Pe o plăcuță ștearsă de ploi citim: "Institutul de Științe Spațiale" (ISS). Abia se mai văd literele, încrustate în pătrățelul de piatră cenușie. Cine-și poate închipui că înăuntru se fac cele mai moderne experimente ale cosmosului? În această clădire bătrână, ce-a fost câștigată la pocker de un boier prin veacul al XIX-lea - conacul "cu un turn" Oteteleșanu -, unde era găzduit deseori Eminescu de către prietenul său Slavici, 100 de cercetători de elită lucrează astăzi, conectați la toate stațiile orbitale ale mapamondului. Puțină lume știe despre ei. De pildă, că acest ISS există de peste 60 de ani. Că oamenii din acest conac sunt școliți la cele mai prestigioase universități ale Terrei și au contribuții de excepție la studiul cerului. Tineri, cu media vârstelor pe la 38 de ani. Genii anonime.
Urcăm pe o scară cotită, apoi vedem din mers ușile deschise ale laboratoarelor ce încă mai păstrează prin unghere vechiul mobilier boieresc, alături de telescoape și de aparate ultramoderne. Biroul directorului, dr. Ion Sorin Zgură, este cel în care a lucrat ilustrul savant Horia Hulubei. În fața lui, o masă de conferințe, la care au șezut, de curând, mari savanți și cosmonauți ai planetei. Un fiu de inginer agronom dobrogean din Cogealac este acest Sorin Zgură, doctor în fizica energiilor înalte la fabulosul accelerator de particule "National Brookhaven Laboratory" din Statele Unite, care-i conduce de șapte ani pe fantasticii astrofizicieni din Măgurele, este un fiu de țăran dobrogean din Cogealac. Om roș în obraz, masiv și ferm, ca un gospodar înfipt pe pământ ziua, iar noaptea cu ochii la cer. Încă-și mai amintește cu drag de satu-n care s-a născut, de unde privea întrebător stelele. Totodată, e conectat zi de zi cu întreaga tehnologie cosmică la nivel planetar. De aici, din clădirea asta seculară, și-a trimis cercetătorii în cele mai noi misiuni ale Agențiilor Spațiale Europeană și Americană (ESA și NASA), oferindu-le proiecte profitabile, care să-i facă să n-aibă de ce să părăsească România. "Avem proiecte poate mult prea îndrăznețe pentru România", zice, scoțând dintr-o mapă un morman de proiecte științifice în care cercetătorii săi sunt "vârfuri". "Nu se poate altfel. Trebuie să fim înaintea tuturor cu zece pași. Nu cu unul, cu zece! Cu toate piedicile care ni se pun, tot să ne mai rămână vreo doi-trei. De mulți ani, noi, românii, suntem prezenți în spațiul cosmic. Cu experimente românești și realizări notabile. Să lucrezi aici, n-ai cum să nu fii băgat într-un proiect internațional de top. Noi, ISS-ul, n-avem bani de la bugetul statului, ci trăim doar din finanțările acestor proiecte. Aproape toți cercetătorii au studii post-universitare în occident și țin legătura zilnic cu specialiștii cei mai mari la nivel mondial. Suntem experți în construcția de nanosateliți, în fizica razelor cosmice și a energiilor înalte, în astrofizică și cosmologie. Într-adevăr, lumea nu știe. Cel mult de colegul nostru Dumitru Prunariu poate-și mai amintește cineva. S-a scris puțin despre noi. Nici măcar localnicii de-aici sau bucureștenii nu cred că au habar că la Măgurele se fac asemenea studii despre cosmos...". Dr. Zgură ne va fi călăuză prin laboratoarele unui conac din mijlocul acestui orășel de savanți, uitat în câmpie - Măgurele - aflat la vreo 25 de kilometri de București. În micuța lume a celor mai sofisticați dintre toți cercetătorii: fizicienii astrelor.
Știrile Universului
Pereți negri, înalți, de computere care duduie. Abia ne putem auzi din cauza lor. "Data center". "Camera serverelor", cum i se mai zice. Computere. Doar computere, matahale cu sute de beculețe și clapete. Dacă treci pe culoarul din spatele lor, valuri puternice de aer fierbinte aproape te dărâmă. Asemenea instalații colosale sunt răcite pe dedesubt, prin conducte de apă, și funcționează fără întrerupere, 24 de ore din 24. În serverele astea sunt strânse, în timp real, toate informațiile despre cosmos pe care le-a aflat și le află ființa umană. Câte un beculeț se aprinde pe ele la câteva secunde: altă știre din Univers. Iar în fața acestor șiruri de servere înalte până în tavan este un singur monitor, prins pe-un perete, pe care se poate vedea o hartă a lumii cu marile centre spațiale și laboratoare ale mapamondului. Puncte fosforescente, pe toată Europa, de unde se arcuiesc dungi luminoase spre Japonia, Rusia, China, SUA... Privind acest ecran micuț, afli "live" noutăți de la toți sateliții și experimentele spațiale. "Este o mare onoare că Măgurele a fost ales ca sediu al informațiilor spațiale europene", explică Sorin Zgură. "Informații spațiale, de fizica energiilor înalte, astronomice, etc! Aici, la noi, se centralizează. Suntem conectați în direct cu acceleratorul de particule de la CERN - Geneva și celelalte uriașe laboratoare mondiale. Toate vin aici, în camera asta!"
Ce destin! Ce noroc, să fii legat la tot ce se întâmplă nou în lume. Cercetătorii de la Măgurele lucrează pentru NASA, Harvard, Hubble, CERN, pentru cel mai mare observator de pe planetă - Pierre Auger Observatory - un câmp imens de telescoape, din pampasul argentinian, de vreo 10 ori mai mare ca suprafața Bucureștiului. Sunt plătiți de acolo, dar nu-i nevoie să meargă mereu la "locul muncii". Lucrează de acasă. Câștigă bani buni, cât să n-aibă motiv să părăsească România. Sorin Zgură nu le impune un program: "Cercetătorul e ca poetul. În jumătate de oră poate descoperi ceva care să schimbe lumea. Și trebuie să citească. Nu-i poți pune normă: azi citești atâtea pagini, mâine atâtea...". Aproape de camera serverelor, tot la parter, era găzduit cândva Mihai Eminescu. În 1876, "câștigătorul de pocker" Ion Oteteleșanu "își lasă toată averea sa, ca să servească la facerea unui institut de fete românce", condus de Ioan Slavici. Apoi, domeniul e moștenit de Academia Română. Pe malul lacului din apropiere, numit și azi "al lui Eminescu", se spune că poetul oaspete a scris celebra poezie "Lacul".
Fizicianul total: CRISTIAN IONESCU
Blonduț, slăbuț, arată mai degrabă ca un rocker adolescent. Îmbrăcat în blugi, cu-n tricou pe care scrie New York, are o voce molcomă, ca de bătrân înțelept. Pare incapabil de-a-și pierde răbdarea vreodată. Orice-l întrebi, încearcă să-ți explice, și de trei ori. Chiar dacă nici după aceea tot nu pricepi nimic. Se simte stânjenit să-i vorbești la persoana a III-a. N-ai spune că are 37 de ani și e unul dintre cei mai experimentați oameni ai institutului. Cu doctorat în Italia, studii post-doctorale la celebrul institut "Max Plank" din Germania. Când auzi specializările sale, "ți se sparie gândul". Tranziția de fază în lichide... Discurile de acreție ale găurilor negre... Dar el încearcă molcom să-ți explice. Ce-s razele cosmice, cum e să observi prin telescop fenomene foarte îndepărtate în timp, din alte galaxii, care abia acum ajung la noi după miliarde de ani prin intermediul luminii... Sau cum se contopesc două găuri negre și unda gravitațională ajunge la noi după mii de ani lumină... De la astrofizică, a trecut apoi "în cealaltă parte", la microcosmos: fizica particulelor elementare, în care și-a dat și doctoratul acum zece ani. Mereu te întrebi când a avut timp să facă toate astea. Acest om are trei copii mici, familie, greutăți, o mulțime de proiecte, dar pare să aibă timp pentru orice. "Noi pe toate le învățăm din mers", zice, întorcându-se de la computerul pe care se vede o puzderie îngrămădită de astre. "Cercetătorii de aici - toți - sunt obligați să știe și programare pe calculator, montaj de film și măcar vreo două limbi străine la perfecție. În Facultatea de Fizică din România nu se predă nici măcar o disciplină legată de științe spațiale. Studiile nu-ți prea ajută la nimic pentru meseria asta. Înveți, fie dacă-ți faci ucenicia aici, în Institutut, dar mai ales dacă apoi te școlești în țări puternice. Practic, o iei de la capăt".
Așa au făcut toți cei de aici. Oameni rari, căci pe puțini îi duce mintea să ajungă târziu la un nivel așa înalt. Ceaușescu nu desființase studiile spațiale. Din fudulie - voia să fie între națiunile prezente în cosmos. La începutul anilor '90, aproape 500 de specialiști români au părăsit țara în masă, spre SUA și Canada. A fost o tragedie, n-a mai rămas aproape nimeni. Puținii profesori au trebuit s-o ia de la zero. Cu tineri. Foarte tineri. Care acum revoluționează știința cerului. De mic, Cristi nu și-a dorit altceva decât să fie fizician. Azi tocmai a terminat "un proiect de monitorizare a Pământului din cosmos cu ajutorul operațiilor de data mining". O contribuție românească, un soft care va avea mare căutare pe piața internațională. "Lucrăm direct cu ESA și sateliții ei. Practic, realizăm o automatizare a recunoașterii anumitor suprafețe, clădiri, texturi... Putem observa din spațiu dacă o pădure a fost defrișată, dacă o clădire e stabilă, dacă un deal se mișcă etc. Ceva ce nu prea s-a mai făcut până acum." Un alt proiect aproape terminat al lui Cristi e un soft legat de "formarea și modelarea galaxiilor". O sofisticată simulare pe computer, pornind de la zero, care va prezenta un mare interes pentru educație și cercetare. Realizare pur românească, în institutul de la Măgurele! Și nu contenesc să-l privesc pe tinerelul acesta modest și firav, care până la vârsta lui a aprofundat cele mai complicate domenii ale fizicii. Îmi zice că are, totuși, și viață socială, că mai iese la o bere cu prietenii. Dacă l-ai vedea pe stradă, ai putea zice că-i vreun tinerel în primii ani de muncă. Și-mi zice mereu, cu sfială: "Eh, nu-i mare lucru. Totul e să ai curiozitate. Uimire pentru Univers. Și... știți care e chestia? Jur că îmi și place!", zice Cristi zâmbind.
Sateliți 100% românești
Câți dintre români știu că la Măgurele se produc sateliți de fabricație, concepție și tehnologie 100% românești? Că unul a fost deja trimis în spațiul cosmic și a înconjurat pământul de 15.000 de ori, în 1054 de zile? Profesorul Zgură primește un telefon și-mi spune să ne grăbim: voi fi primit "în turn", în zona "camerei albe". Locul unde sunt realizați celebrii nanosateliți. Pe drum, îmi explică: sunt mici și gravitează pe orbită la vreo 400-1.300 kilometri de Pământ. "Românii au găsit aceste variante mult mai ieftine și eficiente, cu o durată de viață de cca 6 luni: își fac o misiune, apoi nu contează dacă intră în atmosferă și se prăjesc. Sunt mult mai eficienți decât să investești într-un satelit mare, ce costă sute de milioane de euro și n-au o atât de mare libertate de mișcare. Practic, o cutiuță. Un cub cu latura de zece centimetri și-o greutate de 1 kg, care călătorește prin cosmos, dirijat. Nanosateliții au un motor, cameră foto, detector de praf cosmic și radiații gama, toate componentele unui minilaborator spațial. Așa a fost și Goliat, primul corp lansat de România în spațiul cosmic, în anul 2012. Zeci de companii spațiale au folosit apoi modelul conceput de noi, realizând piese pentru ESA. Foarte puține țări în lume au privilegiul de-a trimite sateliți în cosmos. Al nostru a fost cel de-al patrulea. Pentru institut, a fost o bucurie".
"Turnul" e cea mai înaltă clădire din Măgurele. Peste tot în jur vezi acoperișurile institutelor părăginite ale acestui orășel de savanți - peste 4000 de oameni ce lucrează în blocurile astea comuniste, mizere, la experimente ce duc faima țării peste tot. La etajul 6 mai există un spațiu ce aparține ISS-ului. Un laborator având în stânga celebra "cameră curată", locul cel mai curat cu putință de pe Terra. Doar acolo se asamblează sateliții. Vedem pe un ecran: în acest moment există 43 de particule mai mici de un micron într-un cub de aer cu latura de 30 de centimetri! Înăuntru, dincolo de geamurile largi, se vede un om îmbrăcat într-un costum alb, întreg, ca de cosmonaut. Stă aplecat asupra unei plăcuțe cât jumătate de palmă și meșterește ceva, cu un fel de pensetă. Alături, pe un raft, este restul cubului: cel de-al doilea satelit 100% românesc, ce va fi lansat curând. Întreagă această cameră albă a fost creată doar pentru el. Specialiști români de la 5 universități și-au unit eforturile pentru a-l concepe. Carcasa asta micuță costă vreo 300-400.000 de euro, sumă minusculă față de costurile altor piese. Un șurubel trimis în spațiu poate valora de vreo 10.000 de ori mai mult decât pe Pământ.
Camera albă
Sorin Zgură îmi arată în tavan niște filtre prin care aerul e pompat înăuntru, pentru ca apoi să iasă printr-un alt filtru, montat chiar în ușa de intrare. "Înainte să urci pe naveta lor spațială, ESA verifică minuțios toate detaliile. Munca noastră e monitorizată non-stop: umiditatea, temperatura, presiunea, dar mai ales «curățenia» în care lucrezi. Dac-ai scăpat orice detaliu, totul a fost în zadar. Camera albă e ca un fel de aspirator. Un fir de virus dacă duci în cosmos, compromiți o investiție imensă. Acest satelit este 90% finalizat. Îndată îl trimitem în spațiu. Totul e originalitate românească. N-am cumpărat nimic de afară. Chiar dacă «Goliat» a pierdut la un moment dat comunicarea cu Pământul, când au văzut cu ce competențe l-am făcut, ESA ne-a acceptat definitiv pe stațiile lor. Am intrat în clubul select al țărilor mari".
"Cosmonautul" iese mai întâi într-un "sas", unde își dă jos costumul. O antecameră îngustă, numită și "camera murdară", deși e mai curată decât orice spațiu obișnuit de pe Terra. Iese, vine spre noi zâmbitor și ne întinde mâna: Claudiu... Tot un băiat subțire, tânăr, lipsit de laudă de sine. Inginer aerospațial, lucrează la partea de "determinare și control a atitudinii" satelitului. Practic, cu niște motorașe fine, reușește să-l întoarcă în jurul axei sale, pentru a face anumite misiuni. Ne explică: "sunt niște volante, exact ca motorașul din telefonul mobil, care îl fac să vibreze, întorcându-l pe masă când tremură. Tot așa întoarcem satelitul, ca să facă o poză Pământului și nu Soarelui, de pildă...". Claudiu era încă student când a fost ales să lucreze în echipa lui "Goliat". Zice că în jurul acestei cutiuțe, pe care el o plimbă prin cosmos, tot așa cum copiii își mișcă mașinuțele teleghidate, s-au adunat niște mari entuziasme. La loc de frunte: bucuria de-a fi român în spațiu. În fața camerei albe, îmi arată un fel de tub metalic foarte gros, numit "camera termală" - concept și fabricație pur românești. Înăuntru se creează condiții de vid și temperatură (de la -80 la 200? C) întocmai ca-n spațiul cosmic, pentru testarea echipamentelor. Alt success internațional. S-a creat o echipă, din care e mândru că face parte. "Chiar și numai pentru această echipă - zice - n-aș pleca din țară". N-are de ce să plece. Toți sunt tineri, uniți, vor să arate lumii ce pot. Sunt cu adevărat niște magicieni ai cerului.
Ciupercile din cosmos
A doua zi dimineață, primesc un telefon de la ISS: au venit gemenii! Frații Mogîldea. Auzisem de ei. Erau celebri în lumea științifică pentru ideea de a trimite în spațiu o cultură de ciuperci colorate, expusă la radiația cosmică și microgravitație. Datorită lor s-a aflat cum poți crește securizarea la viruși pe toate stațiile spațiale din lume. A fost singurul experiment din Europa de Est acceptat pe stația spațială internațională, după un concurs extrem de dur, la care au participat zeci de țări importante. Un experiment românesc!
George și Marian Mogîldea arată la fel și la 42 de ani. Gesturi, zâmbet, vorbă, totul. Toată viața au fost împreună. Au făcut școala și facultatea împreună, și-au dat masteratul deodată în Italia, sunt amândoi doctori în fizică și lucrează din 2005 în același laborator de Fizica Energiilor Înalte. Au aceiași prieteni, fac aceleași lucruri împreună. Parcă și ideile le vin împreună. Poartă amândoi cămăși în carouri, sunt supli, sobri, chipeși - au ceva din mândria unor frați muschetari parcă. Lumea din institut nici nu le mai zice pe nume. Ci, simplu: "Gemenii". Iar când două minți gemene se unesc, nimic nu le stă împotrivă. Toată lumea s-a întrebat: "De ce tocmai ciuperci? Cum de s-au gândit tocmai la acea specie din regnul fungi?...".
Gemenii ne așteaptă în laboratorul lor din conac. Știu ce vrem de la ei. Pe-o masă metalică au scos trei capsule din plastic - cele care s-au întors cu succes din cosmos. Par niște cutiuțe din alea rotunde pentru alifii, care se vând prin prăvălii la câțiva lei. Când au venit aici prima oară, unul dintre cercetătorii de la ESA a luat o cutiuță și a izbit-o cu toată puterea de pământ. Apoi le-au lovit cu ciocanul. Când au văzut că nu s-a spart, au zis: "Da, dom'le, începutul e bun...". Gemenii îmi povestesc cât de mult au muncit doar pentru realizarea acestui plastic, făcând o mulțime de probe: "E un «lexan», un policarbonat foarte dur, dar și flexibil, ca să reziste la șocurile sau la vibrațiile rachetei cosmice. Totodată, ne-a interesat și modul cum interacționează cu ciupercile. Se înșurubează etanș, până aproape de vid. Aici, înăuntru, au fost sporii. Vă dați seama ce dezastru ar fi fost să crape în Stația Spațială Internațională (una dintre cele mai mari investiții ale omenirii). Sporii au stat pe navă șase luni. Uimire: s-au umplut capsulele! Au crescut incredibil de repede în spațiu, în condiții de microgravitație. Mai repede chiar decât pe Pământ! În vreme ce imunitatea cosmonautului scade, fiind vulnerabil la orice virus. A fost un pas important spre securizarea astronauților. Până la noi, nimeni n-a știut asta." Stau amândoi în fața mea, lângă un tub metalic unde simulează vidul din spațiu și-mi povestesc despre succesul lor din anul 2007. O contribuție mică, dar acolo, în cosmos, orice detaliu științific valorează de mii de ori mai mult decât pe Pământ. Cum de le-a venit ideea tocmai cu regnul fungi? Într-o seară, George a discutat acasă cu soția sa Daniela, cercetător la Institutul de Biologie. Aceasta l-a îndemnat spre prof. dr. Ana Gomoiu, care mai studiase culturi de fungi în condiții extreme. S-a creat o echipă, o interdisciplinaritate. Luni de zile au realizat teste aici și în performante laboratoare germane. Până la urmă, au reușit.
Românii din cer
Oameni cuminți. Toți vorbesc parcă la fel. Pe un ton scăzut, calm, nu-ți poți imagina că ar putea fi vreodată mânioși. Le place să-ți vorbească despre cer. Sunt parcă "născuți fizicieni", cu uimirea asta nebună pentru lucrurile nepătrunse. De mici, încă de la primele uimiri, au știut ce vor în viață: fizică. Nimic altceva. Au mintea în văzduh, dar limpede, clară, liniștitoare. Când îi auzi vorbind, totul pare simplu. Dar nu e. Nu e deloc. Așa arată și biofizicianul Alexandru Nistorescu, care la 27 de ani și-a dat doctoratul în performanță sportivă, cu un dispozitiv creat de el însuși pentru "analiza musculară în condiții de dry immersion" la cosmonauți. Un aparat creat aici, la Măgurele, cu efecte remarcabile asupra creșterii performanței astronauților în condiții de imponderabilitate. Sau dr. Eugeniu Mihnea Popescu, care, la 38 de ani, e unul dintre cei mai mari. Are deja în jurul lui studenți ucenici ce-l admiră. Acest om e implicat activ în unele dintre cele mai mari proiecte ale omenirii. Câtă siguranță, cât calm îți transmite, când îl privești cum povestește, rezemat de-o masă a laboratorului său de Astrofizică, Fizica Energiilor Înalte și Tehnologii Avansate pe care îl conduce. Acest bărbat a gustat din tainele adânci ale lumii. Știe. Legile obișnuite ale fizicii nu-i ajung. Ar putea supraviețui pe această planetă încă vreo jumătate de secol, chiar dacă aceasta ar deveni pustie. Proiectele internaționale în care lucrează își vor culege roadele abia peste 10-20-30 de ani. Acum, de pildă, lucrează în experimentul ANTARES. Pleacă des în sudul Franței, pe malul Mediteranei, pentru a supraveghea câteva mii de sfere scufundate la 3000 de metri sub nivelul mării. Aceste sfere detectează neutrini - particule ce vin din Univers și aduc informații de la facerea lumii. "Da, e un lucru extraordinar, ca român, să fac parte din această echipă internațională", recunoaște cercetătorul. "Am fost ales fiindcă am un doctorat în astrofizică la renumitul institut german «Max Plank». Ce sunt acești neutrini? Sunt niște particule care trec prin orice materie. Trec cu ușurință prin planeta Pământ, care e folosit doar ca țintă. Ca să vă faceți o idee, pentru a opri un flux de neutrini ar trebui să construim un zid de plumb cu grosimea cât sistemul nostru solar. E foarte important să-i găsim, fiindcă ei transmit unele mesaje de la formarea Universului. De acum miliarde și miliarde de ani. Nu-i poți detecta decât în apă, la mari adâncimi. Să-i interceptezi imediat ce trec prin Pământ fiindcă, imediat ce ies la lumină, dispar. Sferele de sub apă sunt practic niște detectori de lumină. Ei bine, computerele din aceste sfere au fost concepute, gândite, testate aici, la Măgurele. Atunci când - ca țară - ești implicat într-un proiect atât de mare, de talie mondială, n-ai cum să n-ai satisfacții... "
Asemenea misiuni imense, în care sunt implicate cele mai potente state ale lumii, se pregătesc cu cel puțin 10 ani înainte. Se investesc sume uriașe, la nivel de guverne, căci viitorul omenirii este în joc. "Faptul că România a fost acceptată la masa celor mari... e ceva", îmi spune și directorul Sorin Zgură, stând alături de Laurențiu, zâmbind. Doi fizicieni enormi, pe care țara ar putea să-i folosească drept "branduri". Recent, amândoi au fost chemați la Hanovra, la o întâlnire cu înalții oficiali ai ESA. Invitați special să ia parte la cel mai mare experiment spațial al mapamondului - misiunea LISA -, ce va începe în anul 2034. Cu o rachetă spațială se vor urca în cosmos trei sateliți la o distanță de... 2,5 milioane de kilometri depărtare de Terra. Da, ați auzit bine. Trei sateliți puși într-un triunghi echilateral, uniți prin lasere și care comunică între ei, folosiți pentru captarea undelor gravitaționale. "E o misiune spațială de tip L (Large), adică din categoria celor mai mari de pe mapamond", mă lămurește Laurențiu Caramete. "România a fost invitată cu partea de computing, lasere, dar mai ales cu sistemul de poziționare fină a sateliților în spațiu. E ultima și cea mai mare realizare românească de până acum. Fiindcă se va deschide o nouă fereastră de observare a universului, alta decât cele cu lumina, neutrinii sau razele cosmice. Acum avem undele gravitaționale! Dacă anul trecut s-a luat Premiul Nobel pentru observarea lor de pe Terra - o șansă foarte rară - de data asta le vom observa din spațiu, pentru a elimina zgomotul de fond al Pământului. De acolo, de sus, unde e liniște... Astfel vom putea ajunge spre locul unde s-au ciocnit două găuri negre, făcând întregul Univers să vibreze. Vom porni, în alt fel, spre unul și același scop: aflarea începuturilor Existenței..."
***
E vineri după-amiază, am mai rămas doar noi trei în laboratorul de Astrofizică. Pe holurile conacului nu se mai aude alt zgomot. Cercetătorii au plecat la masă sau pe la casele lor. Laurențiu își închide laboratorul, ne dăm mâna la despărțire. Cei doi fizicieni își urează weekend plăcut. Plecăm și noi spre mașină, Sorin Zgură îmi zice că parcă i s-a făcut dor de satul lui. Ar da o fugă în weeekend-ul ăsta. Acolo, lângă Razelm, între marile lacuri de la marginea mării, cerul e clar și stelele mai frumoase decât oriunde. Acolo i s-a născut uimirea pentru cosmos, pentru toate miracolele lumii din jur. "Astăzi, când vin prin sat, puțini mă mai cunosc. Am fost singurul care am făcut facultate din generația mea, am fost plecat mult. Când intru pe uliță, îl aud mai întâi pe nea' Mitică Turcu: «Bine că te-am văzut, domnu' Sorin. Ia vină, șezi un pic acoalea!...». «Ce s-a-ntamplat, bre' nea' Mitică?». Se așază lângă mine și-mi zice: «Sorinel, tatică, vreau să mă lămurești și pe mine cum stă treaba cu materia neagră. C-am întrebat prin sat, și pe la popă și pe la alții, da' nimeni nu știe...». Ce să fac? Mă pun lângă el și încerc să îi explic. Îi zic că nici cercetătorii nu știu bine ce este. Că-i un alt fel de materie, care-i de fapt 80% din materia universului, dar n-o putem vedea, fiindcă nu absoarbe lumina... Pe urmă intră în curte fică-su, grăbit: «Haide bre, tată, că întârziem la moară!...». Da' nea' Mitică, nici gând: «Las-o, bre, dracu' de moară! Nu vezi că domnu' Sorin îmi spune aicea cum e cu materia neagră?!». Și pune o țuică și-i explic mai departe. Uneori ne apucă seara în pridvorul casei lui. Apoi, uitându-ne amândoi la cerul cu stelele alea mari, clare, începe să-mi povestească și el despre ce mai e nou pe aici".