Apreciat de cititorii cu experiența valorilor literare, detestat din invidie de unii colegi sau înjurat de anonimi (care nu i-au citit cărțile) pentru aptitudinile sale civice, Mircea Cărtărescu e cel mai cunoscut scriitor român în viață, nu doar aici, acasă, ci și în lume, unde traducerile cărților sale se vând bine, au cronici elogioase și cumulează premii importante. În cazul lui se poate vorbi în sens propriu de o operă și nu o simplă bibliografie. Nici o istorie a literaturii române nu va putea ignora titlurile lui de vârf ("Levantul", "Nostalgia", trilogia "Orbitor", "Solenoid") și nici volumele de poeme, povestiri, eseuri, publicistică. La 62 de ani, Mircea Cărtărescu e un om împlinit, pentru care vocația de a scrie (care e altceva decât grafomania) s-a transformat în operă nobelizabilă, dacă Nobelul pentru literatură nu și-ar fi deviat scopul și criteriile: "Un autor român nu poate spera la mai multă recunoaștere decât am primit eu. Cel puțin nu în condiții normale și oneste, numai prin scrisul său. Nu mai există decât o treaptă deasupra și sunt conștient (nu resemnat, ci conștient) că n-am de ce să mă gândesc la ea".
Începând din adolescență, M.C. ține permanent un jurnal, cu selecții din care, din 2001, a publicat o dată la 7 ani câte un volum. Jurnalele sunt autocentrate până la a nu mai exista în paginile lor decât Mircea, cu amintirile fabulate, obsesiile, senzațiile, lecturile, corpul și chipul său (dacă un redactor bun i-ar fi sugerat să mai elimine din pasajele ce se repetă, cred că lectura ar fi avut de câștigat). Din materia aceasta au germinat romanele lui, iar uneori găsim și pagini memorabile de literatură, ce amintesc de poetul inspirat. Altfel, acest egotism exacerbat, această nefericire reiterată de a nu fi tot timpul în centrul atenției cu dovezi publice de iubire și admirație ar părea o formă de nevroză. E paradoxal cum personajul narcisist din jurnale are același nume cu publicistul altruist, care spune curajos și fără menajamente ce crede despre situația politică, revoltat de ticăloșia și prostia guvernanților. El ne exprimă astfel, cu autoritatea celebrității sale, pe o mare parte dintre noi, cei care vrem să rămânem în România dar nu-i mai suportăm pe cei ce o conduc după interesele lor murdare. Volumul din jurnal recent apărut cuprinde și perioada în care M.C. a muncit la monumentalul "Solenoid", dar nu e "un laborator de creație", ci tot un autoportret în mozaic. Aflat la apogeul creației după "Orbitor" și "Solenoid" cu succesele lor internaționale (contabilizate repetat) și concretizate în lecturi publice, conferințe, onoruri, prestigioase premii în mari orașe europene și peste Ocean, Cărtărescu e totuși nefericit. Deprimat de ura, de insultele grobiene la adresa lui din spațiul virtual, care-l fac uneori să-și dorească emigrarea, de crize de inspirație ("adevărul e că nu știu să trăiesc când nu scriu"), de declinul fizic inevitabil care nu-i mai îmbracă perfect spiritul tânăr, se plânge mereu și în acest volum. Deși recunoaște: "Nimeni nu are ce am eu, iar cei care s-au mirat întotdeauna de ce mă lamentez atât în jurnalul meu de vreme ce am o familie fără umbre, o reputație solidă de autor și o viață îndestulată au pe jumătate dreptate". Jumătatea cealaltă e că, probabil, Cărtărescu are nevoie de suferință și singurătate, ca și de lecturi și comparații cu scriitori geniali - acestea fiind catalizatoare pentru scrisul lui atât de original.