BERNADETTE SZOCS - campioană la tenis de masă - "Rezultatele pe care le obținem pentru România îmi aduc cea mai mare împlinire"

"Fenomenul România"

"Fenomenul România": așa au numit presa și spe­cialiștii evoluția echipei noastre feminine de tenis de masă la recentele campionate mondiale, disputate în Suedia, la Halmstad. Iar rezultatele ob­ținute acolo nu lasă nicio urmă de bănuială asupra vreunei exagerări. De câți­va ani, "tricolo­rele" sunt singurele care reușesc să spargă "zidul asiatic" și să își facă loc în topurile mon­diale, dar jocul lor de la Halm­stad a întrecut așteptările celor mai optimiști. În formula Eliza Samara - Berna­dette Szocs - Daniela Dodean Monteiro, Ro­mânia a reușit, în premieră, să câștige grupa în care a fost repar­tizată și să învingă, tot pentru pri­ma oară, două mari puteri asia­tice - Taiwan și Coreea de Nord, pe ambele la scor cate­goric și în aceeași zi! Jucătoa­rele noastre au fost foarte aproape de marea sur­priză, accederea în semifinalele competiției. Dar chiar și așa, Ro­mânia a terminat Mon­dialele pe locul 5, după China, Japonia, Co­reea și Hong Kong!

"Fenomenul" Bernadette

Marea performanță a tenisului de masă feminin nu vine într-un sport clasic pentru România, ca gim­nastica sau handbalul, și nu într-un sport "euro­pean", ci într-un sport dominat autoritar, de când lumea, de sportivele din Asia, naturalizate, mai nou, și de marile puteri de pe continentul european. Ro­mâ­nia e printre puținele țări de top care nu are nicio asiati­că naturalizată: are însă niște campioane înnăs­cute, precum senioarele lotului, Eliza Samara și Daniela Dodean, și o are, mai nou, pe Bernadette Szocs, steaua în devenire a tenisului de masă euro­pean. Locul de vârf de la Halmstad și evoluția ei de acolo (o singură înfrângere, în toată competiția!) - e doar una dintre bornele unui sezon de excepție. La doar 22 de ani, Bernadette a câștigat, deja, 25 de me­dalii pentru România, dintre care 11 de aur! Iar anul acesta are în palmares, pe lângă titlul de cam­pi­oană europeană, cu echipa națională, și titlul de cea mai bună jucătoare de pe continent la indi­vi­dual!

Bomba de energie

Să o vezi jucând pe "Berni" Szocs e un specta­col în sine. E o bombă de energie, țipă de bucurie, ca un copil, la fiecare punct câștigat, se întristează la fiecare ratare, de parcă ar fi un capăt de lume. Apoi, într-o clipă, revine perfect concentrată, pentru următorul schimb. Lovește mingea uimitor de rapid și de curat. Când joacă împotriva unei sportive din Asia, nu poți deosebi care e europeanca dintre cele două - spun specialiștii! Când stă pe margine, e cel mai pătimaș suporter al echipei naționale, îi molip­sește pe toți spectatorii neutri de pe margine, să țină partea echipei noastre. Iar când România câștigă, e de neoprit! Sare gardurile dintre mese, urcă pe masa de joc, îmbrățișează pe toată lumea care îi iese în cale. Pe cât de simpatică și de exuberantă, pe atât de aprigă și de muncitoare, "Berni" Szocs a uimit pe toată lumea în ultimul an. Dar promite să nu se oprească aici: simte că e tot mai aproape de o mare performanță cu echipa României și își dorește mult de tot o medalie olimpică, în 2020, la Tokyo.

Singură printre băieți

- Bernadette, aveai 10 ani când ai plecat de acasă, de la Târgu Mureș, la centrul olimpic de tenis de masă, ca să faci performanță în acest sport. Nu ți-a fost greu să te rupi de familie la o vârstă atât de fragedă?

- Nu mi-a fost chiar așa de greu, pentru că am știut tot timpul ce vreau. Știam că îmi las deoparte copilăria pen­tru sport, dar eu asta mi-am dorit, să fac sport. Părinții mi-au spus clar că e alegerea mea: da­că vreau sport de performanță, trebuie să plec, dacă vreau să joc tenis de masă, doar de plă­cere, atunci rămân acasă, cu ei. La Târgu Mureș nu mai puteam să stau, câștigasem deja tot ce se putea la nivelul meu de vârstă. Așa că, la 10 ani, am plecat la centrul olim­pic de băieți de la Bis­trița. Eram singura fată venită acolo din țară, căci centrul olimpic de fete era la Constanța. Dar Bistrița era mai aproape de casă, iar antrenorul de la Bis­trița, Gheorghe Bozga, știa lim­ba maghiară. Asta era foarte important pen­tru mine, pentru că la Târgu Mureș făcusem școala în limba maghiară, iar la lot trebuia să trec, brusc, la școala în limba română. Din fericire, la Bistrița, la lotul de băieți, era și fra­tele meu, așa că acomo­da­rea a fost mai ușoară. Nu am plâns du­pă ai mei, cum se temeau părinții. Știam că tot ce fac, fac pentru viitorul meu.

- Cum a fost copilăria ta la Târgu Mureș?

- Școală - antrenament, teme - antre­na­ment, cam așa au fost anii de la Târgu Mureș. Sunt sigură că, atunci când eram mai mică, mă scotea mama prin parc să mă joc cu copiii de vârsta mea, dar pri­mele amintiri sunt cu mine făcând sport. Când voia să mă pedepsească pen­tru că nu îmi terminam la timp temele, ma­ma nu îmi interzicea să ies în parc, să mă joc cu copiii, ci nu mă lăsa să merg la antrena­ment. Asta mă durea cel mai tare. Dacă nu ter­minam temele înainte de an­tre­nament, nu mer­geam la antrenament! Înainte să mă apuc se­rios de tenis de masă, făcusem un pic de gim­nastică ritmică, făcusem și ceva dansuri. Am renunțat la am­bele, pentru că am simțit că te­nisul îmi cerea să mă dedic trup și suflet. Nu regret nicio secundă fap­tul că tenisul de masă a fost copi­lăria mea!

Campioană la 8 ani

- Dar cum ai ajuns, din atâtea sporturi, să faci tocmai tenis de masă?

- Cum spuneam, fratele meu făcea deja tenis de masă, iar eu, cum eram mai mică, îi însoțeam pe părinți la competițiile lui. Când a câștigat prima lui medalie și am văzut cât de fericit era, le-am zis părinților că de a doua zi vreau să mă apuc și eu de tenis de masă. De obicei, când ajung la tenis de masă, tot ce fac cei mici e să se joace cu mingea pe paletă, să facă "duble", și cam atât. Eu, după câteva zile, jucam deja la masă, atât de hotărâtă eram!

- Când ai simțit că tenisul de masă nu e doar o joacă, ci un lucru cât se poate de serios, poate chiar destinul tău?

- Păi, după un an și jumătate, am luat prima mea medalie. Rar se întâmplă ca așa de repede să ajungi atât sus, să iei direct medalie de aur la Naționale. Tot timpul mi-am dorit să fiu cam­pioană și, atunci când am devenit prima oară campioană, pe la 8 ani, am simțit că asta e o trea­bă serioasă. Am înțeles că dacă vreau să fiu, mai târziu, campioană eu­ropeană sau dacă vreau să merg la Olim­piadă, trebuie să schimb clu­bul din Târ­gu Mureș și să merg la un cen­tru olimpic.

- Cum ai depășit bariera de limbă, când ai plecat de la Târgu Mureș, și tre­buia să faci totul în limba română, și la lot, și la școală?

- Sincer, la școală nu mă prea descur­cam la început. Antrenorul meu a vorbit cu învăță­toarea să mă ajute, pentru că sunt o fată care își dorește să învețe bine. Mi-a fost greu, făceam temele ba cu antrenorul, ba cu învățătoarea. Una e să înțelegi și să vorbești limba română, alta e la școală, unde trebuie să faci teme și compuneri. Un an de zile, după ce terminam temele cu el, antre­norul îmi dădea câte un ziar și mă punea să transcriu articole, până când am ajuns să nu mai fac greșeli. La fel ca la tenis, foarte repede am avansat. Dar așa e, îți dorești ceva cu adevărat, faci progrese în timp foarte scurt. Mie tot timpul mi-a plăcut școala și nu am vrut să o las la o parte, chiar dacă sportul a fost pe primul plan.

Trei premiere dintr-un șut

- România are jucători de excepție la tenis de masă, și la feminin, și la lotul masculin, unde evoluează fratele tău, Hunor. Cum e atmosfera la lot? Ce simți când joci pentru România?

- Suntem singura țară importantă care nu are asiatici în lot. Dacă avem rezultate, e pentru că noi chiar suntem o echipă. Nu așteptăm niciodată să ne câștige meciul cealaltă colegă. Fiecare tragem să ne câștigăm meciul nostru, și așa am și devenit cam­pi­oane europene. Fiecare dintre noi, cele trei, și Eliza Samara, și Dana Dodean, și eu, și-a câștigat meciul! Desigur, contează mult că suntem foarte omogene, suntem toate cam de aceeași valoare. La Top 16, un fel de campionat european la individual, eu am luat locul 1, iar Eliza Samara a luat locul 3. Noi demonstrăm și la simplu cât de puternice sun­tem, iar pe echipă, fiind foarte unite, suntem și mai bune. Mie, sincer, rezultatele pe care le obținem pen­­tru România îmi aduc cea mai mare împlinire, pentru că atunci te bucuri alături de toată lumea. E minunat să câștigi la simplu, dar acolo te bucuri doar tu, pe când la echipa națională trăiești altfel totul.

- S-a văzut cât sunteți de unite și la ultima com­­petiție la care ați luat par­te, la Campionatul Mon­dial. Erați cele mai înfo­cate suportere ale colegei care era la masă!

- Da, așa e mereu! Am rea­lizat câteva performanțe incredibile la Mondiale: nu am ieșit niciodată până acum pe locul 1 în grupele unui Mon­dial, și niciodată nu am bătut, ca acum, Tai­peiul și Coreea de Nord. Deci, dintr-un șut, am făcut trei premiere pentru tenisul de masă româ­nesc. Am făcut istorie. Am avut un pic de ghinion, dar am făcut un turneu fantastic.

- Cât de greu e să lupți cu superputerile asiatice? Ce au asiaticii în plus față de noi?

- Dacă vorbim de China, acolo e militărie. Sportivii lor fac toată ziua doar te­nis de masă, nimic alt­ceva. Nu fac școală, nu fac nimic. La noi, men­talitatea e alta, nicio­dată nu se știe ce se poate întâmpla, trebuie să ai o școală, să ai o diplomă. Și, cu toate astea, cu tot cu școala noastră, eu zic că nu suntem departe de chi­nezoaice. Ne lipsește încă ceva, dar simțim că suntem tot mai a­proa­pe. Suntem foarte motivate și sperăm să luăm medalie la Olimpiadă. Ne ambi­țio­năm cu atât mai mult cu cât vedem că suntem atât de aproape. Am bătut acum echipe pe care nu le mai bătuserăm niciodată și ne-am dat seama, încă o dată, că putem mai mult, că trebuie să credem în noi.

Victoria trece pe la psiholog

- În tenisul de masă, totul se întâmplă într-o miime de secundă. E un sport care cere multă agi­litate, multă concentrare. Sunt calități native sau trebuie antrenate?

- Trebuie să exersezi tot timpul. Trebuie să fii bine pregătit și fizic, și psihic, tactic, totul trebuie să fie la înălțime. Nu mai vorbesc de ambiție. Apoi, trebuie să fii corect tu cu tine, să îți dai seama singur unde greșești. Ai tot timpul pe cineva care vede lucrurile din afară și te ajută, dar la masa de joc, tu simți altfel lucrurile, tu trebuie să iei decizii, nu ai o oră să te gândești care e cea mai bună decizie. Iei o decizie greșită, s-au dus două-trei puncte, și acolo poți să pierzi un meci.

- Ești foarte exuberantă, după fiecare punct, joci fiecare minge ca și cum ar fi mingea deci­sivă. Nu te împiedică asta să îți menții concen­trarea?

- Ăsta e felul meu de a mă manifesta, de când eram mică. Îmi vine să strig după fiecare minge. E ceva ce vine de la sine, nu stau să mă gândesc, eu, de fapt, rămân concentrată tot timpul.

- În momentele de concentrare maximă, nu se întâmplă ca probleme din viața de zi cu zi să îți vină în minte și să te disturbe de la joc?

- La masa de joc niciodată nu mi s-a întâmplat să am de-a face cu așa ceva. Când sunt la masă, sunt concentrată la joc 100%. Dar e de ajuns să fii neli­niștit înainte și după meciuri, pentru ca problemele de zi cu zi să te tragă în jos. De ceva vre­me, de când am psiholoaga mea personală, nu am mai simțit că problemele perso­nale mă trag în jos. Dim­potrivă, am câștigat tot ce se putea câști­ga în acest ultim an.

- Când ai hotărât să ape­lezi la o psiholoagă?

- În 2017 am avut o rup­tură gravă la mușchiul tri­ceps al mâinii drep­te, cu care joc, iar doctorii mi-au spus că nu voi mai putea face sport de performanță. 95% din mușchi era rupt, se mai ținea în două fibre. Ar fi tre­buit să mă operez, dar după operație, trebuia să stau 8 luni. Am zis că nu mă ope­rez, că prefer să stau 6 luni cu orteză și să las mușchiul să se refacă singur. Fratele meu vorbea cu o psi­ho­loagă de o lună de zile și mi-a propus să încerc să vorbesc și eu cu ea. Eram dis­tru­să, îți dai seama, eram speriată că nu voi mai putea face sport de per­formanță, dar atât de tare m-am motivat după ce am început să merg la psiho­log că, după 4 luni, eram deja în sală, jucam tenis la masă, dădeam în min­ge. Vorbesc săptămâ­nal cu ea, măcar o oră, iar în timpul competițiilor, discu­tăm, și înainte de meci, și după meci. Oricând am o problemă, îi scriu. Când am jucat în Liga Asiatică, am luat-o cu mine la finală și m-a ajutat foarte mult. Ne uităm îm­preună la fiecare meci, analizăm partidele, pentru că ea a fost și jucătoare de tenis de masă. Foarte mult mă ajută din toate punctele de vedere, fără ea nu aș fi ajuns unde sunt acum!

Cot la cot cu băieții

- Ai o relație spe­cială cu fratele tău, Hu­nor: el te-a inspirat să te apuci de tenis de masă, apoi ați stat îm­preună la lotul olim­pic, acum locuiți amân­doi în Germania. Cât de mult contează pentru tine să îl ai aproape?

- Faptul că îl am alături e fantastic. Hunor a avut tot timpul grijă de mine, încă de la lotul olimpic. Și-a făcut mereu vreme pentru mine. De când eram mici am fost nedespărțiți, dacă ne cer­tăm, nu putem ține supărarea nici două minute! Și el, când are pro­bleme, apelează la mine, suntem acolo de fie­care dată unul pentru celălalt. Între noi nu există niciun secret. Așa e în familia noastră, părinții ne sunt cei mai buni prie­teni. Acum, deși joc în Franța, la Lille, stau în Bremen, cu fratele meu, și mă pregătesc alături de colegii lui de club de la Werder. Joc în Franța, apoi fac naveta în Germania. La Bremen, mă antrenez numai cu bă­ie­ții. Fac aceleași antrenamente fizice ca ei. Chiar dacă sunt obosită, duc exercițiile până la capăt. Asta m-a motivat din toate punctele de vedere. În viața personală sunt foarte fericită pe moment, n-am nicio suferință, iar asta se simte în rezultate.

- Ai câștigat anul acesta Top 16, ești cea mai bună jucătoare din Europa la individual. Cum ai trăit această mare victorie, la numai 22 de ani?

- Mi s-a împlinit un mare vis. Era a patra mea participare și nu trecusem niciodată de grupe. Mă gân­deam că e cazul să iau măcar o medalie. Câști­gasem deja Liga Asiatică, câștigasem Europenele pe echipe, câștigasem și Open-ul Braziliei, o com­petiție de elită, acum urma Top 16. Foarte mult mi-am dorit o medalie, mai ales că ne întâlneam cele mai bune jucătoare din Europa. Am pierdut un singur set în toată competiția și am făcut și acolo istorie, devenind cea mai tânără jucătoare care câști­gă Top 16. Nu mai vorbesc că România nu mai lua­se un aur de 23 de ani. Ultima medalie de aur o câș­ti­gase Otilia Bădescu, în 1995, când eu abia mă nășteam!

Munca nu te minte niciodată

- Bernadette, mai ai timp de tine, mai ai timp de familie, prinsă cu atâtea competiții și cu naveta între Franța, Germania și România?

- La părinți, acasă, la Târgu Mureș, nu ajung decât câteva zile pe an. Anul trecut am stat trei zile, de Crăciun, iar pe 27 decembrie, aveam deja din nou antrenamente. Anul ăsta, am fost o singură zi acasă, trebuia să îmi fac pașaport nou. Am noroc că mai vin ai noștri în Germania. Concediile și le fac tot timpul la noi. Sunt fericită că pe tata l-am putut lua cu mine la Liga Asiatică, când am ieșit cam­pioană. Atâta bucurie să le facem și noi, că au doi copii de care s-au despărțit, pe când aveau 10 ani.

- Când nu faci sport, cu ce îți ocupi timpul?

- Nu îmi place să pierd vremea. Îmi place să fac curat, să îmi ocup timpul cu ceva. Îmi place să gă­tesc, nu sunt genul care să mănânce prostii sau care să stea numai prin restaurante. Dacă stau locului, mă moleșesc și nu mai sunt bună de nimic a doua zi. Când nu am antrenamente, prefer să fac o aler­gare, să fac fitness, mai mergem la carting, mă uit cu drag la alte sporturi. Sunt o persoană care nu poate sta locului.

- Dacă ar fi să alegi un moment al carierei care te-a marcat, care ar fi acela?

- Am fost foarte atașată de antrenorul Gheorghe Bozga de la Bistrița. Mi-a fost ca un tată, m-a ajutat și cu școala, și cu limba română... A fost o pierdere foarte mare când a decedat, eram încă micuță, știam că mai aveam de stat la Bistrița un an-doi. Mi-a fost foarte greu atunci, dar m-au urmărit mereu cuvin­tele lui: "Munca nu te minte niciodată!". A văzut tot timpul potențial în mine. Mi-a zis tot timpul că voi ajunge departe dacă voi continua să fiu la fel de ambițioasă și de motivată, dacă voi continua să fac totul cu drag, nu împinsă de la spate. Tot timpul m-am ghidat după vorbele lui, iar acum, mulți îmi spun, cum îmi spunea și el, că locul meu e în top 5 mondial. Dar eu vreau mai mult, vreau să mă bat pentru locul 1 și vreau, mult de tot, o medalie olim­pică pentru România.