Sfinţii de pe scenă

- De doisprezece ani, o trupă de teatru independent, "Civic Art", colindă România pentru a pune în scenă piese creştine. Sufletul acestei companii este Marian Ciripan, actor şi regizor. Întors cu tot sufletul spre Dumnezeu, acum joacă doar în piese creştine, inter­pretând roluri de sfinţi -

"Eu sunt sigur că fiecare dintre noi are nevoie de Dumnezeu. De la prunc şi până la cel care pleacă spre veşnicie, avem nevoie de o temelie pe care să ne aşezăm viaţa, un suport care să ne ajute să rezistăm, un punct de echilibru. Doar prin credinţă ne putem realiza menirea".

Căruţa cu actori

Marian Ciripan este un tip distins şi elegant, trecut de prima tinereţe, care are în gesturi un aer de boier vechi. Când vorbeşte, o face rar şi atent, căutându-şi cuvin­tele cu grija cu care gră­dinarii japonezi plivesc un ar­bore bon­sai, ştiind că fiecare frun­zuliţă, orice ramură, cât de firavă, trebuie să fie în ar­monie cu întregul. De aproa­pe doi­spre­zece ani, Marian Ciripan conduce o trupă de teatru in­dependent, Civic Art, care se luptă să facă ceea ce teatrul a făcut în vechime - să formeze şi să educe publicul. Catharsis, aşa numeau grecii transfor­marea lăuntrică pe care o are un om, atunci când intră în contact cu arta ade­vărată. Asta încearcă şi Ma­rian Ciripan. A început cu piese de dramatur­gie contem­porană, încercând să aducă în actualitate istoria ţării, apoi s-a oprit la câteva modele creş­tine şi a rămas la ele. Astăzi, colindă cu trupa lui ţara şi propune unui public de toate vârstele piese în care credinţa în Dumnezeu e pivotul cen­tral. Spectacolele celor de la Civic Art sunt întot­deauna gratuite.

Jucându-i pe sfinţi

"Mă gândesc mereu: «Doamne, oare nu s-or supăra sfinţii pe mine să îi joc pe scenă, iar în viaţă să fiu un mare păcătos?». Vă mărturisesc sincer că îmi e teamă să nu greşesc, şi de aceea fac tot ce îmi stă în putinţă să mă apropii de ei şi de Dumnezeu. Am un duhovnic, încerc să mă încadrez în canoa­nele bisericii, ţin toate posturile şi merg cu drag la slujbe. Să joci rolul unui sfânt e foarte greu, nu îmi e uşor să vorbesc despre asta, pentru că cel mai greu este să-l cunoşti pe sfânt şi să încerci să te iden­tifici cu el, iar asta nu mai ţine de tehnica tea­trală, ci de ceva mult mai profund. Înainte de a juca un astfel de rol, fac tot ce îmi stă în putinţă să aflu totul despre sfântul respectiv, pentru că nu poţi juca un personaj dacă nu îl cunoşti în amănunt şi dacă nu îl iubeşti cu totul, devenind, dacă se poate, parte din el. Altfel nu eşti credibil, iar publicul te simte şi se creează o prăpastie între tine şi el. De aceea încerc să cunosc foarte bine viaţa sfinţilor pe care îi joc şi, din mo­mentul în care intru în scenă, să mă deta­şez de lumea aceasta şi de timpul în care trăim şi să mă transpun cu totul în lumea şi viaţa lor. Mi s-a întâmplat, la un mo­ment dat, ceva cu­tre­murător, în cursul spectacolului Sfân­tului Antim Ivireanul, episcopul gruzin ucis martiric, pentru că a luptat pentru neamul românesc. Jucam piesa chiar în Catedrala din Oradea, când am simţit că personajul pe care îl interpretam se întorsese la el acasă, acolo unde predicase şi slujise. Toţi, şi public şi actori, am simţit că ne-am întors în timp şi am trăit îm­preună cu el. În public au venit şi spectatori cu copii mici în braţe, iar la momentele cele mai im­portante, pruncii erau cu totul pătrunşi de drama pe care o vedeau. Uitaseră de joacă şi pozne şi stăteau neclin­tiţi. Eram atât de aproape de ei, încât le puteam simţi res­piraţia. Iar când la final au ve­nit spectatori să îmi sărute mâna şi să îmi dea pomelnice, am înţeles că oamenii fuseseră cuprinşi cu totul de ceea ce se întâmpla pe scenă, iar pe mine mă asimi­laseră complet sfân­tului. Reuşi­sem să mă iden­tific cu el. Am avut o emoţie pe care nu o pot descrie în cuvinte."

- Să joci un sfânt este, aşadar, "incandescent". Cum reuşiţi să faceţi pasul înapoi, ca să jucaţi după aceea în roluri de teatru obişnuite?

- Am făcut acest pas. Din momentul în care am decis să joc în rolul lui Constantin Brân­co­veanu, m-am detaşat total de altfel de roluri şi, de atunci, nu am mai jucat decât în piese cu mesaj creştin. Când eram la Teatrul Nottara, am interpretat şi rolul unui dictator, dar acum nu aş mai putea să fac un astfel de salt. Odată ce ai început să joci în roluri de sfinţi, roluri în care, de la prima la ultima replică, încerci să schimbi omul prin exemplele ce­lor care au fost repere ale bisericii şi ale acestui neam, e foarte greu să te întorci în lumesc. Păstrasem o rela­ţie cu tele­viziunea română, pen­tru că ea te duce în casele tuturor româ­nilor, dar am ajuns să refuz şi acolo roluri. Mi s-a părut că aş fi ajuns un fariseu. Cum m-aş mai fi putut în­toarce la Constantin Brâncoveanu, jucând per­sonaje vulgare? Oare nu aş fi aruncat o umbră pe obrazul aces­tui bărbat care a ajuns la sfin­ţenie prin sacrificiul suprem?

Un vis independent

Marian Ciripan visează şi acum la un teatru creştin în Bucureşti, un­deva, în centru, chiar pe bulevard, într-una dintre fostele săli de cinematograf, cu o trupă de actori inimoşi, care să vrea să întrupeze vieţile sfinţilor la care ne închinăm în biserici sau piese care să scoată în evidenţă marile figuri ale istoriei noastre. "Eu sunt convins că un astfel de teatru ar fi neîncăpător, dacă bisericile din Bucu­reşti ar pune afişe cu reprezentaţiile lui. Şi mai cred că ar putea să trăiască exclusiv din veniturile sale. Evident, cu măsură, fără decoruri şi costume foarte extravagante. Dar cu actori şi regizori plătiţi de­cent." Din păcate, un astfel de teatru nu există, aşa că s-a gândit să îl inventeze.
"Sunt convins că totul este rânduit de Dum­nezeu. Eu am debutat la Teatrul Nottara, sub regia maestrului Ion Lucian, într-un spectacol alături de Constantin Codrescu şi Lucica Mureşan, şi am con­tinuat să joc acolo timp de nouă ani. A fost extra­ordinar, dar la un moment dat, am primit o ofertă greu de refuzat - să fiu directorul adjunct şi regi­zorul ansamblului Ciocârlia, cel mai vechi ansam­blu folcloric din ţară. Şi am acceptat. Dar, accep­tând această ofertă şi implicându-mă trup şi suflet acolo, mi-am dat seama că am pierdut legătura cu teatrul şi m-am speriat îngrozitor. Şi-atunci am înfiinţat compania Civic Art, la îndemnul şi alături de colega mea Cristina Moldoveanu. Apoi ni s-a ală­turat şi Florina Luican. Am început cu gândul să aducem pe scenă dramaturgia românească de calitate şi am jucat timp de şapte ani piese contem­porane, până când, în 2013, am pus în scenă Întoar­cerea zidarului, de maestrul Dan Tărchilă, o piesă cu un puternic mesaj creştin, axat pe taina iertării. La acel spectacol am avut nevoie de o pereche de veşminte monahale pentru un rol de călugăr inter­pretat de Alexandru Hasnaş. Fiind oameni credin­cioşi, le-am cerut de la biserică. Aşa l-am cunoscut pe părintele Teofil Anăstăsoaie, care pe atunci era stareţ al Schitului Darvari. El ne-a dat ideea unei piese care să îl aibă în centru pe voievodul martir Constantin Brâncoveanu, iar noi am pus ideea în practică, într-un spectacol care a debutat în urmă cu patru ani. A urmat apoi piesa Antim Ivireanu şi, de atunci, nu am mai jucat decât piese creştine. Însă nu le-am montat într-o notă de habotnicie. Nu ve­nim să le spunem oamenilor cu vărguţa că, dacă nu-şi spun rugăciunile, ajung în iad. Iar acest lucru ne-a apropiat de public şi de unii dintre ierarhii bisericii. Nu o spun ca să mă laud, dar am ajuns să am o relaţie apropiată cu Preafericitul Patriarh Daniel, care ne-a susţinut mereu, citindu-ne chiar scenariile şi făcându-ne observaţii. Şi asta a fost foarte important pentru noi.
Cu Civic Art noi încercăm să le amintim românilor că e nevoie să nu ne uităm rădăcinile, că trebuie să ne păstrăm identitatea naţională şi că nu am fi reuşit să rămânem ceea ce suntem fără bise­rica noastră ortodoxă. Şi mai nădăjduiesc că, prin spectacolele noastre, oamenii învaţă să îşi pri­vească aproapele cu alţi ochi, cu îngăduinţă, dar şi cu respect. Eu nu cred că te poţi pregăti pentru viitor fără să îţi cunoşti şi respecţi trecutul. Acesta este actul artistic veritabil. Şi am încercat să facem asta de la primul spectacol."

- Ce vă propuneţi în prezent?

- Anul acesta jucăm un spectacol dedicat Marii Uniri, cea mai importantă realizare a neamului nostru, care, în treacăt fie spus, nu ar fi fost posibilă fără biserică, liantul care ne-a ţinut nedespărţiţi înainte de 1918. Din păcate, cred că astăzi sunt puţini români care să conştientizeze asta.

- Aveţi public pentru tot ceea ce vă propuneţi?

- Nu vreau să mă laud, dar noi jucăm numai cu porţile deschise, intrarea este gratuită, iar sălile sunt întotdeauna arhipline. S-a întâmplat uneori (cum a fost de curând la Piatra Neamţ) ca sala să fie neîn-căpătoare şi o parte din spectatori să fie nevoiţi să plece acasă. Am umplut de la săli mici, de doar câteva sute de locuri, până la săli foarte mari, precum Teatrul de Vară "Radu Beligan" din Bacău, care este un fel de Polivalentă a acestui oraş. Şi nu numai că sunt pline, dar avem în sală foarte mulţi tineri. Am şi ieşit în întâmpinarea lor, jucând în şcolile generale, acolo unde, cred, nimeni nu a dus vreodată un spectacol de teatru. Cel mai apropiat partener al nostru rămâne însă biserica, de la mari mitropolii şi până la sfintele lăcaşuri de cartier. Iar biserica să ştiţi că e foarte aproape de oameni.

- Aţi străbătut ţara în lung şi în lat cu spec­tacolele dvs. creştine, şi de aceea aş vrea să vă întreb cum vi se pare credinţa românilor?

- România este foarte diversă. Există o lume a marilor oraşe, cu mult tumult, în care setea de Dumnezeu e mai greu de sesizat. Omul e prins în cotidian, nu are timp şi nici stare să îşi deschidă su­fletul, pentru că aici e foarte influent internetul şi facebook-ul, două plăgi ale lumii moderne. Omul trebuie să fie cât mai vulnerabil pentru a putea fi controlat. Vă daţi seama că am ajuns în vremurile în care oamenii asistă la o crimă, filmând cu tele­fonul ca să posteze apoi pe internet filmarea? Însă, cu cât te îndepărtezi de lumea asta, când ajungi în oraşe mai mici, sau chiar în sate, România se schimbă, acolo parcă Dumnezeu se simte în fiecare om şi spectatorii sunt mult mai deschişi la mesajul nostru. Şi lumina locului în care jucăm este alta.