Ultima primăvară
"De când îi lumea, merii nu au înflorit așa devreme, aici, sus, în munte", spune Zeno Cornea, ghidul meu pe întortocheatele cărări ale Apusenilor. E sfârșit de aprilie și florile albe, dichisite ca niște miresuci, plesnesc din găoacea mugurilor cât clipești din ochi. În livada de pe coastă miroase a colț de rai. Albinele roiesc de zici că-i zi de clacă, fluturii umbresc pământul cu aripi mari și ușoare de îngeri. Ne întindem în iarbă, sub un pom cu crengi lungi, ce îmbrățișează dealul. În joaca lui cu soarele, vântul țese broderii de-o clipă din frunzele verzi. Livada întreagă are un chef nebun de viață, merii sorb, parcă, adrenalină în loc de sevă, ca și cum asta ar fi ultima lor zi de viață, ca și cum asta ar fi ultima lor primăvară. "Uită-te bine la merii ăștia, că la anul s-ar putea să nu-i mai vezi", taie liniștea, cu glas trist, Zeno Cornea. Iazul de decantare al exploatării Cupru Min Abrud a ajuns deja la poalele coastei. Coborâm într-acolo alene, să mă pot bucura de fiecare pas, de fiecare gâză, de fiecare clipă de liniște din acest paradis. Cândva, spune Zeno, livada cu meri era sus de tot, pe-un vârf de deal, de-abia dacă băteai cu privirea până la ea. Acum, e la doar câțiva pași de luciul plin de otravă al lacului de decantare. Am ajuns pe buza apei. După minutele de reverie, când las ochii în pământ, văd că mărul lângă care am ajuns are, de fapt, rădăcinile înfipte în steril. Oglindite în apa ruginie, florile lui albe, neprihănite, sunt roșii, pătate de sânge...
Spaima lui Ceaușescu: "Oare nu e prea mult?"
Zeno Cornea a lucrat din prima zi la Combinatul de la Roșia Poieni. Ca topograf, a fost primul trimis pe teren, la măsurători, pe văile care urmau să fie expropriate pentru a face loc uriașului lac de decantare. N-a mai fost în zonă de 18 ani, de când s-a pensionat. E bucuros să mă însoțească, e și curios să vadă ce s-a ales de exploatarea de cupru. Ne-am pornit împreună, din centrul Roșiei Montane, "kilometrul zero" al luptei împotriva Companiei Gold Corporation, luând-o pe-o scurtătură, spre iazul de decantare al exploatării de cupru de la Roșia Poieni. Distanța dintre localități e mică, dar drumul furișat sus, pe coama muntelui, este greu. Poveștile călăuzei mele îl fac, însă, de neuitat. "Nicăieri în Apuseni nu găseai pământ ca în zona asta a satelor Roșia Montană și Geamăna. Se făcea porumbul mai ceva ca la șes, câte patru știuleți pe un tulei! Păstrăvul, ce să-ți zic, îl luai cu mâna din vale! De vite nu mai vorbesc, aveau oamenii câte 20 de vaci. Le dădeau la stat și luau bani frumoși...". Apoi, a căzut decretul din mai '77, și totul s-a schimbat. O pastă groasă, ca un mortar, s-a așezat cu anii, în straturi, peste pământul dumnezeiesc, peste gardurile și curțile oamenilor, peste case și, într-un târziu, peste mormintele bătrânilor din Geamăna. "Asta a fost ambiția lui Ceaușescu: să aibă cuprul lui, ca să poată susține industria socialistă. Avea combinate prin toată țara și nu mai voia să mai depindă de importuri, nu mai voia să depindă de nimeni. Zece ani de zile s-au tot făcut prospecții serioase, studii geo, foraje. Iar când a avut confirmarea că Apusenii stau pe o comoară, Ceaușescu a dat numaidecât drumul exploatării. Șapte miliarde de lei, la nivelul lui 1977, când dolarul era cât era, a pus deoparte pentru proiectul ăsta! Combinatul Minier al Cuprului Roșia Poieni devenea al doilea cel mai important proiect industrial al comunismului românesc, după Canalul Dunăre - Marea Neagră, apoi, după terminarea lucrărilor în Dobrogea, rămânea cel mai important!".
În octombrie 1976, cu doar câteva luni înainte de a da decretul, Nicolae Ceaușescu a venit personal în Apuseni. A aterizat sus, în munte, cu un elicopter, să vadă cu ochii lui cum stă treaba; era sătul de machetele din carton și polistiren. Atunci, privind în jos, spre munții ce urmau să fie rași cu totul de pe pământ, spre văile și satele ce urmau să fie înghițite, Ceaușescu a dat un pas înapoi. "N-am fost acolo, dar mi-au spus oamenii care erau de față", întărește Zeno Cornea.
- Oare nu e prea mult ce vrem să facem noi aici?, ar fi întrebat Ceaușescu.
- Stați liniștit, tovarășe prim-secretar, nu e prea mult!, i-ar fi răspuns celebrul inginer Radu Dimitriu, proiectantul exploatării, om care semnase proiecte uriașe în lumea întreagă. Motivat în decizia lui, Ceaușescu a cutezat să facă pasul în față: în '77 începeau primele exproprieri în satul Geamăna.
Constituția lui Badea Niculae
- A fost rezistență împotriva proiectului? Au ieșit moții-n drum?
- Rezistență a fost, cum să nu, unii s-au lăsat convinși mai ușor, alții s-au încăpățânat, dar nimeni nu a fost strâns cu ușa să semneze!, spune Zeno Cornea. Partidul se pricepea de minune la propagandă: oamenii au fost luați cu binișorul, li s-a vorbit pe limba lor, au fost seduși de ideea că fac un sacrificiu pentru patrie, că vor primi despăgubiri, că vor fi ajutați să se mute în altă parte cu casa și cu găzdușagul lor, dar, mai ales, că vor fi angajați, pe bani buni, la Combinat: 6.500 de locuri de muncă a creat noul mamut industrial din Apuseni, iar cei mai mulți angajați au provenit tocmai din locurile cele mai afectate de proiect!
"Îl țin minte pe un bătrân, badea Niculae Bârla, Dumniezo să-l ierte! El s-o lăsat convins cel mai greu să plece de pe pământul lui. Avea pe puțin 2.500 de pruni, avea gospodărie cuprinsă bine, nici nu voia să audă să se dea dus din sat. Nu o dată i-o alergat cu bâta și cu vorbe de ocară pe oamenii de la exploatare. Umbla, pe vremea aia, peste tot, cu «Constituția României» în mână, ca să își apere dreptatea! Și îți arăta, punct cu punct, că legea e de partea lui". Până la urmă, și Niculae s-a lăsat convins să semneze exproprierea. A fost, imediat, angajat la Combinat. A semnat exproprierea, dar de pe pământul lui tot nu s-a dat dus! Până când, într-un târziu, după niște ani, iazul de steril i-a inundat curtea... "În primii ani, sterilul a fost depus pe Valea Ștefancii, abia în anii '80 a inundat Geamăna. La fel ca badea Niculae, cei mai mulți dintre oamenii din Geamăna, deși semnaseră luându-și despăgubirile cuvenite, casele nu și le-au părăsit. Nu puteau! Au stat, fiecare în parte, până când apa iazului le-a ajuns în curte...".
"Mă tem că și la Vința or fi ajuns lucrurile ca în Geamăna", îmi spune Zeno.
A trecut multă vreme de la faimosul decret din 20 mai '77. În 40 de ani, de marile planuri ale lui Ceaușescu s-a ales praful: tehnologia vândută la fier vechi, platformele industriale sparte cu pickamer-ul, falimente programate, dar și privatizări pe șest, pentru a deschide piața românească unor mari concerne. "Nimic n-a mai rămas din visurile de mărire ale comuniștilor de la sfârșitul anilor '70", s-a spus, ani de zile, în presă și la televiziuni. Una dintre marile minciuni ale ultimilor ani. Deși de la căderea lui Ceaușescu au trecut aproape 30 de ani, Combinatul de la Roșia Poieni funcționează și azi "duduind". Nu mai are 6.500 de angajați, ca pe vremuri, nu mai scormonește 15 milioane de tone de minereu ca în anii de vârf, nu mai produce pentru industria românească, ci pentru niște afaceriști chinezi dubioși, dar Combinatul funcționează, iar iazul de steril al exploatării continuă să înghită, impasibil, sate bogate, dealuri verzi, pâraie și păduri ca-n povești, case și destine omenești, într-unul dintre cele mai frumoase locuri din inima Munților Apuseni.
Situația de la Geamăna e binecunoscută: imaginile dramatice ale bisericii zidite în mortarul de steril au făcut, în anii din urmă, înconjurul României și al lumii. Dar ele păreau a fi doar niște "imagini" întârziate, trimise de pe vremea comunismului. Cine s-ar fi gândit că și azi, în plin război pentru salvarea Roșiei Montane, în plină epocă a petițiilor și protestelor ecologice, sterilul din lacurile de acumulare continuă să acopere sate întregi? Cine și-ar fi imaginat că bisericii din Geamăna îi va urma biserica din Vința, veche de două secole? Și cine s-ar fi gândit că morților dezhumați fără pic de remușcare de Ceaușescu le vor urma, acum, în 2018, mormintele din satul vecin?
Șase fumuri
Pornim cu inima strânsă spre Vința, să vedem cu ochii noștri iminența dezastrului. Apa roșie de la Geamăna se transformă încet, înșelător, de cum intră în satul vecin, într-un albastru de safir care-ți ia ochii. "Alte chimicale, alte culori", îmi explică Zeno Cornea. Valea se strâmtează, dealurile sunt mai abrupte și mai verzi, primăvara e, parcă, și mai dezlănțuită aici. Iar liniștea, liniștea asta de moarte dă și mai mult dramatism locului. Iar drumul pe care mergem e chiar linia dintre viață și moarte. Tot ce e deasupra drumului va supraviețui, tot ce e dedesubt va fi înghițit de mâlul toxic.
Cu mâinile pe coarnele plugului, Mihaela Nicoară își ară, în miezul zilei, bucata de grădinuță, ca să aibă un cucuruz de fiert, mai la vară. Mărunțică și aprigă, abia trecută de 40 de ani, vorbește repezit, ca și cum ar fi tot timpul pe fugă. Și-a tocmit un om mai năcăjit, să tragă de boii grei, iar un văr mai tânăr și în putere o ajută la arat. Boii trag cu spor cuțitul plugului prin pământul reavăn, care miroase a sănătate, a viață. Miros de glie adevărată, cum n-am mai simțit din copilăria mea.
Dar satul este pustiu. Din 80 de "fumuri", doar șase au mai rămas. Școala de patru clase din sat, la care a învățat Mihaela, s-a închis, iar acum zace în paragină, depozit improvizat pentru praporii vechi ai bisericii din sat. Oamenii s-au dus care pe unde din calea iazului ce urma să se reverse peste ei. Doar câțiva bătrâni au rămas, până ce-or muri sau până s-or betegi și i-or lua copiii plecați la oraș. "Când eram io ca fetele mele, de 12-13 ani, eram acia, nu exagerez, 50 de copii de tăți, numai pă Vința. Era o hărmălaieee pă ulițăăăă! Acuma, mai avem noi două fete, care-s la școală, mai au vecinii patru copii - și cam atâta...", spune Mihaela cu ochii în lacrimi. "Vezi pădurea heia de pă coastă? No, aia o crescut după ce-or plecat oamenii din sat. Colo sus erau numai pășuni pentru vite, nu vedeai pui de copac", intră în vorbă un om aflat cu treabă pe ulița satului.
Prinși între iazul de decantare, care înaintează fără milă, și hoardele de mistreți care le fac prăpăd pășunile și grădinile, de ajung să muncească de pomană un an întreg, țăranii din Vința au ajuns să-și roage moartea. Și ce semn mai rău prevestitor li se putea arăta chiar în ziua de Înviere, când s-au gătit de sărbătoare și s-au dus la slujbă, decât să-și găsească bisericuța băltind în apa iazului, iar mormintele înghițite de steril?
Sfinții din linia întâi
Din grădina Mihaelei, privind la vale, poți ghici, printre pomii înfloriți, turla aurită de soare a bisericii din Vința. Îi las pe oameni să-și gate aratul și o iau într-acolo, pe firul apei. Simți apropierea bisericii și cu ochii închiși. De la o vreme, fiecare pas prin iarba grasă a curților părăsite devine mai șovăielnic. Apa s-a infiltrat în pământ, iar pășunea mănoasă din centrul satului e acum o mlaștină. Când treci de ultimul gard rămas în picioare în calea apei, tabloul capătă un contur ireal. În josul bisericii, pomii sunt deja sub apă. Ești ca într-o lagună dintr-un album exotic! Dacă n-ai ști cât de toxică e apa din jur și, mai ales, dacă n-ai ști că ea va înghiți totul în jur, cât de curând, ai puteai jura că ești în cel mai frumos loc din România, poate chiar din Europa. Un lac de safir jos, o biserică veche, de secol XVIII, pe malul lui, pădurea verde, înflorită, parfumată, care cade pe tine, de pe versanți, un cer ireal, oglindă a apei, deasupra. Dar totul e o iluzie: la Vința, timpul îți îngăduie câteva clipe de extaz al culorilor, în schimbul unei eternități de agonie a cenușiului. Când sterilul va umple iazul, apa cea albastră și limpede se va evapora și nu va mai rămâne decât un deșert gri, ca un ciment proaspăt turnat peste istoria de sute de ani a locului și peste frumusețea lui de început de lume...
Ușa bisericii din Vința e deschisă larg, mirosul de tămâie te îmbie înăuntru. Clopot vechi de la 1700 și ceva, pictură de la 1800, icoane înnegurate de trecerea anilor și o căldură de schit ascuns de lume - biserica e o bijuterie, cum rar ți-e dat să vezi! Cu zidurile sale groase, albe, curate, pare ultimul bastion în calea deșertăciunii. Șiruri lungi de sfinți fac zid în jurul ei, rânduri, rânduri, ca și cum ar încerca să o apere de rău. Stau lipiți unul în altul, ca-n linia întâi și, cum te privesc cu ochii lor senini, par pregătiți de un nou martiraj. Unii vor fi fost, la vremea muceniciei lor, trecuți prin foc, alții vor fi fost trecuți prin sabie, unii, poate, vor fi fost uciși cu pietre sau răstigniți pe cruce, precum Mântuitorul, dar înecați în otravă n-au fost nicicând. Osândă cumplită îi așteaptă, zidiți de vii în molozul de la Roșia Poieni! A doua moarte îi așteaptă și pe cei îngropați în cimitirul din jurul bisericuței. Mormintele dinspre vale sunt deja sub apă, mai încoace, câteva cruci imploră, parcă, cu brațele larg deschise, ca niște naufragiați, salvarea de la înec. Lumânări noi, aprinse chiar acum, de Paște, stau sprijinite de crucile de pe marginea iazului. În curând, apa roșie le va înghiți și pe ele.
Iulia, numele speranței
Când revin de la biserică, Mihaela mă așteaptă la gard, ca pentru spovedanie. Are atâtea amintiri cu bisericuța din vale! A fost ultima care s-a cununat în biserica de la Vința. Atunci a răsunat pe vale bucuria ultimei nunți tradiționale. Apoi își amintește cum și-a botezat fetițele, tot aici, la bisericuța din Vința, și cum a creștinat, ea însăși, ultimul copil din Vința, acum 5 ani. Tot ea a făcut pâine în cuptor și a luat vin, ca să dea paștile de Înviere.
- Ce-o să vă faceți când nu veți mai avea nici biserica, aici, la Vința?.
- Oamenii dau, toți, din umeri, ca și cum răspunsul ar fi peste puterile lor. Unii au rude la Combinat și le e frică să se pună rău cu ăi de sus... Și-apoi, au văzut cu ochii lor cum s-a afundat sub iaz minunăția de Geamăna, fără să-i vină nimeni în ajutor.
Când o întreb și pe ea ce va face, Mihaela îmi răspunde cu vorbele Iuliei, fiica sa de 14 ani, care învață la școala din Baia de Arieș.
- Nu e sfârșit de săptămână să nu-mi vină copiii aici. Aici au crescut, aici e viața lor, cum ajung aici, cum fug la vaci, sus pe deal, cu tata. Colegii de școală de la Baia de Arieș le tot întreabă ce mai caută pe aici, unde nu au nimic, magazin, Internet... Dar fetele mele nu pot dacă nu vin aici. Chiar mi-a zis Iuli, fata mai mare: "Mamă, orice ar fi, chiar dacă vom pleca de aici, te rog mult să nu vinzi casa. Te rog mult să o lași așa cum e. Că noi ne-om face mari, n-om mărita, ș-om avea copii. Și să avem unde să-i aducem, să le arătăm cum am crescut noi, să-i ducem pe locurile pe unde am copilărit".
Din curtea casei bătrânești de la 1933, Iuli le va arăta copiilor ei către vale, spre turla fostei biserici din Vința. Dacă va rămâne, cumva, măcar turla, dacă va rămâne măcar crucea, deasupra deșertului de moloz ce va înghiți în pântecul lui încă un sat din Munții Apuseni: Vința...
Fotografii de Florentin Popa