Despre România, doar de bine! - Conacul cu 100 de genii

Magicienii cerului

Pe o plăcuţă ştearsă de ploi citim: "Institutul de Ştiinţe Spaţiale" (ISS). Abia se mai văd literele, în­crustate în pătrăţelul de piatră cenuşie. Cine-şi poate închipui că înăuntru se fac cele mai moderne expe­ri­mente ale cosmosului? În această clădire bă­trână, ce-a fost câştigată la pocker de un boier prin veacul al XIX-lea - conacul "cu un turn" Otetele­şanu -, unde era găzduit deseori Eminescu de către priete­nul său Slavici, 100 de cercetători de elită lu­crează astăzi, conectaţi la toate staţiile orbitale ale mapa­mon­dului. Puţină lume ştie despre ei. De pil­dă, că acest ISS există de peste 60 de ani. Că oame­nii din acest conac sunt şcoliţi la cele mai presti­gioase uni­versităţi ale Terrei şi au contribuţii de excepţie la studiul cerului. Tineri, cu media vârs­telor pe la 38 de ani. Genii anonime.
Urcăm pe o scară cotită, apoi vedem din mers uşile deschise ale laboratoarelor ce încă mai păs­trea­­­ză prin unghere vechiul mobilier boieresc, ală­turi de telescoape şi de aparate ultramoderne. Biroul directorului, dr. Ion Sorin Zgură, este cel în care a lucrat ilustrul sa­vant Horia Hulubei. În faţa lui, o masă de conferinţe, la care au şezut, de curând, mari savanţi şi cosmonauţi ai planetei. Un fiu de inginer agronom dobrogean din Cogealac este acest Sorin Zgură, doctor în fizica energiilor înalte la fabulosul accelerator de particule "National Brookhaven Labora­to­ry" din Statele Unite, care-i con­duce de şapte ani pe fantas­ticii astrofizicieni din Măgurele, este un fiu de ţăran dobrogean din Co­gealac. Om roş în obraz, masiv şi ferm, ca un gospodar înfipt pe pământ ziua, iar noap­tea cu ochii la cer. Încă-şi mai aminteşte cu drag de satu-n care s-a născut, de unde privea între­bător stelele. Totodată, e conectat zi de zi cu întrea­ga tehnologie cosmică la nivel planetar.De aici, din clădirea asta seculară, şi-a trimis cercetătorii în cele mai noi mi­siuni ale Agenţiilor Spaţiale Europeană şi Ame­ricană (ESA şi NASA), oferindu-le proiecte profita­bile, care să-i facă să n-aibă de ce să pără­seas­că România. "Avem proiecte poate mult prea îndrăz­neţe pentru România", zice, scoţând dintr-o mapă un morman de proiecte ştiinţifice în care cer­ce­tătorii săi sunt "vârfuri". "Nu se poate altfel. Tre­buie să fim înaintea tuturor cu zece paşi. Nu cu unul, cu zece! Cu toate piedicile care ni se pun, tot să ne mai rămână vreo doi-trei. De mulţi ani, noi, româ­nii, sun­tem prezenţi în spaţiul cosmic. Cu ex­perimente româ­neşti şi realizări no­ta­bile. Să lu­crezi aici, n-ai cum să nu fii băgat într-un pro­iect inter­na­ţional de top. Noi, ISS-ul, n-avem bani de la bugetul statu­lui, ci trăim doar din fi­nan­ţările acestor proiec­te. Aproape toţi cer­cetătorii au studii post-univer­si­tare în occident şi ţin legă­tura zilnic cu spe­cia­liştii cei mai mari la nivel mon­dial. Sun­tem experţi în construcţia de na­no­sateliţi, în fizica razelor cosmice şi a energiilor înalte, în astro­fizică şi cosmo­logie. Într-adevăr, lumea nu ştie. Cel mult de cole­gul nostru Dumitru Prunariu poate-şi mai aminteş­te cineva. S-a scris puţin despre noi. Nici măcar lo­calnicii de-aici sau bucu­reştenii nu cred că au habar că la Măgurele se fac asemenea studii despre cosmos...". Dr. Zgură ne va fi călăuză prin labo­ratoarele unui conac din mijlocul acestui orăşel de savanţi, uitat în câmpie - Mă­gurele - aflat la vreo 25 de kilo­metri de Bucureşti. În micuţa lume a celor mai sofisticaţi dintre toţi cercetătorii: fizi­cienii astrelor.

Ştirile Universului

Pereţi negri, înalţi, de com­pu­tere care duduie. Abia ne putem auzi din cauza lor. "Data center". "Camera serverelor", cum i se mai zice. Computere. Doar computere, matahale cu sute de beculeţe şi clapete. Dacă treci pe culoarul din spatele lor, valuri puternice de aer fierbinte aproape te dărâmă. Ase­menea instalaţii colosale sunt răcite pe dedesubt, prin conducte de apă, şi funcţionează fără între­rupere, 24 de ore din 24. În serverele astea sunt strân­se, în timp real, toate informaţiile despre cos­mos pe care le-a aflat şi le află fiin­ţa umană. Câte un be­culeţ se aprinde pe ele la câteva secun­de: altă ştire din Univers. Iar în faţa acestor şiruri de ser­vere înal­te până în tavan este un sin­gur mo­nitor, prins pe-un perete, pe care se poate vedea o hartă a lumii cu marile centre spa­ţia­le şi laboratoare ale ma­pa­mondului. Punc­te fosfores­cente, pe toată Europa, de unde se arcuiesc dungi lu­mi­noase spre Japonia, Ru­sia, Chi­na, SUA... Privind acest ecran micuţ, afli "live" noutăţi de la toţi sa­teliţii şi experi­men­tele spaţiale. "Este o mare onoare că Măgurele a fost ales ca sediu al informaţiilor spaţiale euro­pene", explică Sorin Zgură. "Informaţii spaţiale, de fizica energiilor înalte, astronomice, etc! Aici, la noi, se centrali­zează. Suntem conectaţi în direct cu acceleratorul de particule de la CERN - Geneva şi celelalte uria­şe laboratoare mondiale. Toate vin aici, în camera asta!"
Ce destin! Ce noroc, să fii legat la tot ce se în­tâm­plă nou în lume. Cercetătorii de la Măgurele lu­crează pentru NASA, Harvard, Hubble, CERN, pen­tru cel mai mare observator de pe planetă - Pierre Auger Observatory - un câmp imens de tele­scoape, din pampasul argentinian, de vreo 10 ori mai mare ca suprafaţa Bucureştiului. Sunt plătiţi de acolo, dar nu-i nevoie să meargă mereu la "locul muncii". Lucrează de acasă. Câştigă bani buni, cât să n-aibă motiv să părăsească România. Sorin Zgură nu le impune un program: "Cercetătorul e ca poe­tul. În jumătate de oră poate descoperi ceva care să schimbe lumea. Şi trebuie să citească. Nu-i poţi pune normă: azi citeşti atâtea pagini, mâine atâ­tea...". Aproape de camera serverelor, tot la parter, era găzduit cândva Mihai Eminescu. În 1876, "câş­tigătorul de pocker" Ion Oteteleşanu "îşi lasă toa­tă averea sa, ca să servească la facerea unui insti­tut de fete românce", condus de Ioan Slavici. Apoi, dome­niul e moştenit de Academia Română. Pe ma­lul la­cului din apropiere, numit şi azi "al lui Emi­nescu", se spune că poetul oaspete a scris celebra poezie "Lacul".

Fizicianul total: CRISTIAN IONESCU

Blonduţ, slăbuţ, arată mai degrabă ca un rocker adolescent. Îmbrăcat în blugi, cu-n tricou pe care scrie New York, are o voce molcomă, ca de bătrân în­ţelept. Pare incapabil de-a-şi pierde răbdarea vreo­dată. Orice-l întrebi, încearcă să-ţi explice, şi de trei ori. Chiar dacă nici după aceea tot nu pricepi nimic. Se simte stânjenit să-i vor­beşti la persoana a III-a. N-ai spune că are 37 de ani şi e unul dintre cei mai experimentaţi oameni ai institutului. Cu doc­to­rat în Italia, studii post-doctorale la celebrul institut "Max Plank" din Germania. Când auzi specializă­rile sale, "ţi se sparie gândul". Tranziţia de fază în lichide... Discurile de acreţie ale găurilor negre... Dar el încearcă molcom să-ţi explice. Ce-s razele cosmice, cum e să observi prin telescop fenomene foarte îndepărtate în timp, din alte galaxii, care abia acum ajung la noi după miliarde de ani prin inter­mediul luminii... Sau cum se conto­pesc două găuri negre şi unda gravitaţională ajunge la noi după mii de ani lumină... De la astrofizică, a trecut apoi "în cealaltă parte", la microcosmos: fizica particulelor elementare, în care şi-a dat şi doctoratul acum zece ani. Mereu te întrebi când a avut timp să facă toate astea. Acest om are trei copii mici, familie, greutăţi, o mulţime de proiecte, dar pare să aibă timp pentru orice. "Noi pe toate le învă­ţăm din mers", zice, în­torcându-se de la com­puterul pe care se vede o puz­derie îngrămădită de astre. "Cercetătorii de aici - toţi - sunt obligaţi să ştie şi programare pe calcu­lator, montaj de film şi măcar vreo două limbi străi­ne la perfecţie. În Facultatea de Fizică din Româ­nia nu se predă nici măcar o disciplină legată de ştiinţe spaţiale. Studiile nu-ţi prea ajută la nimic pentru meseria asta. Înveţi, fie dacă-ţi faci ucenicia aici, în Institutut, dar mai ales dacă apoi te şcoleşti în ţări puternice. Practic, o iei de la capăt".
Aşa au făcut toţi cei de aici. Oameni rari, căci pe puţini îi duce mintea să ajungă târziu la un nivel aşa înalt. Ceauşescu nu desfiinţase studiile spaţiale. Din fudulie - voia să fie între naţiunile prezente în cosmos. La începutul anilor '90, aproape 500 de specialişti români au părăsit ţara în masă, spre SUA şi Canada. A fost o tragedie, n-a mai rămas aproape nimeni. Puţinii profesori au trebuit s-o ia de la zero. Cu tineri. Foarte tineri. Care acum revoluţionează ştiinţa cerului. De mic, Cristi nu şi-a dorit altceva decât să fie fizician. Azi tocmai a terminat "un proiect de monitorizare a Pământului din cosmos cu ajutorul operaţiilor de data mining". O contri­buţie românească, un soft care va avea mare căutare pe piaţa internaţională. "Lucrăm direct cu ESA şi sateliţii ei. Practic, realizăm o automatizare a recu­noaş­terii anumitor suprafeţe, clădiri, texturi... Putem obser­va din spaţiu dacă o pădure a fost de­frişată, dacă o clădire e stabilă, dacă un deal se mişcă etc. Ceva ce nu prea s-a mai făcut până acum." Un alt proiect aproape terminat al lui Cristi e un soft le­gat de "formarea şi modelarea gala­xi­ilor". O sofisticată simulare pe com­puter, pornind de la zero, care va pre­zenta un mare interes pentru educaţie şi cercetare. Realizare pur românească, în institutul de la Măgurele! Şi nu conte­nesc să-l privesc pe tinerelul acesta mo­dest şi firav, care până la vârsta lui a apro­fundat cele mai complicate domenii ale fizicii. Îmi zice că are, totuşi, şi viaţă socială, că mai iese la o bere cu prietenii. Dacă l-ai vedea pe stradă, ai putea zice că-i vreun tinerel în pri­mii ani de muncă. Şi-mi zice mereu, cu sfială: "Eh, nu-i mare lucru. Totul e să ai curiozitate. Ui­mire pentru Univers. Şi... ştiţi care e chestia? Jur că îmi şi place!", zice Cristi zâmbind.

Sateliţi 100% româneşti

Câţi dintre români ştiu că la Măgurele se produc sateliţi de fabricaţie, concepţie şi tehnologie 100% româneşti? Că unul a fost deja trimis în spaţiul cos­mic şi a înconjurat pământul de 15.000 de ori, în 1054 de zile? Profesorul Zgură primeşte un telefon şi-mi spune să ne grăbim: voi fi primit "în turn", în zona "camerei al­be". Locul unde sunt reali­zaţi celebrii nanosateliţi. Pe drum, îmi explică: sunt mici şi gravi­tează pe orbită la vreo 400-1.300 kilometri de Pă­mânt. "Ro­mânii au găsit aceste va­riante mult mai ieftine şi efi­ciente, cu o durată de via­ţă de cca 6 luni: îşi fac o misiune, apoi nu contea­ză dacă intră în atmosferă şi se prăjesc. Sunt mult mai eficienţi de­cât să investeşti într-un sa­telit mare, ce costă sute de milioane de euro şi n-au o atât de mare libertate de mişcare. Prac­tic, o cutiuţă. Un cub cu la­tura de zece centimetri şi-o greutate de 1 kg, care călătoreşte prin cosmos, diri­jat. Nano­sateliţii au un motor, cameră foto, detector de praf cosmic şi radiaţii gama, toate componentele unui minilaborator spa­ţial. Aşa a fost şi Goliat, primul corp lansat de Ro­mânia în spaţiul cosmic, în anul 2012. Zeci de com­panii spaţiale au folosit apoi modelul conceput de noi, realizând piese pentru ESA. Foarte puţine ţări în lume au privilegiul de-a trimite sateliţi în cosmos. Al nostru a fost cel de-al patrulea. Pentru institut, a fost o bucurie".
"Turnul" e cea mai înal­tă clădire din Măgurele. Pes­te tot în jur vezi acope­rişurile institutelor pără­ginite ale acestui orăşel de savanţi - peste 4000 de oa­meni ce lucrează în blocu­rile astea comuniste, mi­zere, la experimente ce duc faima ţării peste tot. La etajul 6 mai există un spaţiu ce aparţine ISS-ului. Un laborator având în stânga celebra "cameră cu­rată", locul cel mai curat cu putinţă de pe Terra. Doar acolo se asam­blează sateliţii. Ve­dem pe un ecran: în acest moment există 43 de particule mai mici de un micron într-un cub de aer cu latura de 30 de cen­ti­metri! Înăuntru, din­co­lo de geamurile largi, se vede un om îmbrăcat într-un cos­tum alb, întreg, ca de cosmonaut. Stă aple­cat asupra unei plă­cuţe cât jumătate de palmă şi meştereşte ceva, cu un fel de pen­setă. Alături, pe un raft, este restul cu­bu­lui: cel de-al doilea sa­telit 100% româ­nesc, ce va fi lansat curând. Întreagă această cameră albă a fost creată doar pentru el. Specialişti români de la 5 universităţi şi-au unit eforturile pentru a-l con­cepe. Carcasa asta micuţă costă vreo 300-400.000 de euro, sumă minusculă faţă de costurile altor piese. Un şurubel trimis în spaţiu poate valora de vreo 10.000 de ori mai mult decât pe Pământ.

Camera albă

Sorin Zgură îmi arată în tavan nişte filtre prin care aerul e pompat înăun­tru, pentru ca apoi să iasă printr-un alt filtru, montat chiar în uşa de intrare. "Înainte să urci pe naveta lor spaţială, ESA verifică minuţios toate detaliile. Munca noastră e moni­tori­zată non-stop: umiditatea, tempe­ratura, presiu­nea, dar mai ales «cu­răţenia» în care lucrezi. Dac-ai scă­pat orice detaliu, totul a fost în zadar. Camera albă e ca un fel de aspirator. Un fir de vi­rus dacă duci în cosmos, compromiţi o investiţie imensă. Acest satelit este 90% finalizat. Îndată îl trimitem în spaţiu. Totul e origina­litate româ­nească. N-am cumpărat nimic de afară. Chiar dacă «Goliat» a pierdut la un moment dat comu­nicarea cu Pământul, când au văzut cu ce competenţe l-am făcut, ESA ne-a acceptat definitiv pe staţiile lor. Am intrat în clubul select al ţărilor mari".
"Cosmonautul" iese mai întâi în­tr-un "sas", unde îşi dă jos costumul. O antecameră îngustă, nu­mită şi "camera murdară", deşi e mai curată decât orice spaţiu obişnuit de pe Terra. Iese, vine spre noi zâmbitor şi ne întinde mâna: Claudiu... Tot un băiat subţire, tânăr, lipsit de laudă de sine. Inginer aero­spaţial, lucrează la partea de "de­terminare şi control a atitudinii" satelitului. Practic, cu nişte motoraşe fine, reuşeşte să-l întoarcă în jurul axei sale, pentru a face anumite misiuni. Ne explică: "sunt nişte volante, exact ca motoraşul din tele­fonul mobil, care îl fac să vibreze, întorcându-l pe masă când tremură. Tot aşa întoarcem satelitul, ca să facă o poză Pământului şi nu Soarelui, de pil­dă...". Clau­diu era încă student când a fost ales să lucreze în echipa lui "Goliat". Zice că în jurul aces­tei cutiuţe, pe care el o plimbă prin cosmos, tot aşa cum copiii îşi mişcă maşinuţele teleghidate, s-au adunat nişte mari entuziasme. La loc de frunte: bucuria de-a fi român în spaţiu. În faţa camerei albe, îmi arată un fel de tub metalic foarte gros, numit "camera ter­mală" - concept şi fabricaţie pur româ­neşti. Înăun­tru se creează condiţii de vid şi tempe­ratură (de la -80 la 200? C) întocmai ca-n spaţiul cosmic, pentru testarea echipamentelor. Alt success internaţional. S-a creat o echipă, din care e mândru că face parte. "Chiar şi numai pentru această echi­pă - zice - n-aş pleca din ţară". N-are de ce să plece. Toţi sunt tineri, uniţi, vor să arate lumii ce pot. Sunt cu adevărat nişte magicieni ai cerului.

Ciupercile din cosmos

A doua zi dimineaţă, primesc un telefon de la ISS: au venit gemenii! Fraţii Mogîldea. Auzisem de ei. Erau celebri în lumea ştiinţifică pentru ideea de a trimite în spaţiu o cultură de ciuperci colorate, expusă la radiaţia cosmică şi microgravitaţie. Dato­rită lor s-a aflat cum poţi creşte securizarea la viruşi pe toate staţiile spaţiale din lume. A fost singurul experiment din Europa de Est acceptat pe staţia spaţială internaţională, după un concurs extrem de dur, la care au participat zeci de ţări importante. Un experiment româ­nesc!
George şi Marian Mo­gîldea arată la fel şi la 42 de ani. Gesturi, zâmbet, vorbă, totul. Toată viaţa au fost împreună. Au fă­cut şcoala şi facultatea îm­preună, şi-au dat mas­teratul deodată în Italia, sunt amândoi doctori în fizică şi lucrează din 2005 în acelaşi laborator de Fizica Energiilor Înal­te. Au aceiaşi prieteni, fac aceleaşi lucruri împreună. Parcă şi ideile le vin îm­preună. Poartă amândoi cămăşi în carouri, sunt supli, sobri, chipeşi - au ceva din mândria unor fraţi muschetari parcă. Lumea din institut nici nu le mai zice pe nume. Ci, simplu: "Gemenii". Iar când două minţi gemene se unesc, nimic nu le stă împotrivă. Toată lumea s-a în­trebat: "De ce tocmai ciuperci? Cum de s-au gân­dit tocmai la acea specie din regnul fungi?...".
Gemenii ne aşteaptă în laboratorul lor din co­nac. Ştiu ce vrem de la ei. Pe-o masă metalică au scos trei capsule din plastic - cele care s-au întors cu succes din cosmos. Par nişte cutiuţe din alea rotunde pentru alifii, care se vând prin prăvălii la câţiva lei. Când au venit aici prima oară, unul dintre cercetătorii de la ESA a luat o cutiuţă şi a izbit-o cu toată puterea de pământ. Apoi le-au lovit cu cioca­nul. Când au văzut că nu s-a spart, au zis: "Da, dom'le, începutul e bun...". Gemenii îmi povestesc cât de mult au muncit doar pentru realizarea acestui plastic, făcând o mulţime de probe: "E un «lexan», un policarbonat foarte dur, dar şi flexibil, ca să re­ziste la şocurile sau la vibraţiile rachetei cosmice. Totodată, ne-a interesat şi modul cum interacţio­nează cu ciupercile. Se înşurubează etanş, până aproape de vid. Aici, înăuntru, au fost sporii. Vă daţi seama ce dezastru ar fi fost să crape în Staţia Spaţială Internaţională (una dintre cele mai mari investiţii ale omenirii). Sporii au stat pe navă şase luni. Uimire: s-au umplut capsulele! Au crescut in­credibil de repede în spaţiu, în condiţii de micro­gra­vitaţie. Mai repede chiar decât pe Pământ! În vreme ce imunitatea cosmonautului scade, fiind vulnerabil la orice virus. A fost un pas important spre securizarea astronauţilor. Până la noi, nimeni n-a ştiut asta." Stau amândoi în faţa mea, lângă un tub metalic unde simulează vidul din spaţiu şi-mi povestesc despre succesul lor din anul 2007. O contribuţie mică, dar acolo, în cosmos, orice detaliu ştiinţific valorează de mii de ori mai mult decât pe Pământ. Cum de le-a venit ideea tocmai cu regnul fungi? Într-o seară, George a discutat acasă cu soţia sa Daniela, cercetător la Institutul de Biologie. Aceas­ta l-a îndemnat spre prof. dr. Ana Gomoiu, care mai studiase culturi de fungi în condiţii extre­me. S-a creat o echipă, o inter­disciplinaritate. Luni de zile au realizat teste aici şi în performante labo­ra­toare germane. Până la urmă, au reuşit.

Românii din cer

Oameni cuminţi. Toţi vorbesc parcă la fel. Pe un ton scăzut, calm, nu-ţi poţi imagina că ar putea fi vreodată mânioşi. Le place să-ţi vorbească despre cer. Sunt parcă "născuţi fizicieni", cu uimirea asta nebună pentru lucrurile nepătrunse. De mici, încă de la primele uimiri, au ştiut ce vor în viaţă: fizică. Nimic altceva. Au mintea în văzduh, dar limpede, clară, liniştitoare. Când îi auzi vorbind, totul pare simplu. Dar nu e. Nu e deloc. Aşa arată şi biofizi­cianul Alexandru Nistorescu, care la 27 de ani şi-a dat doctoratul în performanţă sportivă, cu un dis­pozitiv creat de el însuşi pentru "analiza musculară în condiţii de dry immersion" la cosmonauţi. Un aparat creat aici, la Măgurele, cu efecte remarcabile asupra creşterii performanţei astronauţilor în con­diţii de impondera­bilitate. Sau dr. Eugeniu Mihnea Popescu, care, la 38 de ani, e unul dintre cei mai mari. Are deja în jurul lui studenţi ucenici ce-l admi­ră. Acest om e implicat ac­tiv în unele dintre cele mai mari proiecte ale omenirii. Câtă siguranţă, cât calm îţi transmite, când îl priveşti cum povesteşte, rezemat de-o masă a laboratorului său de Astrofizică, Fizica Energiilor Înalte şi Teh­no­logii Avansate pe care îl con­duce. Acest bărbat a gustat din tainele adânci ale lumii. Ştie. Legile obiş­nuite ale fizicii nu-i ajung. Ar putea supravieţui pe această planetă încă vreo jumătate de secol, chiar dacă aceasta ar deveni pus­tie. Proiectele interna­ţio­nale în care lucrează îşi vor culege roadele abia peste 10-20-30 de ani. Acum, de pildă, lucrează în experimentul ANTA­RES. Pleacă des în sudul Franţei, pe malul Medite­ranei, pentru a supraveghea câteva mii de sfere scufundate la 3000 de metri sub nivelul mării. A­ces­te sfere detectează neutrini - particule ce vin din Univers şi aduc informaţii de la facerea lumii. "Da, e un lucru extraordinar, ca român, să fac parte din această echipă internaţională", recunoaşte cerce­tătorul. "Am fost ales fiindcă am un doctorat în as­trofizică la renumitul institut german «Max Plank». Ce sunt aceşti neutrini? Sunt nişte particule care trec prin orice materie. Trec cu uşurinţă prin planeta Pământ, care e folosit doar ca ţintă. Ca să vă faceţi o idee, pentru a opri un flux de neutrini ar trebui să construim un zid de plumb cu grosimea cât sistemul nostru solar. E foarte important să-i găsim, fiindcă ei trans­mit unele mesaje de la formarea Universului. De acum miliarde şi mi­liarde de ani. Nu-i poţi detecta decât în apă, la mari adâncimi. Să-i interceptezi ime­diat ce trec prin Pă­mânt fiindcă, imediat ce ies la lumină, dis­par. Sferele de sub apă sunt practic nişte de­tec­tori de lumină. Ei bine, computerele din aceste sfere au fost conce­pu­te, gândite, testate aici, la Măgurele. Atunci când - ca ţară - eşti implicat într-un proiect atât de mare, de talie mondială, n-ai cum să n-ai satisfacţii... "
Asemenea misiuni imense, în care sunt impli­cate cele mai potente state ale lumii, se pregătesc cu cel puţin 10 ani înainte. Se investesc sume uriaşe, la nivel de guverne, căci viitorul omenirii este în joc. "Faptul că România a fost acceptată la masa celor mari... e ceva", îmi spune şi directorul Sorin Zgură, stând alături de Laurenţiu, zâmbind. Doi fizicieni enormi, pe care ţara ar putea să-i folo­sească drept "branduri". Recent, amândoi au fost chemaţi la Hanovra, la o întâlnire cu înalţii oficiali ai ESA. Invitaţi special să ia parte la cel mai mare experiment spaţial al mapamondului - misiunea LISA -, ce va începe în anul 2034. Cu o rachetă spa­ţială se vor urca în cosmos trei sateliţi la o distanţă de... 2,5 milioane de kilometri depărtare de Terra. Da, aţi auzit bine. Trei sateliţi puşi într-un triunghi echilateral, uniţi prin lasere şi care co­mu­nică între ei, folosiţi pentru captarea undelor gra­vitaţionale. "E o misiune spaţială de tip L (Large), adică din categoria celor mai mari de pe mapa­mond", mă lămureşte Laurenţiu Caramete. "România a fost invitată cu partea de computing, lasere, dar mai ales cu sistemul de poziţionare fină a sateliţilor în spaţiu. E ultima şi cea mai mare realizare româ­nească de până acum. Fiindcă se va deschide o nouă fereastră de observare a universului, alta de­cât cele cu lumina, neutrinii sau razele cosmice. Acum avem undele gravitaţionale! Dacă anul tre­cut s-a luat Premiul Nobel pentru observarea lor de pe Terra - o şansă foarte rară - de data asta le vom observa din spaţiu, pentru a elimina zgomotul de fond al Pământului. De acolo, de sus, unde e linişte... Astfel vom putea ajunge spre locul unde s-au ciocnit două găuri negre, făcând întregul Uni­vers să vibreze. Vom porni, în alt fel, spre unul şi acelaşi scop: aflarea începuturilor Existenţei..."

***

E vineri după-amiază, am mai rămas doar noi trei în laboratorul de Astrofizică. Pe holurile cona­cului nu se mai aude alt zgomot. Cercetătorii au ple­cat la masă sau pe la casele lor. Laurenţiu îşi închide laboratorul, ne dăm mâna la despărţire. Cei doi fizicieni îşi urează weekend plăcut. Plecăm şi noi spre maşină, Sorin Zgură îmi zice că parcă i s-a făcut dor de satul lui. Ar da o fugă în weeekend-ul ăsta. Acolo, lângă Razelm, între marile lacuri de la marginea mării, cerul e clar şi stelele mai frumoase decât oriunde. Acolo i s-a născut uimirea pentru cosmos, pentru toate miracolele lumii din jur. "As­tăzi, când vin prin sat, puţini mă mai cunosc. Am fost singurul care am făcut facultate din generaţia mea, am fost plecat mult. Când intru pe uliţă, îl aud mai întâi pe nea' Mitică Turcu: «Bine că te-am văzut, domnu' Sorin. Ia vină, şezi un pic acoalea!...». «Ce s-a-ntamplat, bre' nea' Mitică?». Se aşază lângă mine şi-mi zice: «Sorinel, tatică, vreau să mă lămureşti şi pe mine cum stă treaba cu materia neagră. C-am întrebat prin sat, şi pe la popă şi pe la alţii, da' nimeni nu ştie...». Ce să fac? Mă pun lângă el şi încerc să îi explic. Îi zic că nici cercetătorii nu ştiu bine ce este. Că-i un alt fel de materie, care-i de fapt 80% din materia universului, dar n-o putem vedea, fiindcă nu absoarbe lumina... Pe urmă intră în curte fică-su, grăbit: «Haide bre, tată, că întârziem la moară!...». Da' nea' Mitică, nici gând: «Las-o, bre, dracu' de moară! Nu vezi că domnu' Sorin îmi spu­ne aicea cum e cu materia neagră?!». Şi pune o ţuică şi-i explic mai departe. Uneori ne apucă sea­ra în pridvorul casei lui. Apoi, uitându-ne amândoi la cerul cu stelele alea mari, clare, începe să-mi po­vestească şi el despre ce mai e nou pe aici".