De-a lungul carierei, a avut întâlniri artistice cu cei mai mari regizori de teatru şi film: Lucian Pintilie, Cătălina Buzoianu, Andrei Şerban, Alexandru Darie, Yuri Kordonsky, avându-i colegi de scenă şi de platou pe cei mai mari actori români: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Radu Beligan, Gheorghe Dinică, Horaţiu Mălăele şi mulţi alţii. Experienţa de actriţă a convins-o să sară şi în "barca" cealaltă, aşa că Ana Ioana Macaria a absolvit şi masterul de regie, avându-l ca profesor pe directorul Teatrului Bulandra, regizorul Alexandru Darie. Despre actorie, regie, teatru şi viaţă, am vorbit şi noi cu Ana Ioana Macaria.
- O să incep interviul nostru prin a te ruga să ne povesteşti cum l-ai cunoscut pe regretatul regizor Lucian Pintilie şi cum a decurs colaborarea voastră.
- În vara lui 2000 am primit un telefon de la casa de producţie "Filmex", să dau o probă pentru rolul ziaristei din "După amiaza unui torţionar". A fost una din foarte puţinele dăţi când mi s-a dat să citesc întreg scenariul cu trei zile înainte de probă. Nu trebuia să învăţ text ci să înţeleg despre ce era vorba. De cele mai multe ori, pentru probă primeşti maximum câteva scene ca actor, n-ai posibilitatea să-ţi faci cu adevărat o idee despre sensul regizoral al personajului. Proba am dat-o cu Cristi Puiu, care la acel film a fost consilier artistic; domnul Pintilie urma să vadă doar înregistrarea. Cristi Puiu a lucrat cu mine, am stat de vorbă şi am filmat - cam două ore. La un moment dat s-a deschis uşa şi l-am văzut pe domnul Pintilie, care ne-a privit din prag, a spus doar "Bună ziua. Nu vreau să vă deranjez." - şi s-a retras. Părea ironică replica, având în vedere că era filmul lui, nu al lui Cristi Puiu. Aşa a fost prima întâlnire... A urmat o lună de repetiţii la masă, pe text, ca la teatru.
- Cum era lucrul cu Lucian Pintilie?
- Domnul Pintilie ştia perfect ce vrea de la actori, avea scenariul-decupaj de la repetiţii şi, pe de altă parte, avea o curiozitate vie, ascuţită, faţă de tot ce se întâmpla în prezentul repetiţiilor şi al filmării - gânduri, păreri ale actorilor, ale întregii echipe. La filmări, după ce se trăgea o dublă, priveam toţi pe monitor înregistrarea, dădea indicaţii actorilor, extrem de concret, raportându-se la ce văzusem, dar ne şi întreba cum ni se pare. Era intimidant, iniţial, să-mi dau cu părerea despre ce făcuserăm, dar interesul lui era real şi, după câteva zile de filmare, căpătasem curajul de a spune ce gândesc cu adevărat. N-am văzut mulţi regizori de film care să întrebe între cadre "Cum vi se pare?". Era evident că ştia foarte bine ce şi cum vrea, fiecare detaliu, dar, în acelaşi timp, era lacom în a primi diferenţele de percepţie dintre noi. Privirea lui albastră şi intens scormonitoare, de spiriduş periculos, se putea transforma imediat în oţel tăios, de ironie, dacă, răspunzându-i, de fapt nu spuneai sincer ce gândeşti, dacă încercai doar să "fii deştept". Avea un radar special pentru asta. Am trăit în toamna lui 2000 o adevărată şcoală, un curs intensiv de regie, actorie, istoria teatrului şi filmului - pentru că am filmat zilnic (mai puţin duminicile), timp de o lună şi jumătate cu Lucian Pintilie, Gheorghe Dinică, Radu Beligan şi Coca Bloos. Personajul pe care l-am jucat nu mi-a plăcut - mai ales când domnul Pintilie a spus ironic la un moment dat "Biografia personajului tău o vom inventa după premieră..." - dar mi-a plăcut lucrul la el şi funcţia lui în economia filmului. M-am îmbogăţit enorm ca om şi ca profesionist, lucrând cu aceşti uriaşi artişti. Principala lecţie a fost modestia lor cu adevărat mare, ei nu au nevoie să demonstreze, ci pur şi simplu sunt ARTIŞTI muncind, creând, căutând, repetând cu bucurie, intensitate, curiozitate şi perseverenţă.
- Ai amintiri mai deosebite de la filmare, pe care ai putea să ni le împărtăşeşti?
- Într-o zi, la filmări, Radu Beligan mi-a spus "Tu o să faci regie." M-am mirat foarte tare, pentru că nici nu-mi trecea prin cap aşa ceva - era, de fapt, imposibil să-ţi treacă prin cap ideea că ai putea încerca să faci ce făcea domnul Pintilie. El era REGIZORUL. L-am întrebat de ce spune asta şi mi-a răspuns "Pentru că te interesează mai mult întregul decât ce faci dumneata". Aşa era, mă interesa. Şi gustul pentru sensul întregului a venit de la regizorii mari şi generoşi cu care am lucrat de-a lungul timpului, acei regizori care nu consideră actorul doar o rotiţă în mecanismul lor, ci te fac complici cu ei în creaţie: îţi spun, ca actor, către ce să duci personajul, cărei idei să subordonezi traseul personajului - asta doar dacă te interesează, fireşte - dacă nu, te manipulează pentru binele spectacolului.
În raiul copilăriei
Cu Victor Rebengiuc şi Marius Manole în spectacolul "Ivanov" în regia lui Andrei Şerban
- Copilăria mea este raiul. În satul Baciu, din Câmpia Română, în casa înaltă şi răcoroasă vara, călduroasă iarna, construită de bunicul meu, învăţătorul din sat, care a construit şi şcoala (cele două clădiri semănau...) dar care a murit când eu aveam câteva luni. Nu l-am cunoscut decât din poveşti. În curtea largă şi plină de iarbă, flori, gângănii şi pomi fructiferi, în care trona nucul - cel mai bun prieten al meu - mă jucam de când răsărea soarele şi până după ce apunea (nu dormeam după masa, decât dacă eram bolnavă... mi se părea că pierd timpul dormind...) cu Violeta, Mirela şi Emil - prietenii mei din vecini, de care şi azi mă leagă o iubire necondiţionată, chiar dacă viaţa ne-a împrăştiat care-încotro. Cu grădina de legume şi livada de pruni, cu lanul de porumb prin care creşteau dovleci, cu Glavaciocul - râul şerpuitor în care pescuiam la undiţă sau la alău, cu pădurile în care ne duceam primăvara să culegem ghiocei, micşunele şi rodul-pământului (o rădăcină stranie în care puteai să vezi de primăvara cât grâu, porumb, ovăz şi vin vor fi în anul ce urmează...) Cu biserica la care mergeam cu mamaia la denii şi de Paşti, îmbrăcată în haine noi... Cu femeile din sat care se adunau uneori la noi în curte şi povesteau ce veşminte, prosoape şi vase şi-au pregătit deja pentru înmormântare. Cu alaiurile de nuntă şi înmormântare, care treceau uneori pe stradă şi pe care mintea mea de copil le vedea ca asemănătoare (primeam bomboane la amândouă). După începerea şcolii, am venit în Bucureşti, am trăit cu cheia de gât la bloc - dar abia aşteptam vacanţa, ca să mă întorc în spaţiul plin de armonie în care, pentru mine, copil fiind, nu exista timp, grijă, frică, ciment şi tomberoane. Acum mă întreb, uneori, cum de nu-mi amintesc deloc ce se întâmpla cu gunoiul la Baciu. Cred că toate erau biodegradabile... Fierul, sticla, materialele textile se refoloseau. Pungile de plastic erau foarte rare, drept care erau păstrate cu grijă. Îmi amintesc lanuri nesfârşite de grâu galben-galben stropite rar cu câte un mac roşu. Liniştea tihnită a după amiezelor când umbrele se lungeau şi se auzeau talăngile vacilor ce veneau singure acasă de la păscut şi aşteptau în faţa porţii să li se deschidă. Cântecul rândunicilor ce-şi aveau cuibul în veranda cu trandafiri căţărători şi parfumaţi. O lume ce trăia în armonie cu natura, drept care moartea era ceva firesc, parte din viaţă, dacă nu venea fulgerător şi apucai să te pregăteşti pentru ea... Raiul.
Facultatea de teatru: Prima din prima
La Gala UNITER
"Rugăciunea" lui Andrei Şerban
Cu Gheorghe Dinică în filmul "După-amiaza unui torţionar", în regia lui Lucian Pintilie
- Pentru cei care au jucat sau au văzut "Trilogia antică" e mai uşor de înţeles ce urmează să spun... Noi - mai ales cei din cor, tinerii - nu "jucam" roluri, ci acţionam (cântând în limbi moarte sau dialecte de neînţeles, dansând, mişcându-ne prin public, manevrându-l) după o pregătire de o oră înainte de reprezentaţie - nu vorbesc de repetiţiile de dinainte de premieră. Făceam o încălzire reală, ce însemna: glas, corp, concentrare... Nu era un spectacol în care să intri de pe stradă şi să joci - bineînţeles că se putea face asta - dar toţi ştiam că s-ar fi simţit: ar fi degradat reprezentaţia. Era nevoie de antrenament - inclusiv respiraţie, relaxare, concentrare - fiecare din noi separat, dar şi împreună înainte de a începe spectacolul. Încercam să oficiem, să ne punem în slujba unui sens şi a unei emoţii superioare interesului personal sau strict profesional. Semăna cu rugăciunea - dacă vreţi. Întregul era mai important decât suma noastră. Aşa am ajuns să cred (şi continui să cred) că teatrul e o cale de cunoaştere, dacă îl iei în serios. Peste ani, colegi mai tineri, de la care am învăţat nonşalanţa (e foarte necesară pentru supravieţuire), îmi spuneau cu tandreţe, ca şi când eu aş fi fost mai mică decât ei: "Tu iei meseria asta prea în serios!". Aşa e - pentru că nu mă interesează doar să fac sau să joc un spectacol, ci şi să aflu mai multe despre mine, lume şi viaţă, în timp ce fac sau joc un spectacol. Spaţiul scenic e fascinant: un om pe o scenă goală şi, dintr-odată, orice gest al lui devine semn pentru altul care priveşte. Cu cât cel de pe scenă e mai sincer în căutarea, mişcarea lui, cu atât e mai interesant de privit, mai plin de semnificaţii pe care spectatorul le găseşte, de fapt, în el însuşi. Scena e ca o lupă, poţi cerceta prin ea omul, cu ce înseamnă el - viaţă, iubire, visare, minciună, frică, fericire, neputinţă. "Trilogia antică" a fost, împreună cu Podul (mai ales spectacolul "Ştefan-Vodă") o altfel de şcoală de teatru şi, până să intru la institut, credeam că doar aşa e teatrul pe care mi-aş dori să-l fac. Încă îmi doresc asemenea experienţe de teatru ritualic, de teatru sacru, dar sunt conştientă că în lumea în care trăim azi e foarte greu să mai întâlnesc aşa ceva.
- Care au fost întâlnirile emblematice din teatru pentru tine şi rolurile care te reprezintă?
- Am avut norocul să întâlnesc mari artişti care încearcă "să facă invizibilul vizibil" în diferite modalităţi de exprimare teatrală; creatori care nu doar meşteşugăresc un spectacol bun ci lasă loc şi unui alt plan - al verticalei - în spectacolele lor. Ştiu că sună complicat ce spun dar nu mă pricep să explic altfel. La câtă băşcălie încape azi în viaţa noastră trebuie curaj sau inconştienţă să încerci asemenea spectacole. Regizorul şi profesorul Alexandru Darie e unul dintre aceşti artişti nebuni.Yuri Kordonsky, Mihai Măniuţiu, Alexander Hausvater, Radu Afrim, foştii mei colegi de la master regie teatru - clasa Alexandru Darie. Sunt mult mai mulţi, cu siguranţă, cu unii am lucrat deja, cu ceilalţi mi-aş dori. Cătălina Buzoianu, ea nu mai regizeză din păcate acum, dar e o uriaşă personalitate artistică, de la care am învăţat continuu, încă din primul an de facultate, când m-a luat să joc Nina Zarecinaia în "Pescăruşul" de la Teatrul Mic, apoi în "Fuga" de la Teatrul de Comedie şi mai târziu în spectacolele pe care le-a montat la Teatrul Bulandra (după ce m-am angajat în 1995, când am terminat UNATC-ul şi am dat concurs cu Liviu Ciulei şi Virgil Ogăşanu).
Şcoala de regie, Alexandru Darie
În "Unchiul Vanea" - regia Yuriy Kordonskiy
- Deşi lucrasem câteva spectacole cu Alexandru Darie ("Iulius Caesar", "1794", "Însemnările unui necunoscut", "Conversaţie după înmormântare") simţeam că dacă vreau să învăţ regie de la el, nu pot rămâne la relaţia actriţă-regizor, trebuia să vin la şcoală. Am avut dreptate în intuiţia mea. A fost o a doua "primă întâlnire", pentru că bazele în noul tip de dialog erau altele: profesor - studentă, regizor consacrat - regizor aspirant. A fost greu şi frumos. Am auzit lucruri pe care, actriţă fiind, nu mi-aş fi dorit să le aud; au fost lucruri pe care, actriţă fiind, aş fi dat orice să le ştiu mai demult. Pedagogul Alexandru Darie nu te învaţă trucuri, ci încearcă să te ajute să te descoperi şi să ordonezi/organizezi ce ai de spus. Îţi cere să gândeşti, să-ţi pui probleme, să citeşti, să te documentezi, să te interesezi de tot ce se întâmplă în toate artele, în istorie, în politică... de multe ori părea că cere imposibilul. De fapt, voia ca fiecare să ceară cât mai mult de la el însuşi. Au fost doi ani foarte frumoşi de şcoală, cu Alexandru Darie, Anca Ioniţă - care mi-a fost şi coordonator la disertaţie, şi Ştefan Caragiu. Am făcut masterul de regie ca să învăţ regie, nu ca să iau o diplomă, şi cred că am învăţat, mulţumesc. Urmează să greşesc de una singură în regie, de acum înainte, ca să mai învăţ ceva.
- Ce lucrezi acum?
- Acum repet cu Andreea Bibiri şi Lucian Pavel - ei joacă şi eu regizez "O relaţie deschisă" de Dario Fo şi Franca Rame. Ei mi-au propus textul şi am fost de-a dreptul fericită de încrederea lor - amândoi au regizat deja. Lucrăm în regim independent. Repetăm pe unde avem loc deocamdată, în iunie va trebui să găsim o casă şi să dăm premiera. Mai am câteva proiecte ca regizor - sunt în stadii diferite de lucru, prefer să nu vorbesc încă despre ele. Deocamdată ţineţi-ne pumnii la "O relaţie deschisă" - o comedie (amară pe alocuri) despre criza în cuplul matur, privită din perspectiva femeii.
- Dacă ar fi să îţi scrii, la un moment dat, memoriile, ce amintiri nu ar lipsi din ele?
- Dacă mi-aş scrie memoriile, din ele n-ar lipsi bucuria imensă şi recunoştinţa pentru darul minunat care e viaţa - a mea şi a celor pe care i-am întâlnit de-a lungul ei. Am fost binecuvântată cu o calitate din cele mai preţioase: să uit răul - nu imediat şi nu fără să încerc să învăţ ceva din întâlnirea cu el - dar puterea de a păstra din trecut doar momentele frumoase este combustibilul cel mai bun pe drumul vieţii.
- Ai regrete majore în viaţă?
- Singurul regret în viaţă e că n-am copii. Mi-am dorit dar n-a fost să fie. Tot mai serios mă gândesc să adopt.
- Ce aşteaptă actriţa Ana Ioana Macaria de la viitor?
- De la viitor aştept cât mai mult prezent.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
