Un nou dezastru în Munţii Apuseni - VINŢA: blestemul cuprului

- La câţiva ani după ce o ţară întreagă a ieşit în stradă ca să scape Roşia Montană de la scufundarea în cianuri, la un deal distanţă de ea, Vinţa, o altă aşezare moţească, e îngropată în iazul chimic al exploatării de cupru de la Roşia Poieni. De sfintele Paşti, biserica satului, veche de două secole, a ajuns împreună cu mormintele ei, pe marginea iazului otrăvit. Într-un decor de o frumuseţe stranie, câteva cruci din cimitir au mai rămas deasupra apelor, cu braţele deschise larg spre cer, implorând, cu disperare, salvarea. Dar nu e nimeni pe mal: o linişte mormântală domneşte la Vinţa. Moartea e mai tare ca viaţa şi oamenii au amuţit -

Ultima primăvară

"De când îi lumea, merii nu au înflorit aşa de­vreme, aici, sus, în munte", spune Zeno Cornea, ghi­dul meu pe întortocheatele cărări ale Apusenilor. E sfârşit de aprilie şi florile albe, dichisite ca nişte mi­resuci, plesnesc din găoacea mugurilor cât cli­peşti din ochi. În livada de pe coastă miroase a colţ de rai. Albinele ro­iesc de zici că-i zi de clacă, fluturii um­bresc pământul cu aripi mari şi uşoare de îngeri. Ne întin­dem în iarbă, sub un pom cu crengi lungi, ce îm­brăţişează dea­lul. În joaca lui cu soarele, vântul ţese broderii de-o clipă din frun­zele verzi. Li­vada întreagă are un chef nebun de via­ţă, me­rii sorb, parcă, adre­nalină în loc de se­vă, ca şi cum asta ar fi ultima lor zi de viaţă, ca şi cum asta ar fi ultima lor primăvară. "Uită-te bine la merii ăştia, că la anul s-ar putea să nu-i mai vezi", taie liniştea, cu glas trist, Zeno Cornea. Iazul de decantare al ex­ploatării Cupru Min Abrud a ajuns deja la poalele coastei. Coborâm într-acolo alene, să mă pot bucura de fiecare pas, de fiecare gâză, de fiecare clipă de linişte din acest paradis. Cândva, spune Zeno, livada cu meri era sus de tot, pe-un vârf de deal, de-abia dacă băteai cu privirea până la ea. Acum, e la doar câţiva paşi de luciul plin de otravă al lacului de decantare. Am ajuns pe buza apei. După minu­tele de reverie, când las ochii în pă­mânt, văd că mărul lângă care am ajuns are, de fapt, rădăcinile înfipte în steril. Oglindite în apa ruginie, florile lui albe, neprihănite, sunt roşii, pătate de sânge...

Spaima lui Ceauşescu: "Oare nu e prea mult?"

Zeno Cornea a lucrat din prima zi la Combinatul de la Roşia Poieni. Ca topograf, a fost primul trimis pe teren, la măsurători, pe văile care urmau să fie expropriate pentru a face loc uriaşului lac de decan­tare. N-a mai fost în zonă de 18 ani, de când s-a pensionat. E bucuros să mă însoţească, e şi curios să vadă ce s-a ales de exploatarea de cupru. Ne-am pornit împreună, din centrul Roşiei Montane, "kilo­metrul zero" al luptei împotriva Companiei Gold Corporation, luând-o pe-o scurtătură, spre iazul de decantare al exploatării de cupru de la Roşia Poieni. Distanţa dintre localităţi e mică, dar drumul furişat sus, pe coama muntelui, este greu. Poveştile călău­zei mele îl fac, însă, de neuitat. "Nicăieri în Apuseni nu găseai pământ ca în zona asta a satelor Roşia Montană şi Geamăna. Se făcea porumbul mai ceva ca la şes, câte patru ştiuleţi pe un tulei! Păstrăvul, ce să-ţi zic, îl luai cu mâna din vale! De vite nu mai vorbesc, aveau oamenii câte 20 de vaci. Le dădeau la stat şi luau bani frumoşi...". Apoi, a căzut decretul din mai '77, şi totul s-a schimbat. O pastă groasă, ca un mortar, s-a aşezat cu anii, în straturi, peste pământul dumnezeiesc, peste gardurile şi curţile oamenilor, peste case şi, în­tr-un târziu, peste mormintele bătrânilor din Gea­măna. "Asta a fost ambiţia lui Ceauşescu: să aibă cuprul lui, ca să poată susţine industria socialistă. Avea combinate prin toată ţara şi nu mai voia să mai depindă de importuri, nu mai voia să depindă de nimeni. Zece ani de zile s-au tot făcut prospecţii se­rioa­se, studii geo, foraje. Iar când a avut confir­marea că Apusenii stau pe o comoară, Ceauşescu a dat nu­maidecât drumul exploatării. Şapte mi­liar­de de lei, la nivelul lui 1977, când dolarul era cât era, a pus deo­parte pentru pro­iec­tul ăsta! Com­binatul Minier al Cuprului Roşia Po­­ieni devenea al doilea cel mai im­portant proiect in­dustrial al comu­nis­mului româ­nesc, după Canalul Du­nă­re - Marea Nea­gră, apoi, după ter­­minarea lucrărilor în Dobrogea, rămânea cel mai important!".
În octombrie 1976, cu doar câteva luni înainte de a da decretul, Nicolae Ceauşescu a venit perso­nal în Apuseni. A aterizat sus, în munte, cu un elicopter, să vadă cu ochii lui cum stă treaba; era sătul de machetele din carton şi polistiren. Atunci, privind în jos, spre munţii ce urmau să fie raşi cu totul de pe pământ, spre văile şi satele ce urmau să fie înghiţite, Ceauşescu a dat un pas înapoi. "N-am fost acolo, dar mi-au spus oamenii care erau de faţă", întăreşte Zeno Cornea.

- Oare nu e prea mult ce vrem să facem noi aici?, ar fi întrebat Ceauşescu.

- Staţi liniştit, tovarăşe prim-secretar, nu e prea mult!, i-ar fi răspuns celebrul inginer Radu Dimi­triu, proiectantul exploatării, om care semnase proiecte uriaşe în lumea întreagă. Motivat în decizia lui, Ceauşescu a cutezat să facă pasul în faţă: în '77 începeau primele exproprieri în satul Geamăna.

Constituţia lui Badea Niculae

- A fost rezistenţă împotriva proiectului? Au ieşit moţii-n drum?

- Rezistenţă a fost, cum să nu, unii s-au lăsat con­vinşi mai uşor, alţii s-au încăpăţânat, dar nimeni nu a fost strâns cu uşa să semneze!, spune Zeno Cornea. Partidul se pricepea de minune la propa­gan­dă: oamenii au fost luaţi cu binişorul, li s-a vor­bit pe limba lor, au fost seduşi de ideea că fac un sacrificiu pentru patrie, că vor primi despăgubiri, că vor fi ajutaţi să se mute în altă parte cu casa şi cu găzduşagul lor, dar, mai ales, că vor fi angajaţi, pe bani buni, la Combinat: 6.500 de locuri de mun­că a creat noul mamut industrial din Apuseni, iar cei mai mulţi angajaţi au provenit tocmai din locurile cele mai afectate de proiect!
"Îl ţin minte pe un bătrân, badea Niculae Bârla, Dumniezo să-l ierte! El s-o lăsat convins cel mai greu să plece de pe pământul lui. Avea pe puţin 2.500 de pruni, avea gospo­dărie cuprinsă bine, nici nu voia să audă să se dea dus din sat. Nu o dată i-o alergat cu bâta şi cu vorbe de ocară pe oamenii de la exploatare. Umbla, pe vremea aia, peste tot, cu «Constituţia României» în mână, ca să îşi apere drep­tatea! Şi îţi ară­ta, punct cu punct, că legea e de partea lui". Până la urmă, şi Niculae s-a lăsat convins să sem­neze exproprie­rea. A fost, ime­diat, angajat la Combinat. A sem­nat expro­prie­rea, dar de pe pământul lui tot nu s-a dat dus! Până când, în­tr-un târziu, după nişte ani, iazul de steril i-a inundat curtea... "În primii ani, sterilul a fost depus pe Valea Ştefancii, abia în anii '80 a inundat Geamăna. La fel ca badea Niculae, cei mai mulţi dintre oamenii din Geamăna, deşi semnaseră luându-şi despăgubirile cuvenite, casele nu şi le-au părăsit. Nu puteau! Au stat, fiecare în parte, până când apa iazului le-a ajuns în curte...".
"Mă tem că şi la Vinţa or fi ajuns lucrurile ca în Geamăna", îmi spune Zeno.
A trecut multă vreme de la faimosul decret din 20 mai '77. În 40 de ani, de marile planuri ale lui Ceau­şescu s-a ales praful: tehnologia vândută la fier vechi, platformele industriale sparte cu picka­mer-ul, falimente programate, dar şi privatizări pe şest, pen­tru a deschide piaţa românească unor mari concer­ne. "Nimic n-a mai rămas din visurile de mărire ale comuniştilor de la sfârşitul anilor '70", s-a spus, ani de zile, în presă şi la televiziuni. Una dintre marile minciuni ale ultimilor ani. Deşi de la căderea lui Ceauşescu au trecut aproape 30 de ani, Combi­na­tul de la Roşia Poieni funcţionează şi azi "du­duind". Nu mai are 6.500 de angajaţi, ca pe vre­muri, nu mai scormoneşte 15 milioane de tone de minereu ca în anii de vârf, nu mai produce pentru industria româ­nească, ci pentru nişte afacerişti chinezi dubioşi, dar Combinatul funcţionează, iar iazul de steril al ex­ploatării continuă să înghită, impasibil, sate bogate, dealuri verzi, pâraie şi păduri ca-n poveşti, case şi destine omeneşti, într-unul dintre cele mai frumoase locuri din inima Munţilor Apuseni.
Situaţia de la Geamăna e binecunoscută: imagi­nile dramatice ale bisericii zidite în mortarul de steril au făcut, în anii din urmă, înconjurul Româ­niei şi al lumii. Dar ele păreau a fi doar nişte "ima­gini" întârziate, trimise de pe vremea comunismu­lui. Cine s-ar fi gândit că şi azi, în plin război pentru salvarea Roşiei Montane, în plină epocă a petiţiilor şi protestelor ecologice, sterilul din lacurile de acu­mulare continuă să acopere sate întregi? Cine şi-ar fi imaginat că bisericii din Geamăna îi va urma biserica din Vinţa, veche de două secole? Şi cine s-ar fi gândit că morţilor dezhumaţi fără pic de remuşcare de Ceauşescu le vor urma, acum, în 2018, mormintele din satul vecin?

Şase fumuri

Pornim cu inima strânsă spre Vinţa, să vedem cu ochii noştri iminenţa dezastrului. Apa roşie de la Geamăna se transformă încet, înşelător, de cum intră în satul vecin, într-un albastru de safir care-ţi ia ochii. "Alte chimicale, alte culori", îmi explică Zeno Cornea. Valea se strâmtează, dealurile sunt mai abrupte şi mai verzi, primăvara e, parcă, şi mai dezlănţuită aici. Iar liniştea, liniştea asta de moarte dă şi mai mult dramatism locului. Iar drumul pe care mergem e chiar linia dintre viaţă şi moarte. Tot ce e deasupra drumului va supravieţui, tot ce e dedesubt va fi înghiţit de mâlul toxic.
Cu mâinile pe coarnele plugului, Mihaela Ni­coară îşi ară, în miezul zilei, bucata de grădinuţă, ca să aibă un cucuruz de fiert, mai la vară. Mărun­ţică şi aprigă, abia trecută de 40 de ani, vorbeşte repezit, ca şi cum ar fi tot timpul pe fugă. Şi-a tocmit un om mai năcăjit, să tragă de boii grei, iar un văr mai tânăr şi în putere o ajută la arat. Boii trag cu spor cuţitul plugului prin pământul reavăn, care miroase a sănătate, a viaţă. Miros de glie adevărată, cum n-am mai simţit din copilăria mea.
Dar satul este pustiu. Din 80 de "fumuri", doar şase au mai rămas. Şcoala de patru clase din sat, la care a învăţat Mihaela, s-a închis, iar acum zace în paragină, depozit improvizat pentru praporii vechi ai bisericii din sat. Oamenii s-au dus care pe unde din calea iazului ce urma să se reverse peste ei. Doar câţiva bătrâni au rămas, până ce-or muri sau până s-or betegi şi i-or lua co­piii plecaţi la oraş. "Când eram io ca fetele mele, de 12-13 ani, eram acia, nu exagerez, 50 de co­pii de tăţi, numai pă Vinţa. Era o hăr­mă­laieee pă uliţăăăă! Acuma, mai avem noi două fete, care-s la şcoală, mai au vecinii patru copii - şi cam atâta...", spu­ne Mihaela cu ochii în lacrimi. "Vezi pădurea heia de pă coastă? No, aia o crescut după ce-or plecat oamenii din sat. Colo sus erau numai păşuni pentru vite, nu ve­deai pui de copac", intră în vorbă un om aflat cu treabă pe uli­ţa satului.
Prinşi între iazul de decantare, care înaintează fără milă, şi hoardele de mis­treţi care le fac pră­păd păşunile şi grădinile, de ajung să muncească de po­mană un an întreg, ţă­ranii din Vinţa au ajuns să-şi roage moartea. Şi ce semn mai rău prevestitor li se putea arăta chiar în ziua de Înviere, când s-au gătit de sărbătoare şi s-au dus la slujbă, decât să-şi găsească bisericuţa băltind în apa iazului, iar mormintele înghiţite de steril?

Sfinţii din linia întâi

Din grădina Mihaelei, privind la vale, poţi ghici, printre pomii înfloriţi, turla aurită de soare a bisericii din Vinţa. Îi las pe oameni să-şi gate aratul şi o iau într-acolo, pe firul apei. Simţi apropierea bisericii şi cu ochii închişi. De la o vreme, fiecare pas prin iar­ba grasă a curţilor părăsite devine mai şovăielnic. Apa s-a infiltrat în pământ, iar păşunea mănoasă din cen­trul satului e acum o mlaş­tină. Când treci de ultimul gard rămas în picioare în calea apei, tabloul capătă un contur ireal. În josul bisericii, pomii sunt deja sub apă. Eşti ca într-o lagu­nă dintr-un album exotic! Dacă n-ai şti cât de toxică e apa din jur şi, mai ales, dacă n-ai şti că ea va în­ghiţi totul în jur, cât de cu­rând, ai puteai jura că eşti în cel mai frumos loc din România, poate chiar din Europa. Un lac de safir jos, o biserică veche, de secol XVIII, pe malul lui, pădurea verde, înflorită, parfumată, care cade pe tine, de pe versanţi, un cer ireal, oglindă a apei, dea­supra. Dar totul e o iluzie: la Vinţa, timpul îţi îngă­duie câteva clipe de extaz al culorilor, în schimbul unei eternităţi de agonie a cenuşiului. Când sterilul va umple iazul, apa cea albastră şi limpede se va eva­pora şi nu va mai rămâne decât un deşert gri, ca un ciment proaspăt turnat peste istoria de sute de ani a locului şi peste frumuseţea lui de început de lume...
Uşa bisericii din Vinţa e deschisă larg, mirosul de tămâie te îmbie înă­untru. Clopot vechi de la 1700 şi ceva, pic­tură de la 1800, icoane înne­gu­rate de trecerea anilor şi o căldură de schit as­cuns de lume - bise­rica e o biju­te­rie, cum rar ţi-e dat să vezi! Cu zidurile sale groase, albe, cu­rate, pare ultimul bastion în calea de­şertăciu­nii. Şiruri lungi de sfinţi fac zid în jurul ei, rân­duri, rânduri, ca şi cum ar încerca să o apere de rău. Stau lipiţi unul în altul, ca-n linia întâi şi, cum te privesc cu ochii lor senini, par pregătiţi de un nou martiraj. Unii vor fi fost, la vremea mu­ce­niciei lor, trecuţi prin foc, alţii vor fi fost trecuţi prin sa­bie, unii, poate, vor fi fost ucişi cu pietre sau răstigniţi pe cru­ce, pre­cum Mântui­torul, dar înecaţi în otravă n-au fost nicicând. Osândă cumplită îi aş­teap­tă, zidiţi de vii în molozul de la Roşia Poieni! A doua moarte îi aşteaptă şi pe cei îngropaţi în cimitirul din jurul bisericuţei. Mor­mintele dinspre vale sunt deja sub apă, mai încoace, câteva cruci imploră, parcă, cu braţele larg deschise, ca nişte nau­fragiaţi, salvarea de la înec. Lumânări noi, aprin­se chiar acum, de Paşte, stau sprijinite de cru­cile de pe marginea iazului. În curând, apa roşie le va înghiţi şi pe ele.

Iulia, numele speranţei

Când revin de la biserică, Mihaela mă aşteaptă la gard, ca pentru spovedanie. Are atâtea amintiri cu bisericuţa din vale! A fost ultima care s-a cunu­nat în biserica de la Vinţa. Atunci a răsunat pe vale bucuria ultimei nunţi tradiţionale. Apoi îşi aminteşte cum şi-a botezat fetiţele, tot aici, la bisericuţa din Vinţa, şi cum a creştinat, ea însăşi, ultimul copil din Vinţa, acum 5 ani. Tot ea a făcut pâine în cuptor şi a luat vin, ca să dea paştile de Înviere.

- Ce-o să vă faceţi când nu veţi mai avea nici biserica, aici, la Vinţa?.

- Oamenii dau, toţi, din umeri, ca şi cum răspun­sul ar fi peste puterile lor. Unii au rude la Combinat şi le e frică să se pună rău cu ăi de sus... Şi-apoi, au văzut cu ochii lor cum s-a afundat sub iaz minunăţia de Geamăna, fără să-i vină nimeni în ajutor.
Când o întreb şi pe ea ce va face, Mihaela îmi răs­punde cu vorbele Iuliei, fiica sa de 14 ani, care învaţă la şcoala din Baia de Arieş.
- Nu e sfârşit de săptămână să nu-mi vină copiii aici. Aici au crescut, aici e viaţa lor, cum ajung aici, cum fug la vaci, sus pe deal, cu tata. Colegii de şcoa­lă de la Baia de Arieş le tot întreabă ce mai caută pe aici, unde nu au nimic, magazin, Internet... Dar fetele mele nu pot dacă nu vin aici. Chiar mi-a zis Iuli, fata mai mare: "Mamă, orice ar fi, chiar dacă vom pleca de aici, te rog mult să nu vinzi casa. Te rog mult să o laşi aşa cum e. Că noi ne-om face mari, n-om mărita, ş-om avea copii. Şi să avem unde să-i aducem, să le arătăm cum am crescut noi, să-i ducem pe locurile pe unde am copilărit".
Din curtea casei bătrâneşti de la 1933, Iuli le va arăta copiilor ei către vale, spre turla fostei biserici din Vinţa. Dacă va rămâne, cumva, măcar turla, dacă va rămâne măcar crucea, deasupra deşertului de moloz ce va înghiţi în pântecul lui încă un sat din Munţii Apuseni: Vinţa...

Fotografii de Florentin Popa