Spectacolele din fața blocului
- Rareș, de curând ai fost nominalizat din nou la Premiile UNITER. Povestește-ne despre personajul care ți-a adus această a doua nominalizare din cariera ta, de altfel foarte scurtă.
- A doua mea nominalizare la Premiile UNITER a venit într-un moment de ușoară cumpănă pentru mine. M-am bucurat și încă mă bucur de această apreciere. Revenind la personajul care mi-a adus această frumoasă recunoaștere, încep cu o mică mărturisire. Eu am terminat un liceu cu profil vocațional de teatru, la Sibiu. Cred că eram în clasa a XI-a, pe la începutul semestrului, când profesoara de la teoria dramei ne-a pus să citim "Deșteptarea primăverii" de Frank Wedekind. M-am îndrăgostit iremediabil de personajul Moritz. Multă vreme am fost marcat de existența lui, și iată că nu a fost în zadar! Fragilitatea și sensibilitatea personajului au rezonat cu mine atât de puternic, încât m-am trezit în timpul repetițiilor așa de vulnerabil, încât aproape că nu mai știam să fac nimic. Mă simțeam ca un sugar care, cu enormă uimire, descoperă lumea din jurul lui. De fapt, așa este și personajul Moritz, un prunc cu suflet mare.
- Actoria te-a ales pe tine sau tu pe ea?
- Trag nădejde că ambele variante sunt la fel de adevărate. Cred că totul a venit natural. Nu am avut timp să înțeleg ce se întâmplă cu mine și încotro mă îndreaptă viața. De altfel, de multe ori mă întreb care este scopul meu pe lume, ce mă face fericit? Iar pentru mine răspunsul la ambele întrebări are legătură cu teatrul.
- Care au fost începuturile tale pe scenă?
- Spectacolele din fața blocului. Eu regizam, jucam, făceam totul. Aș vrea să amintesc totuși primul meu spectacol, cel cu care am debutat ca actor profesionist, și anume "Băiatul din ultima bancă", de Juan Mayoga, în regia lui Theodor Cristian Popescu. S-a jucat la Teatrul Național din București, în Sala Amfiteatru. Era o sală superbă, roșie, cu o acustică impecabilă. Din păcate, acum nu mai există acea sală. Eram timorat, speriat, voiam să înțeleg cât mai repede despre ce e vorba, care sunt subtilitățile personajului și încotro se îndreaptă el. Din cauza fricilor și a emoțiilor de început, am avut nevoie de mai mult timp până ce am reușit să deslușesc misterul și ceața în care eram învăluiți și eu, și personajul.
- Care este izvorul sensibilității tale artistice?
- Familia. Mama și tata. Sunt extrem de talentați amândoi și sunt conștient că de la ei am primit acest dar. Și de la bunica mea, care m-a învățat cântece, dansuri, era tare jucăușă. În momentul acesta îmi vine să spun că sensibilitatea are legătură cu intuiția. Asta mă intrigă și îmi place enorm în meseria mea, că îmi permite să fiu exact așa cum vreau eu să fiu, într-un anumit moment: și dual, și puternic, și vulnerabil.
Un ardelean în București
- Ești din Sibiu, ai făcut facultatea la Cluj, iar acum ești actor la Teatrul Mic. Cum te simți ca ardelean în București?
- Greu m-am acomodat în București, priveam în jurul meu ca la felul cinsprezece. Am avut o perioadă în care nu mai ieșeam din camera de cămin. Nu voiam, pur și simplu. Eram speriat. Dar uite că m-am obișnuit atât de mult, că a ajuns să îmi placă la nebunie agitația Bucureștiului. Adevărul e că aici m-am dezvoltat și mă dezvolt profesional, iar publicul din București e minunat. Dar mă omoară traficul. Dacă ar trebui să fiu pentru o săptămână primar în București, aș contacta cei mai pricepuți arhitecți din lume și aș reface infrastructura instant. Și da, mi-ar plăcea să fie mai curat și oamenii mai zâmbitori.
- Unde este acasă pentru tine?
- "Acasă" e acasă: la Cisnădie, unde sunt mama și tata. Cisnădie e unul dintre cele mai frumoase orașe din Transilvania. E învăluit într-o atmosferă medievală, cu case și biserici în stil gotic.
- Ai putea trăi fără Facebook și fără tehnologie?
- O, da! Mi-ar plăcea să renunț la tehnologie mai des, dar, din păcate, astăzi suntem legați de ecrane și de realitatea virtuală. Dar îmi face enormă plăcere să iau o carte în mână sau o revistă. Mă simt mai curat și mai simplu atunci. Dar, pentru că vremurile nu susțin artiștii tineri, avem nevoie de Facebook și de Instagram pentru promovarea spectacolelor noastre.
- Dacă ai avea timp liber, cum ți-ar plăcea să ți-l umpli?
- Cu fericire. Și acum probabil vrei să mă întrebi: ce mă face fericit? Ei bine, sunt fericit când văd soarele pe cer, când stau în natură și nu sunt presat că trebuie să fac una sau alta, când mănînc și când stau liniștit cu familia mea.
- Dacă ar fi să te întorci în timp, la ce vârstă te-ai "revizita"? De ce îți este dor cel mai mult?
- Cred că aș revizita vârsta de 21 de ani. M-aș lua frumos de mână și m-aș conduce acolo cu mintea pe care o am acum. Dar, din păcate, asta nu se poate și, pe de altă parte, sunt convins că aveam nevoie de un prag pentru maturizare.
- Ce a fost atât de special pentru tine la vârsta de 21 de ani?
- A fost un prag, un moment în care cineva drag a ales alte "meleaguri".
- Ce te vezi făcând peste 20 de ani?
- Nu-mi place să răspund la această întrebare. Prefer să trăiesc momentul. Să trăiesc aici și acum. Să mă bucur de micile atenții și gesturi ale oamenilor, să-i pot privi în ochi cu demnitate și să am norocul să cresc mai departe la fel de frumos ca și până acum.
Haina părintelui Valerian
- Unde te putem vedea pe scenă?
- La Teatrul Mic, unde sunt angajat și unde mă simt minunat, mă puteți vedea în "Deșteptarea primăverii", regia Vlad Cristache, "Karamazovii", regia Nona Ciobanu, "Apa vie", regia și coregrafia Ștefan Lupu. La Teatrul Național în "(D)efectul Placebo", creație colectivă, și în "No Man's Land", regia Alexander Morfov. La Teatrul Excelsior în "Visul unei nopți de vară", regia Vlad Cristache.
- Povestește-ne cum te-ai apropiat de personajul Alioșa Karamazov?
- De fapt, Alioșa m-a construit el pe mine. Alioșa înțelege suferințele oamenilor. Cred că asta a mișcat cu adevărat ceva în mine. Lucrul la acest spectacol a fost atât de profund și atât de răvășitor! Am avut foarte multe greutăți, foarte multe coșmaruri, ore nedormite, m-am consumat foarte mult, am primit din mai multe părți (de dincolo) foarte multe semne și semnale, mai plăcute, mai puțin plăcute. Probabil că energia cuvântului dostoievskian e foarte importantă, profundă și periculoasă, dar e o energie care oferă înțelepciune. A fost chiar un moment în care am crezut că nu o să-l înțeleg pe Alioșa, dar ceva, nu știu ce, s-a întâmplat și am simțit că am fost îmbrăcat spiritual cu rasa monahală a lui Alioșa Karamazov. De fapt, am fost îmbrăcat chiar la propriu cu rasa unui actor care l-a jucat cândva pe Alioșa și care acum este călugăr. Și nu orice călugăr, ci părintele Valerian, care a fost un mare actor înainte de a se călugări: Dragoș Pâslaru.
- Cum s-a întâmplat minunea asta?
- Imediat după premiera de la teatru cu "Karamazovii", regizorul Nicolae Mărgineanu, care m-a văzut în spectacol, mi-a oferit rolul unui călugăr în următorul lui film ce va avea premiera undeva în octombrie. Iar haina monahală în care am interpretat acel rol din film am primit-o chiar de la Părintele Valerian, nimeni altul decât actorul Dragoș Pâslaru, cel care l-a jucat pe Alioșa Karamazov în legendara montare a lui Dan Micu, de la Teatrul Nottara. Cred în semne și mai cred că am primit un cadou neprețuit, pe care încă nu știu cum să-l deslușesc.
Foto: ADI BULBOACĂ (1)