"Vrem Ardealul" - o tragică poveste din 1915

La scurt timp după declanşarea Primului Război Mondial, în 1914, românii ardeleni au aşteptat ceasul dezrobirii, trăind marea speranţă a Unirii cu Ţara.

În acel context incendiar, poetul Radu Cosmin, unul dintre luptătorii pentru dreptate naţională, a scris poemul "Vrem Ardealul" - dorinţa acelor vremuri tulburi, când guvernul de la Budapesta urmărea atent orice mişcare românească. Poemul incendiar a ajuns un imn al ardelenilor. A fost adus la Blaj, cu sprijinul unui mecanic de locomotivă, care îl ascunsese în carâmbul cizmei, fiind apoi multiplicat în sute de exemplare. Printre curajoasele dactilografe ca­re au reuşit să copieze versurile s-a numărat şi Maria Puia, pe atunci în vârstă de 30 de ani. Impresionată de importanţa chemării patriotice lansate de Radu Cosmin, a copiat şi multiplicat textul, reuşind să-l răspândească în mediile româneşti, în şcoli şi în unele instituţii. Din pă­cate, unul dintre cititori, Ioan Popa, a trădat-o. Poliţia ma­ghiară a venit degrabă şi a dus-o la închisoarea Tri­bu­nalului din Alba Iulia, unde a avut parte de chi­nuri sălbatice, vreme de şapte luni. Ungurii doreau să afle cum funcţionează rezistenţa românească din Blaj şi împrejurimi şi căile prin care fusese răs­pândit poemul. N-au izbutit! Nemaiputând suporta suferinţa, Maria Puia şi-a împletit fâşii din rochie şi s-a spânzurat. A fost înmormântată la Blaj, de preotul Vasile Moldovan. Într-o scrisoare adresată mamei, dorea să fie îmbrăcată în veşminte româneşti, de pădu­reancă... Poemul "Vrem Ardealul" este un manifest pentru luptătorii unionişti, un îndemn pentru ca armata română să treacă Carpaţii. Mulţi ardeleni au învăţat cântecul pe de rost. Se recu­noşteau, cu toate suferinţele lor, în fiecare vers: "pier sub pajure străine,/ mor sub steagul lui Attila/ şi-n zadar privesc în friguri, coasta mândrilor Carpaţi.../ Geme, Doamne, tot Ardealul, să vaietă Bucovina/ Aruncând asupra noastră toată la­crima şi vina... / A venit, Mărite Doamne, ceasul mân­tuirii noastre!/ Freamătă pământul ţării, şi sub zările al­bastre,/ Steaua noastră ne surâde dintre creste Car­patine/ Şi ne chea­mă spre triumful mândrei noastre ginţi latine... / Că de n-am porni acuma: ei, Carpaţii, ar fi-n stare/ Să se prăbuşească singuri, în al vre­mu­rilor iad,/ Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Ar­pad!/ De-ai uitat-o, Vodă Doamne, pilda Marelui Şte­fan,/ Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,/ Spune altora să cheme, pe viteji din munţi şi plai/ Şi cu cinste să-mplinească, visul sfânt al lui Mihai". Un poem pe care îl citesc cu ochii în lacrimi. În 1915, când a murit eroina Maria Puia, durerea era mare, greu de îndurat. Cerul s-a înseninat, cu vrerea Celui de Sus, abia în 1918, la Marea Unire de la Alba Iulia. De atunci au tre­cut, cu destule oprelişti triste, o sută de ani. Fie ca urmaşii noştri să întâmpine senini sutele următoare!