Atraşi de mireasma teiului în floare, mii şi mii de tineri şi vârstnici urcă dealul Copoului pentru a poposi pe aleile răcoroase ale parcului, la umbra tămăduitoare a arborelui ce stă de veghe de peste 200 ani, asigurând tihna şi liniştea ieşenilor şi a întregii Moldove.
Pelerinajul anual din Parcul Copou poate fi considerat ca un preţios omagiu adus din inimile tuturor românilor marelui şi nefericitului Poet, cel care, în urmă cu 118 ani, tot într-o lună iunie, şi-a găsit sfârşitul în groaznice chinuri sufleteşti şi în mari dureri fizice.
La naşterea lui Eminescu, în anul 1850, teiul din Copou era deja un arbore falnic, în mijlocul unui codru de stejari care domina dealul din partea nordică a Iaşiului. În acest imens codru, domnitorul fanariot Matei Ghica a deschis, în secolul XVIII, o alee pentru a permite accesul la un foişor, amenajat ca loc de recreere, odihnă şi distracţie pentru înalta boierime. Pe latura din stânga a uliţei Podu Verde, pavată cu trunchi de stejar, arhitectul Gheorghe Asachi a îngrădit, în jurul teiului secular, un frumos parc, cea mai veche grădină publică din România, instalând, în apropiere, impunătorul "Obelisc cu lei" care dăinuie majestuos din timpul domnitorului Mihail Sturza şi până în prezent.
Treptat, legendarul tei din Copou a devenit un simbol vegetal al Iaşiului, un simbol al unei mistuitoare iubiri neîmplinite, o durere înlănţuită, care aminteşte atât destinul tragic al celui mai mare poet al neamului românesc, cât şi destinul unei istorii frământate a poporului ce a dăinuit pe aceste meleaguri. Nu greşim dacă spunem că teiul din Iaşi are un omolog, poate de aceeaşi vârstă, dincolo de Carpaţi, şi anume "Gorunul lui Horia" de la Albac, situat în inima munţilor Apuseni, cu aceeaşi semnificaţie de suflet pentru moţi, dar şi pentru toţi românii ardeleni.
Ca arbore din covorul vegetal al ţării, teiul poartă pecetea unui dar al Divinităţii, fiind considerat ca arborele sfânt al poporului român. Nu este întâmplător că, în coroana teiului, Dumnezeu nu aruncă niciodată săgeţile trăsnetelor. Este ştiut că ţăranii, prinşi pe câmp de ploile repezi de vară, aleargă să se adăpostească sub un tei singuratic, evitând alţi arbori care ar atrage fulgerele.
Descriere
Teiul este un arbore cu talie înaltă (20-40 m), frunze mari, în formă de inimă, şi flori alb-gălbui, puternic parfumate. Când se desprind de pe ramuri, florile cu bractee sunt purtate de vânt, imitând zbaterea în aer a unei aripi frânte. În ţara noastră, teii sunt întâlniţi ca arbori izolaţi, plantaţi în parcuri, ca păduri protejate, şi pe marginea străzilor sau grupaţi în arborete pure (teişuri) sau în amestecuri cu stejarul.
Sunt diferenţiate trei specii: teiul cu frunze mari (Tilia platyphyllos); teiul pucios - roşu (Tilia cordata); teiul alb-argintiu (Tilia tomentosa). Aceste specii înfloresc eşalonat; mai întâi T. platyphyllos, urmează T. cordata iar după circa 10-14 zile înfloreşte T. tomentosa.
Conservare
Pentru a valorifica proprietăţile lor terapeutice, florile se recoltează împreună cu bracteele, se usucă la umbră şi sunt folosite sub formă de infuzii, decocturi, tincturi, siropuri, gargare, inhalaţii, miere de tei sau băi generale (mai ales pentru copii), având efecte favorabile într-o multitudine de afecţiuni maladive.
Principalele proprietăţi terapeutice care ridică valoarea medicinală a florilor de tei sunt: efectele neurosedative, întăritoare, emoliente, expectorante, sudorifice, decongestive, spasmolitice, hipotensive şi diaforetice. Aceste proprietăţi sunt datorate compoziţiei chimice a florilor în care predomină uleiuri eterice (îndeosebi farnesol, care dă mirosul caracteristic), mucilagii, saponozide, flavonoide, gume, taninuri, coline şi vitamina C.
* În primul rând intră afecţiunile pulmonare, respectiv stările gripale, tuse cronică şi convulsivă, răceli, bronşite, astm bronşic, catar pulmonar, cu efect în eliminarea secreţiilor bronşice.
* Urmează afecţiunile sistemului nervos, cu stări de nervozitate, tensiune psihică, isterie, oboseală, emotivitate, depresie psihică cu anxietate, agitaţie nocturnă, insomnii, ameţeli, migrene, dureri de cap până la alergii, prurit, epilepsie şi boala Parkinson.
* Mămicile au constatat că la copiii agresivi, nervoşi şi bolnavi de insomnie, cel mai bun remediu constă dintr-o baie caldă, la 35-37°C, făcută timp de 15-20 minute, în care se toarnă 3 litri de infuzie cu 500 g flori uscate de tei.
* Pentru persoanele cu insomnii şi hiperexcitabilitate nervoasă se aduc în dormitor câteva ramuri înflorite de tei sau se umple perna cu flori de tei, asigurându-se un somn liniştit şi odihnitor. Înainte de culcare, este indicat să se ia o lingură cu macerat din flori de tei în miere de albine care ajută la echilibrarea stării nervoase, astfel ca în ziua următoare să se asigure o dozare conştientă a eforturilor fizice şi intelectuale.
* În afecţiunile digestive, infuzia din flori de tei este foarte utilă în colecistite, dischinezie biliară, indigestii, tonifierea stomacului, constipaţii, intoxicaţii şi hemoroizi.
* Sub formă de gargară sau inhalaţii zilnice cu infuzii din flori de tei se utilizează cu succes în stomatite, amigdalite, faringite şi laringite.
* În cosmetică, produsele terapeutice preparate cu flori de tei sunt utilizate pentru combaterea ridurilor feţei, a cearcănelor la ochi şi în stimularea creşterii părului. La persoanele sănătoase, florile de tei argintiu sunt preferate ca aliment, preparând un ceai aromat şi plăcut la gust, înlocuind, parţial, atât ceaiul chinezesc, cât şi alte produse aromatice de import.
Prof. univ. dr. CONSTANTIN I. MILICĂ
Reafirmăm regretul revistei "Formula AS" pentru dispariţia bruscă a prof. univ. dr. Constantin I. Milică, un eminent cunoscător al vieţii plantelor, savant distins, între luminile academice ale Iaşiului. Printr-un mare noroc, am luat legătura cu fiica profesorului, d-na Oana Cristea Milică, care se află în posesia unor texte ale acestuia.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
