Ultimii ani ai lui A.D. XENOPOL

Se află pe str. Eremia Grigorescu nr. 3 şi e imposibil să nu o remarci: masivă, cu arhitectură de epocă veche, vegheată de un arbore uriaş, atrage imediat privirea. O în­vă­luie un aer straniu, de parcă în saloanele ei s-ar decide ceva foarte important pentru mersul lumii sau un savant năstruşnic ar face cine ştie ce ex­pe­rimente între pereţii ei. Undeva, sub balcon, într-un mic medalion abia observabil, au fost suprapuse două iniţiale: T şi E, dar acest mic semn grafic nu limpezeşte nicidecum lucrurile.

Fiul străinului

Abia consultând planul cadastral al Bucu­reş­tiului, realizat în 1911, dezleg misterul. Proprietar al acestei case era în acel an un oarecare Eugeniu Teohari. Omul deţinea aici o mare suprafaţă de teren, un veritabil domeniu bucureştean. Potrivit Anua­rului Bucurescilor din 1906, E. Teohari a fost preşedinte al Societăţii de Gimnastică "Turn-Verein", care îşi avea sediul pe str. Ion Brezoianu, la nr. 35. Interesant cu adevărat este, însă, că în această clădire şi-a trăit ultimii ani ai vieţii marele istoric A.D.Xenopol, greu încercat de boală şi de lip­suri materiale. Până să cunoască declinul şi suferinţa, avusese parte de un destin glorios, ca pro­­fesor, savant şi om de cultură, fiind autorul primei mari lucrări de istorie a românilor.
Alexandru a venit pe lume în 23 martie 1847, în Iaşi, "...în mahalaua Păcurari, în nişte case de zestre ale mamei mele", după cum va nota el mai târziu. Mama sa, Maria Xenopol, născută Vasiliu, avea şi origini greceşti, iar despre tatăl său, Di­mi­trie Xenopol, va susţine (în "Istoria ideilor mele") că avea obârşie anglo-saxonă, "...după tată Bruns­wick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinereţe, în urma unei dureri sufleteşti, prin Suedia, pe mare, până la Constantinopole, de unde venise la Galaţi. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl ge­ne­ralului Carol Scheleti, care îi dădu nu­mele de Di­mitrie şi-i schimbă totodată familia, din Brunswick în Xenopol, adică fiul străinului". Aventurierul acela care înconjurase Europa ca să-şi risipească în călătorii marine tenebrele sufleteşti, s-a stabilit în cele din urmă în Moldova, unde s-a însurat şi şi-a câştigat traiul mai întâi ca dragoman (traducător) la Consulatul Prusiei, apoi ca pro­prie­tar de pension, ca preceptor al copiilor marelui ban Iordache Ruset din Bacău, apoi, timp de aproape douăzeci de ani, ca director al penitenciarului din Iaşi. Cu Maria a avut şase copii, primul născut fiind Alexandru, cel care a dat de mic semne că este înzestrat cu o minte strălucită, fiind unul dintre elevii eminenţi ai Iaşului. În 1867, tânărul Alexan­dru D. Xenopol a fost pe primul loc la examenul de bacalaureat.

Cuvântarea de la Putna

Nu-i de mirare, aşadar, că Alexandru s-a dus în Germania să studieze dreptul şi filozofia, studiile fiindu-i finanţate de societatea Junimea şi de Pri­măria municipiului Iaşi. În 1871, a devenit doctor în drept, la Berlin, şi în filozofie, la Giessen. Întors în ţară, a ocupat un post de procuror de secţie, apoi de prim-procuror. A fost şi avocat, şi profesor la Ins­­titutul Academic, până în 1883, când s-a înfiin­ţat la Universitatea din Iaşi o catedră de istorie na­ţională. Xenopol a câştigat concursul şi a devenit profesor titular. Istoria românilor a fost pentru el mai mult decât o disciplină universitară predată stu­denţilor săi. A fost un obiect de cercetare şi me­ditaţie proprie, susţinute de o veritabilă pasiune. Xenopol a fost şi un promotor al unităţii tuturor românilor, ideal devenit accesibil după ce, în 1859, muntenii şi moldovenii se uniseră sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Bucovinenii, basarabenii şi transilvănenii trăiau încă între alte graniţe, la fel şi dobrogenii. În 1871, cu ocazia sărbătoririi a patru secole de la ctitorirea mânăstirii Putna, tânărul Xenopol, încă student în Germania, a câştigat concursul organizat pentru selectarea celui mai bun discurs care urma să fie citit la mormântul lui Ştefan cel Mare. Serbările ar fi trebuit să aibă loc în august, 1870, dar au fost amânate din cauza iz­bucnirii războiului franco-prusac. Im­periul austro-ungar, stăpân încă peste Bu­covina, unde se afla Putna, era în aler­tă şi nu permitea organi­za­rea unor ma­ni­fes­tări de am­ploa­re cu ca­rac­ter na­ţional. Anul ur­mător, re­insta­­lân­du-se pa­cea pe con­ti­­nent, auto­ri­tăţile de la Viena au ac­ceptat serbările din Bu­covina. Discursul lui Xenopol, ales ca să fie citit la Put­na, a fost cen­zurat pe alocuri de Maio­res­cu, Alec­sandri şi Ko­găl­ni­ceanu, gri­ju­lii să nu su­pe­re au­torităţile im­pe­riale, dar tâ­nă­rul Xe­­nopol nu a ţinut cont de mo­dificările adu­se textului şi a ci­tit şi pasajele ex­cluse. Îşi va a­min­ti peste ani cum au decurs lucrurile: "În por­nirea mea de tâ­năr student, de­pă­şisem în cu­vân­ta­re marginile pe care le putea învoi stăpâ­nirea străină, cu în­voi­rea că­reia se ţinea serbarea, şi cei trei mari cenzori ai cuvântării mele tăiară din ea locurile ace­lea în care ideea unităţii neamului răsărea prea cu putere din vorbele mele. Când a fost însă să o ros­tesc - sub imboldul înflă­că­rării, am uitat şi cen­zură şi oprire, şi am spus tot ce aveam pe sufletul meu, în apla­uzele nesfârşite ale unei mări de ca­pete ce umpleau frumoasa mâ­năs­tire a Putnei".

O noapte pe Ceahlău

În adolescenţă, când învăţa încă la Iaşi, Ale­xandru şi-a dorit să urce pe "cel mai înalt munte al Moldovei", împreună cu un grup de colegi: "Eram cu mai mulţi tovarăşi de şcoală, toţi tineri, cu puternic dor de viaţă şi mari iubitori ai naturii frumoase". Unul dintre colegi, Nicu Albu, a făcut rost de cai de munte şi a angajat şi câţiva plăieşi, care au adus blănuri de animale sălbatice, să le ţină de cald noaptea, în vârful mun­telui. Călare pe cai, tinerii excur­sionişti au pornit în zori spre coastele abrupte ale Ceahlăului. Traversând, muţi de încântare, o pădure, băieţii au făcut cu­noştinţă cu un animal sado­venian: "Un jder fru­mos, cu pene la urechi, ţintea asu­pra noastră ochii lui sticloşi şi lu­ci­tori...". După câteva ore de urcuş, au ajuns pe vârful Ceahlăului şi s-au căţărat pe stânca Panaghia, de unde şi-au lăsat privirea să zburde peste întinderile vaste: "De o parte se în­tindeau gră­mezile de munţi ai Transilvaniei, îngustând ori­zontul prin bogata lor oştire; de alta se lăţea o câm­pie ne­sfârşită, care se atingea, de­parte, sub Ră­sărit, cu valurile Mării Negre. Închi­puirea noas­tră, ajutată şi de jocul razelor solare pe alburiul în­depărtărei, ne dădu înşelarea că, într-adevăr, miş­cătoarea singu­rătate strălucea la marginile ne­văzute ale pământului". Ca istoric, mai târ­ziu, va privi trecutul milenar cu aceeaşi privire înal­tă, în­drep­tată pe ori­zon­turi largi, avu­tă şi în ado­les­cenţă, pe stân­ca Panaghiei.

O pensie inutilă!

În 1915, la vârs­ta de 65 de ani, după ce a trăit şi ac­tivat în Iaşi, un­de şi-a clădit ope­ra istorică, Xe­no­pol s-a mu­­tat la Bucureşti şi a lo­cuit în casa din stra­da Eremia Grigo­rescu, nr. 3, casă aflată în 1911 în proprietatea lui E. Te­ohari, fostul preşedinte al so­cietăţii de gimnastică "Turn-Verein". Xenopol era suferind, iar din munca lui intelectuală nu agonisise avere. Era sărac, fără şansa de a mai obţine venituri prin efort propriu. Făcea solici­tări, împreună cu soţia, către mai marii zilei, pentru acordarea unor aju­toare din partea statului român. Când Bucureş­tiul a fost sub ocupaţia trupelor germane, în timpul primului război mon­dial, a reuşit să se refugieze la Iaşi, oraşul vieţii sale, dar după încetarea răz­bo­iului, a revenit în casa din strada Eremia Grigo­rescu (fostă Armaşului). Când a avut loc Marea Unire din 1918, era atât de bolnav, încât probabil nu a conştientizat momentul, deşi nu-şi pierduse niciodată speranţa că ardelenii, bucovinenii şi ba­sarabenii vor trăi împreună cu regăţenii, între ace­leaşi graniţe. A murit în 27 februarie 1920. Cu nu­mai câteva ore înainte ca Xeno­pol să închidă ochii pentru totdeauna, Parlamentul votase acordarea unei pensii! În amintirea marelui istoric, edilii au numit o stradă din apropiere, str. A.D.Xenopol. Casa unde şi-a dat obştescul sfârşit a reuşit să su­pravieţuiască tuturor vicisitudinilor. Cu câţiva ani în urmă, faţada a fost restaurată, astfel încât clă­direa a căpătat o nouă viaţă. Un plop viguros îşi la­să umbra peste zidurile renovate. Casa are, cu si­guranţă, un proprietar inspirat, care a investit mulţi bani ca să o salveze de la ruinare. E, după toate aparenţele, o reşedinţă de familie şi nu sediu de fir­mă. E o casă salvată, prin care Bucureştiul de altă­dată îşi perpetuează strălucirea şi tainele.