Adrian Papahagi este unul dintre intelectualii de elită, foarte implicați în viața cetății, și care nu se sfiesc să își asume public credința creștină. Recent, el a lansat pe piață un volum-eseu cu o temă provocatoare: Creștinul în cetate - manual de supraviețuire (Iași: Doxologia, 2017). Prin el, filologul clujean nu numai că îi îndeamnă pe credincioși să fie patrioți și să se implice în problemele țării, dar încearcă să le ofere un ghid al valorilor civice europene, care, subliniază el, decurg direct din virtuțile propovăduite de Iisus și de biserica Sa.
Nouă, celor mulți și dezamăgiți de marasmul politicii românești, care acoperă cu un văl negru frumusețea României, cuvintele lui Adrian Papahagi ne pot folosi ca o lentilă prin care putem redescoperi frumusețea uitată a credinței creștine, în stare, așa cum spuneau bătrânii noștri, să sfințească locul.
Un text pentru creștini mediocri
- Domnule Adrian Papahagi, ați scris un manual de supraviețuire a creștinului în cetate. Cum ar trebui să fie bunul creștin, ca să poată schimba în bine România de astăzi?
- E foarte greu să vă spun cum arată un bun creștin, pentru că nu sunt duhovnic, dar cred că este un imitator și mărturisitor al lui Hristos, care respectă nu doar litera, ci și spiritul Evangheliilor, un om al Bisericii. Dar cartea mea nu este un text pentru bunii creștini, ci pentru creștinii mai mediocri, așa ca mine și ca mulți dintre noi, trăitori în lume, plini de patimi, cu pasiuni politice și interese culturale - care uneori ne abat, dacă nu de la credință, atunci de la o viață trăită integral în acord cu credința. Cartea mea este mai degrabă adresată celor care, creștini fiind, nu sunt indiferenți la problemele societății, eventual sunt chiar implicați civic sau politic; ea încearcă să le spună care ar fi valorile pe care un creștin este dator să le reprezinte atunci când participă la viața cetății. Fiindcă, până la urmă, politica și implicarea civică nu sunt aventuri personale, ci presupun cunoașterea și asumarea unor valori, în slujba binelui comun. Am încercat deci să redactez un fel de mic catehism creștin-democrat, înscris așadar într-o logică lumească, nu spirituală, căci nu e un îndreptar duhovnicesc.
"Creștinismul ne curge prin vene"
- E șocant, cred, pentru români să afle că părinții fondatori ai Uniunii Europene erau buni creștini.
- Nu toți, dar cei mai importanți, cancelarul german - Konrad Adenauer, președintele Consiliului de Miniștri al Italiei - Alcide de Gasperi, pionierul vizionar al construcției europene - Robert Schuman, și însuși președintele Franței - Charles de Gaulle erau nu doar creștini practicanți în sfera privată, ci erau creștini asumați în acțiunea politică, inclusiv în virtutea unei tradiții intelectuale. Or, astăzi Europa s-a îndepărtat treptat de această tradiție, până la a-și repudia originile și ADN-ul creștin - ceea ce, într-un fel, este împotriva naturii, fiindcă e păgubos sau chiar autodistructiv să-ți refuzi propria fire. Sufletul Europei este creștin; noi n-avem decât a-l recunoaște și a-l îmbrățișa. Firește, nu înseamnă că trăim într-o teocrație, într-un stat condus de cler, niciunde în Europa. Dar înseamnă că rădăcinile, ADN-ul, structurile culturii europene sunt creștine. Săptămâna este creștină, ea se termină cu duminica. Organizarea socială este creștină, ea merge pe un filon de autoritate. Democrația este creștină, fiindcă doar creștinismul a abolit diferența dintre străin și cetățean, dintre sărac și bogat, dintre femeie și bărbat, dintre iudeu și străin, instaurând egala demnitate a tuturor oamenilor. Democrația noastră, forma mentis europeană, culturile lumii libere sunt de sorginte romano-elenistică și iudeo-creștină.
Anticreștinismul este o aberație în cultura europeană, care vine dintr-un soi de relativism al valorilor și dintr-un nihilism convertit în ură de sine în perioada postbelică. Virusul a fost inoculat de Școala de la Frankfurt și s-a dezvoltat odată cu mica revoluție, inutilă dar foarte agitată, din mai 1968, care a instaurat în rândul elitelor occidentale un relativism postmodern al valorilor și a inaugurat o epocă post-adevăr. De fiecare dată când creștinismul a fost cu adevărat abolit în Europa - în perioada nazistă, care a fost o resurgență a păgânismului germanic, și în perioada comunistă, atee militantă - am văzut ce s-a întâmplat: crime fără precedent, distrugeri de vieți și de destine umane, gulagul și holocaustul. Nu ne-am dori deci să trăim din nou într-o Europă anticreștină.
"Rețeta e simplă: imitația lui Hristos"
- Ne putem întoarce acum la prima întrebare. Aceasta este realitatea, iar ca să o schimbi ai nevoie de buni creștini. Cum formezi bunii creștini?
- Nu am rețeta formării bunului creștin: ei se formează în Biserică și în familie, prin atingerea Duhului și a harului. Ca intelectual trăitor în cetate, ca intelectual creștin, mă preocup cum se formează oamenii care să aibă darul discernământului. Eu cred că un om trebuie să dovedească, în toate condițiile, discernământ, adică acea capacitate de a distinge între bine și rău, între adevăr și minciună, între moralitate și corupție, între firesc și nefiresc etc. Pentru asta pledez. Nu sunt om al Bisericii, nu sunt duhovnic, ca să ofer îndrumare spirituală oamenilor și să le spun cum să fie buni creștini. Încerc (fără mare succes) să fiu bun creștin, și mă rog ca tatăl din Evanghelii: "cred, Doamne; ajută necredinței mele" (Marcu 9, 24). Firește, rețeta e simplă: credința și apoi imitarea lui Hristos - mai mult nu poți să ceri. Biserica și Evangheliile sunt calea, ghidul, încadrarea oricărui bun creștin.
Ce mă interesează pe mine, într-o logică mult mai modestă, este ca această țară să producă buni cetățeni, care să-și cunoască cultura și tradiția, să aibă disponibilitatea dialogului și capacitatea discernământului, să aibă toleranța de a-i asculta pe ceilalți, chiar și când sunt în dezacord. Toleranța nu presupune să accepți orice opinie, și în niciun caz nu trebuie confundată toleranța față de păcatele și slăbiciunile omenești cu celebrarea acestora. Păcatul va exista mereu, și cu toții păcătuim: dar o societate care vrea să supraviețuiască nu are voie să exalte păcatul, și cu atât mai puțin să-l prezinte ca virtute.
"Un bun creștin este, implicit, și un bun patriot"
- Ceea ce-mi spuneți acum este, de fapt, patriotism. Prin ce se diferențiază un bun patriot de un bun creștin, atunci când se implică în destinul țării?
- Eu cred că un bun creștin este, implicit, și un bun patriot. Asta nu înseamnă neapărat că orice patriot este și creștin, există patrioți și în țări necreștine. Dar un bun creștin este un om care își asumă niște valori: nu doar valorile Decalogului, ci toate valorile exprimate în misiunea lui Hristos - de la blândețe, milostenie, curățenie sufletească, până la curaj. Toate acestea sunt virtuți creștinești. Nu cred că există o virtute creștinească care să nu fie și o virtute patriotică.
De altfel, îmi place că puneți această întrebare, fiindcă e foarte simplu, când nu ai program politic și economic, să te bați cu pumnul în piept că ești patriot sau chiar naționalist. Eu cred într-un patriotism al gesturilor asumate, al gesturilor cotidiene: să-ți respecți semenii, chiar și în trafic, în interacțiunile sociale, păstrând curățenia spațiului public - iar grija față de aproapele e, până la urmă, o virtute creștină, care se convertește imediat într-una cetățenească. Tocmai fiindcă sunt mereu buni cetățeni, creștinii sunt esențiali pentru societate; iată de ce, în fond, civilizația noastră creștină s-a dovedit și politic, economic sau intelectual superioară celorlalte de pe glob, orice s-ar spune în epoca noastră relativistă.
Până la urmă, Orientul și Africa se uită spre Europa și spre Occident și încearcă să imite acest stil de viață. De ce? Fiindcă valorile creștine au creat și buni cetățeni, iar aceștia au reușit să genereze, în sute de ani, nu doar o cultură materială și spirituală fără seamăn, ci și state de drept funcționale, care apără demnitatea și libertatea umană. Drepturile omului s-au născut din preceptele creștine, din dragostea față de aproapele, din respectarea libertății, din responsabilitatea față de ceilalți, inclusiv față de generațiile viitoare.
Insist: a izgoni creștinismul din viața publică echivalează, până la urmă, cu subminarea civilizației. A ponegri și marginaliza creștinii, a-i picta în culorile false ale "fascismului" (care e tot ce poate fi mai străin de personalismul creștin) înseamnă a te autosabota ca civilizație. Ar trebui să ne dorim cât mai mulți creștini implicați în treburile publice, întrucât un bun creștin este și un om politic responsabil și onest, tolerant, empatic, solidar, milostiv... Pledez deci pentru asumarea integrală a valorilor noastre creștinești, indiferent de meseria și implicarea fiecăruia dintre noi.
"Am mari îndoieli că un om politic care fură banul public, deci deturnează banul văduvei și al orfanului, se poate numi creștin"
- Dacă e să ne gândim la o schimbare a țării noastre, avem destui creștini pe care să ne bazăm dacă e să mișcăm România în direcția valorilor de care vorbiți?
- Teoretic, da; practic, nu prea pare. Nominal, ne declarăm aproape toți creștini, deci s-ar putea spune că nu de creștini ducem lipsă în această țară: și totuși, vedem cu toții câtă corupție politică, imoralitate și lipsă de respect față de semeni există în România. Am mari îndoieli că un om politic care fură banul public, deci deturnează banul văduvei și al orfanului, se poate numi creștin, chiar dacă are grijă să cultive clerul și să direcționeze o parte din banii publici înspre construcția de biserici. Creștinismul ne obligă să avem imaginație morală, adică să ne gândim și la celălalt, nu doar la noi și la clanul nostru. Câți politicieni sau administratori corupți se gândesc, în clipa în care au deturnat un milion, că acel milion înseamnă zeci sau sute de mii de vaccinuri? Câți sunt tulburați de viziunea faptului că un copil moare din lipsa unui vaccin sau a unei îngrijiri care ar fi putut fi administrate dacă banii publici nu erau deturnați? Corupția nu e doar sărăcie și subdezvoltare, ci de-a dreptul crimă. Iată o lecție pe care ierarhii și preoții noștri ar trebui să o predice mai des puternicilor zilei.
- Printre creștinii practicanți plutește un oarecare dezgust față de implicarea politică partinică. Ei spun, da, facem ceva pentru țară, ne zbatem, de acord, dar nu în partide. Creștinul nu e pentru politică, cel puțin nu pentru politica asta concretă, cu lupte electorale... Dumneavoastră ce credeți?
- Nu putem să avem dezgust față de ceva care ne privește nemijlocit și de care depinde soarta noastră și a copiilor noștri. E esențial ca toți oamenii care care au credința, capacitatea și resursele de a se omplica politic, să o facă. Iar dacă nu se implică, măcar să-i susțină pe cei care aleg să ducă această bătălie pentru binele comun, pentru tradiția creștină, pentru națiunea română, pentru libertățile religioase, civice și politice, pentru cinste și competență în administrație. Iar dacă nu-i susțin concret, măcar să voteze în cunoștință de cauză. Nu cred că poți fi spectator la propria ta viață, spectator dezangajat la destinul tău. Revin la valoarea centrală a discernământului: uitați-vă ce se întâmplă pe scena politică din România și vedeți dacă oamenii politici susțin ceea ce credeți voi și luptă sincer pentru binele țării. Vor să construiască o țară așa cum o vedeți voi: cinstită, creștinească, solidară, liberă și decentă? Sau vor să construiască un soi de mic despotism asiatic, sau poate o țară pervertită, care să nu mai respecte nicio tradiție și nicio credință? Uitați-vă și decideți în cunoștință de cauză.
"Să nu credem în angelisme"
- În general, știți din interior: politica corupe! În momentul în care intri acolo, poți să scapi fără să urăști, fără să te lupți ca pe câmpul de la Mărășești cu adversarii tăi? Adică, un creștin poate să-și păstreze calitățile interioare intacte?
- Da, poate. Nu doar politica, ci viața însăși corupe, fiecare zi ne corupe; când punem o pilă ne corupem, când mințim ne corupem; când urâm, când ne enervăm dăm dovadă de corupție sufletească. Evident că politica este un teren al marilor pasiuni și al marilor lupte. Luptele, acolo, au mize enorme, mult mai mult decât o luptă de avansare pe un post sau de obținere a unui job. Dar ce nu e luptă în viața asta? Da, politica corupe foarte mult, cu toții, când facem acest pas, suntem pasibili să fim corupți. Dar eu cred că un om care are valori și credință poate ieși de acolo relativ intact sufletește, adică fără să-și fi vândut sufletul, chiar dacă a fost afectat, amărât, tulburat de ce a trăit.
Să nu credem în angelisme, nimeni nu este angelic, nici cei care ne citesc, nici noi, care vorbim, nici cei care ne conduc. Nu există îngeri printre oameni, și nici sfinți în politică. Trebuie deci să ne folosim discernământul, capacitatea să deosebim între oameni politici profund corupți și oameni politici decenți, căci există și din aceia. Deci, încă o dată spun: discernământ. Uitați-vă în jur, cerneți, discerneți! Venim echipați din fabrică, dacă pot să spun așa, cu discernământ moral - nu ai nevoie de educație pentru a simți dacă un om e viclean sau e cinstit, dacă crede în valori sau n-are nimic sfânt.
- Așa ajungem să votăm tot timpul răul cel mai mic.
- Dacă am avea de ales între binele absolut și răul absolut, ar fi extrem de simplu, nu? Și nici acolo nu sunt convins că toată lumea ar alege binele absolut: Iisus Hristos Însuși, care era Binele absolut, a fost respins și dat morții. Cunoscând totuși Binele, Calea, Adevărul, Viața, ne este mai ușor să navigăm între dilemele morale și infinitele nuanțe de gri în care se declină existența noastră, publică sau privată.