Întâmplări din prezentul imediat: Roşiile cu blazon

În căutarea fericirii

În 1997, Tibi şi Cami erau doi tineri absolvenţi de facultate, cu diplomele în buzunar! Pe una scria inginer, pe cealaltă medic. El era din Sălaj, ea era din Craiova, dar amândoi visau la fericirea de a trăi într-o căsuţă la ţară, în ritmul anotimpurilor, departe de betoanele marilor oraşe şi aproape de cerul senin şi înstelat. Aşa a început aventura lor în agricul­tură: cu bani împrumu­taţi pentru seminţe şi o palmă de pământ moş­te­nit, unde au pus cartofi timpurii şi varză. Când în toamnă au tras linie şi au făcut socotelile, au rămas cu o mie de mărci germane, profit net: o su­mă colosală pentru doi tineri, şi un succes neaşteptat pentru nişte începători într-ale agri­cul­turii. Asta i-a încu­ra­jat să meargă mai depar­te, să îşi găsească un loc al lor unde să îşi continue visul. Cami a primit re­partiţie ca medic în Geoagiu-Băi, şi aşa au ajuns pe uliţele unui sat din Transilvania, unde nu cunoşteau pe nimeni, mergând din poartă în poartă, cu valizele în mâini, pentru a-şi găsi o gazdă, înainte de a se întuneca. Cu timpul, Cami a devenit "doamna doc­tor", iar Tibi a cumpărat o bucată de pământ la mar­ginea satului şi a început să construiască o seră, pen­tru a cultiva roşii româneşti curate. Oamenii începuseră să le ducă dorul, scârbiţi de legumele din import, pline de culoare, dar fără gust. Deşi ingine­rii agronomi ai locului au venit să îl sfătuiască pen­tru că "nici pământul, nici zona nu sunt bune pentru legume", Tibi a perseverat. S-a dezvoltat de la an la an, şi roşiile lui au ajuns repede cunoscute în îm­prejurimi: mari, creţe şi zemoase, atât de gustoase, că puteai să le mănânci goale, culese de pe vrej. As­tăzi, familia Tiberiu şi Camelia Peştean locuiesc împreună cu cei doi copii într-o casă ridicată de ei, la marginea Geoagiului, chiar lângă serele cu legu­me. I-am găsit arşi de soare, muncind la răsadurile roşiilor româneşti care i-au făcut celebri în zonă şi chiar în lume. Iar pesimiştii ingineri agronomi ai locului sunt, astăzi, clienţii lor fideli.

Libertatea cea verde

Tibi este îmbrăcat într-o salopetă albastră şi aleargă de la o seră la alta, în soarele amiezii: "Uite ardeii, i-am luat de la o staţiune românească şi nu prea s-au făcut, răsadurile au fost de calitate sla­bă... Aici este salată, şi pământul e uscat, dar nu îi mai dau apă: plantele sunt ca şi copiii - dacă le dai totul de-a gata, nu se mai străduiesc să crească, nu îşi mai dezvoltă instinctele. O mai las un timp, să caute apă singură, să se streseze un pic şi apoi o să dau drumul la irigaţie... Dar uite ce verde frumos! O splendoare! Verdele asta te odihneşte şi îţi dă energie, numai cât îl priveşti!". Pe faţa lui Tibi e pace şi bucurie, chiar dacă obrajii au acea culoare cărămizie a celor ce trudesc din greu în câmp. Între timp, sera de la care a pornit a devenit un întreg complex de solarii, cu multe sortimente de legume, de la castraveţi şi vinete, până la pepeni şi ardei. Drumul nu a fost uşor, dar dacă ar fi să o ia de la început, tot asta ar face: "Tot asta aş face de dragul libertăţii. Îmi place să fiu pro­pri­ul meu stăpân, chiar dacă asta înseamnă să muncesc foarte mult. Dar îmi place ce fac şi nu simt oboseala: eu nu lucrez cu program de opt ore, muncesc cât e nevoie. Ca să ridic solariile pe care le vedeţi, am fost nevoit să iau credit de la ban­că. Acum... mai am un an şi achit tot. Nu ştiu dacă succesul poate să fie miza unor astfel de riscuri asu­mate, în cazul meu, a fost împlinirea unui vis. Am fost atât de fericit când am văzut solariile ridi­cate! Nu îmi venea să cred! Nu e vorba doar de afacere, e vorba să tră­ieşti liber din munca mâinilor tale, să mă­nânci sănătos şi să nu trăieşti cu familia în­tr-un oraş aglomerat şi îmbâcsit, ci aici, pe ma­lul Mureşului".
Mândria lui Tibi este că absolut toate le­gumele sunt crescute direct în pământ, fără niciun strat artificial. Foloseşte doar îngrăşă­mânt natural, gunoi de pasăre, şi stropeşte plan­tele cu soluţii eco­logice, chiar dacă sunt un pic mai scumpe. Dar nu toţi oamenii care vin să cumpere ştiu asta: oamenii vin pentru că legumele lui sunt "altfel", "au gust", "sunt ca cele din copi­lărie". În fiecare an, clientela lui, deja formată, vine şi cumpără direct din seră, fie că sunt vecini din satele şi oraşele din apropiere, fie că sunt români plecaţi în străinătate, care în drumul lor spre occi­dent îşi iau un portbagaj de roşii româneşti.
Ajungem în capătul terenului unde sunt două solarii cu roşii: unul cu soi tradiţional şi unul cu soi mai rezistent, aşa cum găsim şi la supermarket. Tibi îmi explică: "Sunt două categorii de clienţi - una care, cum ajunge aici, întreabă cu cât dau roşiile, şi una care mă întreabă dacă mai am «roşii cu gust». De fapt, cred că asta este şi diferenţa: cali­tatea. Eu fac roşii aici şi pentru supermarket, roşia aceea tare, perfect rotundă şi foarte rezistentă. Dar dacă vrei o roşie cu adevărat bună, trebuie să înţe­legi că aia nu rezistă atât de mult, e moale şi nu e aşa de arătoasă. Eu aşa mi-am câştigat clienţii: ei veneau să mă întrebe cât e kilogramul, şi eu îi invi­tam mai întâi să guste din legumele mele şi după aceea să discutăm de preţ. Dacă românii ar ieşi din logica «celui mai mic preţ», cred că ar mânca şi mai bun, şi mai sănătos. Sănătatea începe în far­furie, şi ce economiseşti la mâncare ieftină şi proas­tă ajungi să cheltuieşti mai târziu pe medica­mente". În urmă cu un an, la vremea culesului, la mica fermă a lui Tibi şi Cami a venit o delegaţie de japo­nezi, să deguste produse tra­di­ţionale. Mâncau roşiile ro­mâneşti goale şi nu încetau să se mire de gustul lor nemai­pomenit, de faptul că poţi "să produci şi să mănânci sănăta­te". Întrebarea lor firească a fost: "De ce mai pleacă ro­mâ­nii la muncă în străină­tate, când pot avea acasă la ei aşa ceva?". Aceeaşi între­ba­re i-am pus-o şi eu lui Tibi şi el mi-a răspuns cu o scurtă poveste care se adaugă la povestea roşiei româneşti.

Mirajul occidentului

"Că să ai o roşie românească cu gust şi legume la fel de gustoase, din care poţi apoi să faci o zacus­că adevărată, trebuie să le sapi, nu să le dai cu ierbicid, să le dai gunoi adevărat, nu îngrăşăminte chimice, să te ocupi de ele şi să le îngrijeşti cu mai multă grijă. Munca nu este grea, dar trebuie să îţi placă. Mie îmi place, dar câteodată, eu şi soţia nu reuşim să facem faţă la câte sunt de rezolvat. Aşa că ne luăm ajutoare din sat. Am căutat un timp o familie care să vină aici, să îi dau casă, masă şi bani buni pe o muncă corectă, dar din păcate nu am găsit, majoritatea fiind plecaţi în străinătate. Aşa mi-am adus aminte, într-o zi, de un tânăr care a învăţat aici, cu mine, legumicultura, şi am zis să merg şi să îl chem la lucru. Locuieşte în satul vecin, cu o mamă cam bolnavă şi mai mulţi fraţi. Tocmai se pregătea să plece şi el la muncă în Germania. Nu am vrut neapărat să îi schimb hotărârea, dar am făcut cu el un calcul simplu. L-am întrebat cât munceşte acolo şi cât câştigă. Pentru 12 ore pe zi, inclusiv sâmbăta, uneori şi duminica, primea echi­valentul a 5000 de lei. Din ăştia îşi plătea drumul, cazarea şi masa acolo, deci rămânea cam cu 3500 de lei, banii lui. Eu i-am propus să îi plătesc 10 lei pe ora de lucru, adică 120 de lei pe zi, dacă ar lucra şi la mine ca la programul din Germania. Negru pe alb, din calcule a reieşit că şi la mine câştigul lui ar fi tot 3500 de lei. În plus, nu trebuia să mai plece, putea să o îngrijească pe mama lui bolnavă, era acasă, dormea în patul lui. Eu i-aş fi făcut şi carte de muncă, i-aş fi dat şi concediu şi nu l-aş fi gonit la finalul sezonului, aşa cum se întâm­plă în Vest. Ca să nu mai spun că l-aş fi tratat ome­neşte, ca pe un vecin, şi nu ca pe un emigrant de mâna a doua. L-am lăsat cam încurcat cu calculele mele şi i-am dat timp de gândire până a două zi, când trebuia să plece în Germania. În ciuda calcu­lelor şi a evidenţei, a venit a doua zi şi, cumva ruşi­nat, mi-a zis că el totuşi pleacă în Germania. Eu aş putea să produc mai mult şi mai bine dacă aş avea oameni la lucru, care să mă ajute. Dar nu găsesc, pentru că majoritatea sunt plecaţi în străinătate, exact ca vecinul meu, în ciuda logicii simple, în ciuda unui potenţial agricol enorm pe care îl are pământul românesc. Singura mea explicaţie pentru acest fenomen este un miraj al occidentului care îi face pe mulţi să nu vadă că dacă ar munci şi în Ro­mânia aşa cum o fac în străinătate, ar trăi decent, fără stăpâni, alături de familiile lor."

"Nu ştiu dacă pământul ne-a apropiat de Dumnezeu sau Dumnezeu ne-a apropiat de pământ"

Cami, "doamna doctor", tocmai a venit de la dispensar, unde şi-a terminat serviciul. Fără să piar­dă timpul, merge în casă şi iese imediat în grădină, echipată de lucru, cu cizme de cauciuc. Începe să mute lăzile cu răsaduri, să inspecteze legumele din solarii şi să ducă îngrăşământ acolo unde crede că e nevoie. Aşa a fost mereu, alături de soţul ei şi alături de visul lor: în fiecare zi, după-amiaza, a schimbat halatul de doctor cu cizmele de cauciuc. Fără să se oprească din lucru, îmi spune: "Indiferent ce veţi scrie, vă rog să îl amintiţi pe Dumnezeu! Fără el, nimic din ceea ce vedeţi aici, nici casa, nici serele, nu ar fi fost posibile. Dacă El nu era cu noi, era imposibil ca doi tineri fără nimic să poată face ceea ce vedeţi. L-am simţit aproape la toate rugă­min­ţile noastre şi ne-a împlinit toate dorinţele. Când nimeni nu a crezut că se poate face agricul­tură aici - noi am făcut legume. Când nu am avut casă - am reuşit să ne facem una. Când medicii au spus că nu vom avea copii - am avut două fete. Nu a fost simplu, am avut şi noi momente de cumpănă şi, de multe ori, ne-am temut să nu devenim de la atâta muncă cinici şi impasibili, ca Moromete. Nu ştiu dacă pământul ne-a apropiat de Dumnezeu sau Dumnezeu ne-a apropiat de pământ, dar ce ştiu este că s-a împlinit tot ce am visat şi am primit pe lângă asta şi darul credinţei".

Ţăranii din... Vietnam

O bună parte din producţia făcută de Tibi şi Cami ajunge în supermarketuri, dar asta nu ar fi fost posibil dacă nu exista o asociaţie a mai multor pro­ducători, care să furnizeze o cantitate mai mare. În zonă, există Asociaţia Corvinia, şi ideea ei a avut-o Lucian Rus, pe malul celălalt al Mureşului, lângă dealul numit Uroi, ale cărei solarii se întind pe aproape două hectare. Lucian este tânăr şi îmi vorbeşte aproape jenat de succesul său, deşi la baza lui stau foarte multă muncă şi riscuri pe care puţini şi le-ar asuma: "Tata e moţ de la Blăjeni, şi când am desfiinţat nişte hale, el a zis, ca moţul gospodar, să nu aruncăm nimic, să refolosim tot ce putem. Pe atunci mă gândeam împreună cu fratele meu să facem un teren de tenis de câmp, în curtea casei. Dar pe urmă ne-a venit gândul cel bun şi-am zis să facem mai bine o seră pentru legume. Dintr-o joacă şi dintr-o întâmplare, am făcut prima seră lângă casă şi am avut surpriza că nu făceam faţă la câtă cerere era. Aşa am hotărât să ne extindem, să mai cumpărăm teren şi să facem altă seră".
Prima seră construită de familia Rus, simplă şi rudimentară, încă mai există, ca o amintire a începutului. Însă de jur-împrejurul ei, sunt astăzi nesfârşite so­larii ultramoderne, cu senzori de vânt şi căldură, cu umiditatea reglată automat, cu sisteme speciale de încălzire. Cultura este una "convenţională", doar de roşii - mai multe sortimente - şi castra­ve­ciori, toate puse să crească într-un strat de nucă de cocos bine mărunţită. De alt­fel cam tot ce se vede în aceste sere gi­gant­ice este importat: folia specială du­blă e din Franţa, sistemul de încălzire şi de iri­gaţie este din Olanda, până şi bondarii pentru pole­nizare sunt aduşi din Spania. Totul a fost făcut, in­clusiv cu trei finanţări europene, la cel mai înalt nivel tehno­lo­gic, pentru a face faţă concurenţei occidentale. Lucian Rus îmi explică: "Roşiile de aici sunt ro­mâneşti, în sensul că sunt făcute în Ro­mânia. E foar­te greu să ţii piept fermierilor din străinătate, din mai multe motive. În primul rând, că toată in­ves­tiţia de aici este la acelaşi preţ cu ceea ce au ei, ba, uneori, noi plătim mai mult, pen­tru că nu co­mandăm cantităţi foarte mari. Ai zice că, totuşi, noi câştigăm la mâna de lucru, mai ief­tină, dar nu este aşa. În mod ciudat şi inexplicabil, românii muncesc mai mult în străinătate decât acasă la ei. Când am fost în Olanda să cumpăr sistemele de irigaţii, am vizitat sere unde lucrau români. Am descoperit cu surprindere că acolo un român avea în grijă zece mii de fire de roşii, pe care le ducea de la stadiu de răsad, până la cules. Eu, aici, abia reuşesc să ţin în mână, cu patru oameni, douăzeci de mii de fire de roşii...". Lucian se opreşte şi verifică vârful unui răsad de roşie. Este rupt, ceea ce în­seamnă pa­gubă. Oftează. Fiecare fir de roşie ar trebui să producă aproximativ 15 kilo­grame de roşii. Dacă de-a lun­gul sezo­nului se rup din greşeală o mie de fire, paguba nu sunt răsadurile în sine, ci eventuala producţie - o tonă şi jumăta­te de roşii, care nu se mai culeg. Chiar dacă suprafaţa e mare, este o afa­cere de familie pentru care o ase­me­nea can­titate poate să facă diferenţa dintre pro­fit şi pierdere. De aceea, cel mai dificil este să găseşti oameni la lucru, oameni care înţeleg agricultura: "E foa­r­te greu cu forţa de muncă. Poate că la o mică fabrică din zonă, oamenii sunt mai uşor de găsit, însă în agricul­tură, e nevoie de multă răbdare şi mul­tă atenţie. În timpul culesului, am ne­voie de aproximativ 35 de oa­meni, şi nu cred că o să găsesc, chiar dacă ofer şi o sută de lei pe zi. Am dis­cutat cu am­basada Vietnamului, să fac con­tract pentru 35 de vietnamezi care să vi­nă să culeagă... A fost o decizie grea, îmi sunt dragi românii şi aş vrea să le dau lor banii, dar nu găsesc, asta este... Prin lege, salariul minim la zi­lieri a crescut cu 37%. Eu sunt obligat să îi dau, dar productivitatea lor nu o să crească cu aceleaşi procente. Cu­rentul s-a scum­pit, gazul la fel, acci­zele au crescut, şi eu am credite de 350 de mii de euro, însă preţul cu care îmi cum­pără super­marketul a rămas ace­laşi ca cel de anul trecut. E greu să vor­beşti de profit în astfel de condiţii. Ca să nu mai vor­bim de faptul că în vest, fermierii au subvenţii uriaşe, de multe ori mascate sub alte forme de finanţare, de către statele care înţeleg să îi sprijine pe ţărani cu orice preţ".
În aceste condiţii grele, în care concurenţa pro­duselor de import face ravagii printre legumicultorii români, tot mai mulţi vin să se înscrie în asociaţie, aceasta fiind o ultimă salvare. Dacă la început Aso­ciaţia Corvinia, iniţiată de Lucian, avea câţiva membri, de la an la an, tot mai mulţi mici produ­cători din zonă s-au înscris şi au supravieţuit pentru că au fost uniţi.

Ora exactă a legumelor se dă la Matca

Fermierii din Asociaţia Corvinia au reuşit să intre anul acesta sub certificarea controlului calităţii europene, adică, să aibă în mod unitar, indiferent de numărul de producători, o calitate omogenă, la stan­darde europene. Cu toate acestea, de multe ori, în negocierea contractelor cu supermarketurile, li se ofereau preţuri mai mici, "impuse de piaţă": "La noi în zonă, preţul era de trei lei kilogramul de roşii, să zicem, şi cei de la supermarket ne spuneau că oferă maxim un leu şi cincizeci de bani... că atâta e preţul la Matca. Matca este satul celebru de legumicultori, din judeţul Galaţi, despre care pro­ba­bil aţi auzit. Ei bine, ora exactă a legumelor în România se dă la Matca! Aşa că anul trecut, am mers acolo să văd ce se întâmplă. La sfârşitul lui iulie, în a două parte a sezonului, ţăranii se aliniază de dimineaţă în faţa depozitelor cu marfă: unii cu căruţa, alţii cu maşinile sau tractoarele cu remorcă. Şeful depozitului iese afară şi anunţă că el nu cum­pără roşii decât cu un leu kilogramul, şi toţi ţă­ranii de la coadă sunt nemulţumiţi şi nu vor să vândă. După o oră de aşteptare, şeful depozitului închide uşile şi se retrage, ştiind că ţăranii nu au cum să ră­mână cu marfa nevândută şi, în plus, trebuie să meargă înapoi în câmp, să adune recolta pe ziua res­pectivă. E un joc al nervilor şi ţăranii cedează primii, că roşia nu te aşteaptă în câmp, se strică. An­grosistul, după ce cumpără câteva tone bune, anunţă că e plin depozitul şi nu mai vrea marfă, deşi coada cu ţărani care aş­teap­tă la rând încă e mare. În­chide uşile şi ţăranii rămân cu marfa culeasă, gata să se strice în câteva ore, din cauza căldu­rii. Cam după o jumătate de oră, şeful depozitului vine la ţărani şi cu «mărinimie» zice: «Bine, hai că vă iau şi marfa voastră, dar nu pot să vă mai ofer decât cincizeci de bani pe kilogram». Şi ţăranii îşi dau marfa pe ni­mic, decât să o arunce în şan­ţuri. Şi uite aşa, deşi la noi, pe malul Mureşului, roşia costă trei lei, supermarketurile nu oferă decât un leu pe kilogram, «că aşa e preţul în Matca». Toate astea se întâmplă din cauză că ţăranii de acolo nu se unesc în­tr-o asociaţie. Uniţi, ar deveni o forţă şi ar salva legumicultorii din toată România. Ţăranii din Matca au pâinea şi cuţitul în mână, au aurul adevărat în mâinile lor şi, cu toate astea, din lipsă de unitate, pierd şi ei, pierdem şi noi. Viitorul agriculturii în România ţine de capacitatea ţăra­nilor de a se asocia", spune cu amărăciune Lucian.

Blazonul

Plimbându-mă la pas prin serele ultramoderne ale familiei Rus, am observat într-un colţ câteva straturi de roşii puse direct în pământ, aşa cum ve­deam şi eu la bunici, altădată. O suprafaţă mică în comparaţie cu restul serelor. "Aici sunt roşii ro­mâ­neşti sută la sută, din seminţe româneşti soiul Bu­zău 1600", îmi explică Lucian. "Cei de la Lidl au ambiţia să vândă aceste roşii. Nu sunt profitabile, pentru că nu sunt productive, nu sunt rezistente, sunt moi, încât trebuie să aşezi în lădiţă doar un singur strat, dar sunt nemaipomenit de gustoase. Roşia românească este, şi pentru ei, şi pentru noi, o chestiune de blazon. Suntem mândri că ne per­mitem să o producem şi să o oferim".