un pocnet, ca să le adune copiii chiuind de încântare, despre țipete de bufniță seara, când se spun povești misterioase în fața scării, pe o bancă. Abia după ce am terminat de scris cartea, mi-am luat soțul și am făcut o mică vacanță în orașul natal.
Am urcat dealul către cartierul copilăriei într-o zi frumoasă de vară. Am parcurs cu un nod în gât bulevardul cel mare, cu copaci de-o parte și de alta, drumul dintre casă și școală. Am ajuns la primul bloc, am văzut ferestrele noastre de la parter, balconul nostru mic, unde am crescut pisoi orfani și am hrănit pițigoi iarna, unde usca rufele mama, unde stăteam și mă uitam dacă vine tata, nu vine... Am împins ușa grea, verde, a blocului. Și-am pătruns în holul unde, de la prima vorbă rostită, am regăsit, magic, ecoul. Același ecou de demult. Și apoi am văzut ușa casei: ușa noastră albă, simplă, de lemn, cu un "Apt. 4" pe ea, neschimbată din 1978! Și soneria, cu buton roz, ca un nas de pisic, tot neschimbată de-atunci. Înăuntru, mi-a spus un necunoscut, locuia o bătrână. Acestei străine, care n-a vrut sau n-a putut să schimbe ce lăsasem noi acolo cu decenii în urmă, i-am fost recunoscătoare până la cer.
Și totuși, în tot ce scriu, în tot ce trăiesc, rămâne obsesia că orice am face, copilăria rămâne locul în care știi că n-o să mai ajungi niciodată, chiar dacă astăzi te-ai întoarce acolo - în fața unei uși de demult, neschimbate. Iar lucrul ăsta, dacă stai să te gândești, este insuportabil de trist. Nici una dintre despărțirile pe care le vom trăi de-a lungul vieții nu mi se pare mai dureroasă ca asta.
Teodor Baconschi
Un derbedeu eșuat
"- Mama, dă-ne și nouă o pâine cu ceva!". Pe când aveam vreo 10 ani, cam așa striga spre doamna Templer, colegul meu Cristi, de la Școala Generală nr. 11, pe Șoseaua Kiseleff. Bătăliile noastre se dădeau în curtea din spate a unei case azi demolate, de pe strada Monetăriei, chiar lângă biserica Mavrogheni. Un spațiu buruienos, populat cu epave prestigioase: o carcasă verde sumbru, de Ford Zefir, cu design post-belic, stâlpul cu strapontină pentru arbitrul unor foste meciuri de tenis, teancuri de anvelope uzate, canapele pătat-decolorate, ale căror arcuri exfoliate obscen furnizau constante surse de tetanos. Era, desigur, suficient, pentru ca ochii noștri infantili să transforme totul într-un decor aventuros, unde poposeau, prin sumare identificări, mai toți eroii cărților citite pe atunci, de la Huckleberry Finn, până la Cei trei muschetari sau chiar Călătorie spre centrul pământului. Casa avea o verandă la stradă (unde mama colegului meu, o săsoaică din Făgăraș, livra deja faimoasa pâine cu ceva), și se prelungea în stil-vagon, spre adâncimea decrepitului nostru paradis ludic. Pentru a ajunge acolo, mici emoții, căci în apartamentul median locuiau două gemene, nonagenare, fete bătrâne, crescătoare de motani demonici și înveșmântate în capoate de molton, care ne fulgerau cu privirea lor deloc înțelegătoare, mereu agasată de agresiunea sonoră a puștimii. Odată trecuți de aceste vociferante furci caudine, eram în largul nostru, de parcă orele de a doua zi ar fi avut loc peste un secol: uitasem, firește, accidentul unor note proaste sau admonestările aspre ale tovarășei Antoniu, profesoară de matematică și directoare-adjunctă, însărcinată cu "problemele ideologice". Uitam, de fapt, de noi, ca orice copii care habar n-au că zbenguiala lor reflexă le va servi, ca adulți, ca material pentru inevitabila idealizare a primei vârste umane.
Multe asemenea scene mobilează memoria mea de copil bucureștean, din anii 60-70. De fapt, orașul însuși avea încă un ritm destul de patriarhal, numai bun pentru percepții lenifiant-onirice. Puține mașini, troleibuze pântecoase, cărora le săreau mereu taman antenele eponime, cișmele ușor decojite, unde, dacă puneai degetul pe fantă, obțineai un jet de apă cu presiune acceptabilă, parcuri din care nu lipseau vata de zahăr pe băț și mult căutatele sticle de Pepsi-Cola, adresa vagă a Grădinii Zoologice, unde zăboveam, deopotrivă, la vitrinele cu șerpi, în fața cuștilor întunecate, conținând feline dormitânde, sau la țarcul elefantului indian, priponit cu ajutorul unui lanț grosolan... În centru, adică la Universitate, se construia noul Teatru Național, lângă hotelul Intercontinental. Pe trotuarele curățele se mișcau încă domni și doamne, mai curând eleganți. Librăriile erau dese și luminate (evident, rechizitele curente nu făceau față casetelor căptușite cu satin, în care se lăfăiau inaccesibile nouă stilouri Parker și Sheaffer). În zona aceea tronau, încă din era interbelică, țigăncile florărese, care-și stropeau de zor marfa răsfirată în găleți de aluminiu murdar. Deși comunismul era demult instalat, orașul avea încă un suflet burghez, întrupat în orele particulare de franceză, cu Doamna Boldea (absolventă a liceului Nôtre Dame de Sion), sau cele de pian, cu profesorul Milcoveanu, care mă chinuia cu solfegiile sale pe clapele îngălbenite ale unei vechi pianine Bluthner, ornată cu o placă de bronz, plină de medalii în efigie. Nu pot omite memoria proustiană a tortului Diplomat sau a Joffrelor de la Nestor, așa cum îmi pișcă încă limba siropurile de zmeură cu sifon, servite reci, din spatele unor gherete stradale de zinc. Bref, copilăria s-a dus, a revenit ca poveste și mă locuiește ca parte mai bună, căci inocentă, dintr-o dialectică existențială supusă, firește, deteriorărilor insidioase. Citeam mult, alternând aventura imaginară cu incursiunile prin parcul Floreasca, bine echipat cu invizibile, sarbacane sau pistoale cu apă. Eram și destul de bolnăvicios (cel puțin până la extirparea amigdalelor). Nu m-am remarcat prin eroisme necivilizate: sunt, de atunci încoace, un derbedeu eșuat...
Liliana Ursu
Binecuvântata străvezime a inimii
Pentru mine, copilăria rămâne cea mai solară vârstă. O simt și acum ca pe o minune, ca pe o îmbrățișare a lui Dumnezeu. O feerie. Perpetuă uimire. Un început de Rai, în care mama și tata sunt mereu tineri și frumoși. O simt ca prima lecție despre iubire, despre cea mai sinceră și nemuritoare iubire, cea părintească. Ca pe o placă turnantă, de unde pornesc apoi toate drumurile vieții noastre, dar și unde ne întoarcem mereu, mai cu seamă atunci când sufletește sărăcim prea tare. Câtă dreptate avea Blaga când spunea "Copilăria e inima tuturor vârstelor ".
Ah, acel sentiment de maximă siguranță, că poți și să zbori dacă vrei! Și, mai ales, felul în care aștepți să se facă dimineață, ca să te joci.
Orașul ideal pentru copilărie e chiar Sibiul meu natal, "transatlanticul" imaginar ce mi-a purtat primii pași și apoi a ancorat în toate porturile existenței mele. Oriunde m-am aflat în lumea asta mare și oricând mi se făcea dor de copilărie, am făcut mereu o "navetă sufletească" la Sibiu. Loc unic, unde mi-am odihnit adeseori ființa și poezia. De neuitat cântecul luminii prin obloanele întredeschise, jazzul dimineților cu ploaie, curțile pietruite și înfrățite cu regina nopții și cu pisicile acelea costelive, porțile înalte și grele sau complicitatea zidurilor de cetate, acordurile grave ale orgii, Piața Mică, Piața Mare, Podul Minciunilor, Dumbrava, plus câte un stol de berze peste un stol de magnolii în floare. Mireasma aceea unică de agrișe, zmeură și crinii Maicii Domnului, din curtea bunicilor, de lemn ars, și de zăpezi, iarna. Casa bunicilor era pe strada Balanței la numărul 10 și era la răscrucea a două străzi. Avea o formă mai deosebită, trapezoidală, era destul de mare, avea două dormitoare, o sufragerie, un living, o bucătărie foarte mare și trei intrări pe care în jocurile mele le numeam gări... Săniuța era săgeata de iarnă, iar stelele le numeam cireșele din cer. Cât despre păsări, erau cântece zburătoare.
Copilăria mea e "legănată" de două parcuri sibiene, Sub Arini și Dumbrava. Parfumul teilor, arinii, castanii, stejarii, dar mai ales platanii, străjuiau tainic potecile parcului Sub Arini, pe care-l străbăteam fericită, cu mama de mână, în timp ce ea îmi povestea plimbările copilăriei ei, în acest străvechi parc, ce aducea mai mult cu o pădure. Apoi, era fascinația Dumbravei, cu falnicii ei stejari și lacul străluminat de soare, unde mergeam cu bunicul și ne așezam pe mal cu o traistă plină cu pâine uscată, din care hrăneam peștii, în timp ce el îmi povestea nostalgic despre serbările, maialurile din vremea tinereții lui, sub umbrarul acestei păduri, de peste trei sute de ani.
Dar să mă întorc la casa copilăriei și la unul din jocurile inventate de mine: jocul de-a Dunărea, care aduna în curtea noastră copiii vecinilor, prietenii mei dragi, Maria, Heidi, Hans, Rica, Rosa și Liviu. Eram toți fascinați de acest joc nou ce ne făcea să ne suim pe câte o lădiță de struguri goală sau pe câte o vană întoarsă sau chiar pe câte o sanie adusă din vreo pivniță, toate acestea închipuind pentru noi câte o barcă, și noi, înarmați cu vâsle din crengi uscate, începeam să vâslim fericiți, în timp ce din bucătărie, pe fereastra deschisă, răsunau ritmic, misterios, cotele apelor Dunării.
Decorul orașului meu era dominat în copilărie de bicicliști, de trăsuri trase de cai pe post de taxiuri, de două tramvaie ce se așteptau cuminți unul pe altul și de clopoțelul tras de conductor, care anunța plecarea din stație. Peste el, se suprapunea aievea fluierul răgușit al vapoarelor ce ridicau ancora, presimțirea călătoriilor pe când traversam cu bunica de mână podul gării duminica, pe drumul nostru spre catedrală, și șuierul trenurilor ce anunța plecarea. Mereu plecarea. Dar și întoarcerea.
Numai în copilărie, ai acea binecuvântată străvezime a inimii. E o cuminecare cu ființele, cu frumosul, cu tot ce te înconjoară. Ești mereu gata pentru miracol. Ești în armonie cu lumea și cu tine. Și atunci, sigur că mai târziu, mai cu seamă ca poet, ea, copilăria, te va ajuta să te regăsești, să te recunoști, să retrăiești aceste stări, dar mai ales să scrii despre aflări, despre transfigurarea în dar și permanența însoțirii cu Dumnezeu.