Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Mircea Cărtărescu, "Un om care scrie. Jurnal 2011-2017", Editura Hu­ma­nitas (tel. 021/311.23.30), 644 p.

Apreciat de cititorii cu experiența valorilor literare, detestat din invidie de unii colegi sau înjurat de anonimi (care nu i-au citit cărțile) pentru aptitudinile sale civice, Mircea Căr­tă­rescu e cel mai cunoscut scriitor român în viață, nu doar aici, acasă, ci și în lume, unde traducerile cărților sale se vând bine, au cronici elogioase și cumulează pre­mii importante. În cazul lui se poate vorbi în sens propriu de o operă și nu o simplă bibliografie. Nici o istorie a literaturii ro­mâ­ne nu va putea ignora titlurile lui de vârf ("Le­vantul", "Nostalgia", trilogia "Orbitor", "So­lenoid") și nici volumele de poeme, po­vestiri, eseuri, publicistică. La 62 de ani, Mir­cea Cărtă­rescu e un om împlinit, pentru care vocația de a scrie (care e altceva decât grafo­mania) s-a transformat în operă nobelizabilă, dacă Nobelul pentru literatură nu și-ar fi deviat scopul și cri­teriile: "Un autor român nu poate spera la mai multă recunoaștere decât am primit eu. Cel puțin nu în condiții normale și oneste, numai prin scrisul său. Nu mai există decât o treaptă deasupra și sunt conștient (nu resemnat, ci conștient) că n-am de ce să mă gân­desc la ea".
Începând din adolescență, M.C. ține per­manent un jurnal, cu se­lecții din care, din 2001, a publicat o dată la 7 ani câte un volum. Jurnalele sunt autocentrate până la a nu mai exista în paginile lor decât Mircea, cu amintirile fabulate, obsesiile, senza­ții­le, lecturile, corpul și chi­pul său (dacă un re­dac­tor bun i-ar fi sugerat să mai elimine din pasajele ce se repetă, cred că lectura ar fi avut de câștigat). Din ma­teria aceasta au germinat romanele lui, iar uneori găsim și pagini memorabile de literatură, ce amintesc de poetul inspirat. Altfel, acest egotism exacerbat, această nefericire reiterată de a nu fi tot timpul în centrul atenției cu dovezi publice de iubire și admirație ar părea o formă de nevroză. E paradoxal cum personajul nar­ci­sist din jurnale are același nume cu publicistul altruist, care spune curajos și fără menajamente ce crede despre situația politică, revoltat de ticăloșia și prostia guvernanților. El ne exprimă astfel, cu autoritatea celebrității sale, pe o mare parte dintre noi, cei care vrem să rămânem în Ro­mânia dar nu-i mai suportăm pe cei ce o conduc după interesele lor murdare. Volumul din jurnal recent apărut cuprinde și perioada în care M.C. a muncit la monumentalul "So­le­noid", dar nu e "un laborator de creație", ci tot un autoportret în mozaic. Aflat la apogeul cre­ației după "Orbitor" și "Solenoid" cu succesele lor internaționale (contabilizate repetat) și con­cretizate în lecturi publice, conferințe, onoruri, prestigioase premii în mari orașe europene și peste Ocean, Cărtărescu e totuși nefericit. De­primat de ura, de insultele grobiene la adresa lui din spațiul virtual, care-l fac uneori să-și do­reas­că emigrarea, de crize de inspirație ("ade­vărul e că nu știu să trăiesc când nu scriu"), de decli­nul fizic inevitabil care nu-i mai îmbracă perfect spiritul tânăr, se plânge mereu și în acest volum. Deși recunoaște: "Nimeni nu are ce am eu, iar cei care s-au mirat întotdeauna de ce mă la­men­tez atât în jurnalul meu de vreme ce am o fa­milie fără umbre, o reputație solidă de autor și o viață îndestulată au pe jumătate dreptate". Ju­mătatea cealaltă e că, probabil, Cărtărescu are nevoie de suferință și singurătate, ca și de lecturi și comparații cu scriitori geniali - acestea fiind catalizatoare pentru scri­sul lui atât de original.