CREDINŢĂ ŞI SĂNĂTATE - Cum să îţi vindeci trupul prin vindecarea sufletului

Pe Cristian Filip îl ştiu de când era un antreprenor de succes în domeniul asi­gu­rărilor.

Un bărbat distins şi destins, atent cu orice client care îi intra în birou, genul de om care îţi inspiră încredere. Iar încrederea e vitală în domeniul afacerilor. Mult timp nu i-am ştiut po­vestea vieţii, am aflat-o doar după ce Cristian a ajuns la credinţă. A făcut-o furtunos şi parcă îm­potriva stilului său de a trăi liniştit şi fără şocuri, cu o energie pe care o vezi doar la preoţii râvni­tori. În stilul său, de om care ştie să rânduiască nu numai lu­crurile, ci şi oa­menii, a în­fiinţat apoi o fundaţie, s-a apucat să tipărească cărţi, să pro­ducă filme documentare, să organizeze pelerina­je şi conferinţe, ba chiar s-a înscris la o nouă facul­tate. Toate erau, evident, legate de credinţa sa, de acum ne­smin­tită, în Dum­nezeu. Apoi, brusc, am aflat că s-a îmbolnăvit grav. Su­ferise şi înain­te de a se în­toarce către biserică, dar boala năvălise, acuma, asupra lui.

Sfredelul lui Dumnezeu

Ani de zile a străbătut mările. A fost ofiţer de marină şi nu orice ofiţer, ci unul de cursă lungă, pe navele acelea uriaşe, pe care le zărim prin porturi. Luni întregi era plecat de­par­te. Pentru un om năs­cut şi crescut în comunism, obişnuit să-şi trăiască în­treaga viaţă închis în ţara sa, ca într-o închisoare mai mare, meseria lui Cris­tian era o evadare. De aceea a iubit-o. Cu patimă, chiar. Când se în­toarcea iar la ţărm, le povestea prie­tenilor de porturile Africii şi Austra­liei, ale Americii sau Indiei, numai miresme şi mistere. Dar puterea aceas­ta nemărgi­nită a marinarului, o putere pe care noi, simple făpturi de uscat, nici nu o bănuim, o putere care îţi poate aduce orice orizont aproape, s-a domolit, aşa că a vrut să se în­toarcă pe ţărm şi să rămână acasă. S-a făcut antreprenor şi, ani de zile, s-a ocupat de compania sa. A ajuns pros­per, era tânăr, în plină putere, viaţa i se aşternea cuminte la picioa­re, la fel cum o făcuseră mările. Până când, într-o zi, a început să se simtă rău. Sfân­tul Ioan Gură de Aur numeşte boala, "sfre­delul lui Dumnezeu". Un sfre­del cu care Mân­tui­torul ne sparge carapacea egois­mului în care am trăit închişi, pentru a lăsa să intre înăuntru, lumina iubirii dumnezeieşti.
"Ani de zile am crezut că sunt un om sănătos. Trupeşte vorbind, eram bine, făcusem sport de per­formanţă, dar ceea ce nu ştiam atunci, un adevăr extrem de preţios pe care nimeni nu îl bagă în seamă, era acela că nu poţi fi sănătos în întregime, dacă eşti bolnav cu sufletul. Dacă eşti atins sufle­teşte, lucrurile rele, reacţiile negative se adună şi, încet, cu timpul, se transformă într-o anumită pa­to­logie. Dacă omul ajunge să se îmbolnăvească, e limpede că asta nu s-a întâmplat peste noapte, ci în timp, un timp în care în el s-au acumulat obi­ceiuri, trăiri. Astăzi, pentru mine e evident că, dacă vrea însănătoşirea, bolnavul trebuie să îşi schimbe obiceiurile şi trăi­rile care au dus la boală. Eu am fost un astfel de caz. Trupul îmi era sănătos, dar sufletul îmi era bolnav. Şi, în cele din urmă, boala a apărut şi în trup. La înce­put nu a fost grav, dar nu mă simţeam bine, aşa că am mers la doctor, la un me­dic specializat în terapii alternative, care avea un aparat foarte sofis­ticat de diagnoză. Nu stă­team bine deloc, aşa că am întrebat-o pe doam­na doc­tor dacă în situaţia mea se mai poate face ceva. Iar ea mi-a răs­puns simplu şi di­rect: «În primul rând, te-aş ruga ca, înce­pând de as­tăzi, să nu mai consumi pro­teină ani­ma­lă». «Cum adică, vreţi să spuneţi să nu mai mănânc carne?». «Nu doar carne! Să nu mai mă­nânci nici lapte, brânză, ouă şi deri­va­tele lor!». Sin­cer să vă spun, mi-a venit foarte greu să pun în prac­tică ce mi-a spus, pentru că eram un carnivor. Ori­ce masă în­semna carne. Cu toate aces­tea, din mo­mentul în care doamna doctor m-a sfătuit, am fă­cut întocmai. Dar starea mea de să­nătate nu s-a îm­bunătăţit. În schimb, curios pentru cine nu înţe­le­ge legătura dintre su­flet şi trup, a început o schimbare lăuntrică".

"Cărarea Împărăţiei"

"Pe măsură ce am adoptat regimul vegetarian, în sufletul meu a început să se schimbe ceva. Nu am avut o revelaţie, ci o căutare febrilă. Simţeam că am nevoie de ceva, că trebuie să plec în căuta­rea a ceva, dar nu ştiam nici ce să caut, nici de ce am nevoie. Îmi era limpede că ceva nu merge bine cu mine, că alunec cu viteză în jos, pe un tobogan, şi că ceva anume trebuie să se întâmple, să se schim­be înlăuntrul meu. Probabil că vindecarea mea sufletească era pe cale să se petreacă, iar sem­­nele însănătoşirii sufle­tului le precedau pe cele ale însănătoşirii trupului. Am avut tot felul de cău­tări în zona orientală: spi­ritualitate chineză, japo­neză, am făcut şi chi kung şi tai chi chuan. Şi, la un moment dat, i-am întrebat pe cei cu care prac­ticam aceste discipli­ne orientale care este scopul lor. «Iluminarea!», mi-au răspuns. «Şi aţi gă­sit-o?». Nu mi-au mai răspuns, dar eu mi-am dat seama că iluminaţi nu întâl­nisem printre ei. În toată această zba­tere s-a în­tâm­plat ca sora mea să îmi îm­prumute o carte care a contribuit mult la schim­barea vieţii mele - «Căra­rea Împă­răţiei» de părintele Arsenie Boca. Când am început să o citesc, nu aveam nicio legătură cu biserica. Nu pot spune că eram ateu, nu L-am hulit pe Dumnezeu niciodată şi nici nu am desconsiderat biserica Lui, dar nici nu mă apropiam de ea. Mă gân­deam că sunt prea pă­cătos şi nu e locul meu acolo. Că e o opţiune serioasă de viaţă, iar dacă o faci, trebuie să te ţii apoi de ea. Aşa că evitam să mă duc la biserică şi nu încer­cam să aprofundez această la­tură sufle­tească. Ei bine, am început să citesc «Cărarea Împărăţiei». Era o perioadă de timp când mun­ceam foarte mult, aşa că citeam seara o pagină, două, cu ochii aproape lipiţi, iar apoi ador­meam. Nici nu price­peam mare lucru. Îmi aduc aminte limpede că în­tr-o singură seară am fost capabil să citesc 20 de pagini. Şi, încet, am început să simt că înlăun­trul meu avea loc o trans­formare. Îmi e greu să v-o descriu, dar pentru mine, această simţire inte­ri­oară era evi­dentă. Se întâmpla, în sfâr­şit, ceva. Din întunericul în care fu­sesem, ză­ream o lumi­niţă."

Oamenii lui Dumnezeu

Erau uscăţivi şi bătrâni, îmbrăcaţi modest, cu costumele roase de vreme şi cămăşi din alt secol. Dar era în ei o distincţie, o nobleţe, din păcate apu­să astăzi, o aură care, nouă, celor moderni, ne lip­seşte. Cristian a ajuns la întâlnirea lor cu un scop pragmatic - căuta clienţi. Nu avea de unde să ştie că Dumnezeu îi întinsese prin asta o cursă. Toţi bă­trânii din sală aveau în spate ani grei de puşcă­rie - trecuseră prin temniţele comuniste şi ieşiseră birui­tori. Erau o Românie curată şi demnă, pe care el nu apucase să o cunoască. Una de care s-a în­drăgostit pe loc. Cu unul dintre aceşti foşti deţinuţi politici, domnul Dan Lucinescu, care avea 15 ani de tem­niţă grea în spate, a legat o prietenie strânsă. El avea să îl ducă direct în braţele părintelui Iustin Pârvu, unul dintre cei mai îndrăgiţi duhovnici ro­mâni, trecut şi el prin iadul puşcăriilor roşii. Cei doi împărţiseră aceeaşi celulă, iar Cristian a asistat la întâlnirea lor. A fost momentul în care a luat con­tactul, pe viu, cu ortodoxia. Nu cea din cărţi, ci cea din inimi. O credinţă sprintenă, vie şi fierbinte.
"Îmi e greu să povestesc acum ce am trăit atunci. Părintele Iustin Pârvu era ca un nor - alb, luminos, uşor, aproape că nu-l simţeai. Un om foar­te blând şi bun. Emana atâta pace, atâta seni­nătate, atâta linişte câştigată în cei 16 ani de tem­niţă şi în nenumăratele nopţi de rugăciune petre­cute în mânăstire, încât putea să le dăruiască tutu­ror celor care ajungeau la el. Atunci am înţeles de ce veneau puhoaie de oameni la Petru Vodă. Pen­tru că noi suntem într-un război continuu cu lumea, cu semenii şi cu noi înşine, iar sfinţii ne dau pace. Părintele Iustin îl avea pe Dumnezeu în suflet şi putea să le dăruiască celor din jur frânturi dumne­zeieşti. Îmi aduc aminte că stăteam acolo, ca un copilaş nou născut, între cei doi uriaşi, şi nu în­drăz­neam să scot un sunet. Spre sfârşit, părintele ne-a luat sub epitrahil, pe mine şi pe domnul Luci­nescu, şi ne-a făcut o rugă­ciune. Am îngenun­cheat şi, în timp ce părintele se ruga, am început să plâng. Am ieşit din chi­lia părintelui Iustin extrem de impresionat. Era prima dată în viaţă când aveam o asemenea trăire. M-a marcat irever­sibil. Nu cred că a durat mai mult de zece minute, nu am putut sta mai mult, pentru că aştepta să îl vadă o mul­ţime mare de oameni, coada era uriaşă, dar au fost cele mai intense minute din viaţa mea. Părintele Iustin Pârvu a schimbat ceva profund în mine. V-am spus că i-am întrebat pe practicanţii de tai chi chuan, cu care m-am antrenat, dacă au găsit iluminarea. Ei bine, după întâlnirea cu părintele mi-am dat seama că, noi, românii, cău­tăm ilumina­ţii de pe alte continen­te, în timp ce avem sfinţii lângă noi. Părintele Iustin Pârvu a fost un sfânt. Unul real, autentic, pe care am putut să îl ating. Un om a cărui sfinţenie nu aveai cum să nu o simţi şi care îţi dădea mărturia fermă că orice om poate ajunge la ea. Pentru mine, întâlnirea cu dânsul a fost evenimentul care m-a aşezat definitiv în orto­do­xie".

Zbaterea

"Cu timpul, boala mea s-a accentuat. Cu toată vindecarea sufletului, trupul nu dădea semne că şi-ar reveni. Ţineam regimul vegetarian, dar boala punea, încet, stăpânire pe mine. Au început du­rerile şi am ajuns, cu timpul, la nişte crize cum­plite, lega­te de respiraţie. Nu ştiu dacă vă daţi seama ce în­seamnă să te sufoci încet şi să te gân­deşti că se poate întâmpla, din moment în moment, să mori. Luni întregi m-am chinuit, să fi fost cam cinci, şase luni, în care nu ştiam seara dacă mai trăiesc până dimineaţa, pentru că noaptea crizele erau mult mai grele. Mă rugam, efectiv, să mă ajute Dumnezeu să mai apuc lumina zilei. Atunci am descoperit ce putere uriaşă are rugăciunea. Simţeam că mă sufoc, în plină noapte, şi mă arun­cam în genunchi şi înce­peam să mă rog. Din mo­mentul în care începeam rugăciunile, criza înceta şi puteam din nou să respir. Aşa o duceam până dimineaţă, când începea o nouă zi, dar nu ştiam dacă o mai prind pe următoarea. Ce mă ţinea pe atunci în viaţă, dincolo de rugă­ciuni, erau proiec­tele pe care le începusem la fun­daţie. Mă gân­deam mereu ce să mai fac, cum să ajut, ce să por­nesc. Şi îmi dau seama acum că era foarte important faptul că mă preocupa ceva foarte mult. Tot timpul trebuie să fii în priză. Asta am învăţat de la foştii deţinuţi politici, ştiu că asta i-a ţinut şi pe ei în viaţă, acolo, în celule. Şi în felul acesta, luptam şi eu cu crizele mele de respiraţie şi cu durerile care îmi apăruseră în tot corpul. Îmi era greu, pentru că vedeam că regimul vegetarian, propus de medic, pe care îl ţineam cu stricteţe, nu părea să dea roade.Cu toate acestea, m-am încăpă­ţânat să nu recurg la medicina alopată, deşi am avut prieteni care m-au îndrumat către un doctor minu­nat, un om deosebit, pe care îl pre­ţuiesc mult şi acum, la ani distanţă de când s-au întâmplat toate. El a tras de mine mult timp să vin să mă internez în spital, dar când am ajuns acolo, am simţit că dacă mă internez, intru într-un mala­xor din care nu mai reuşesc să scap. Aşa că am refuzat şi am rămas să îmi trăiesc durerea şi chi­nul acasă, mergând la me­dic şi urmând un trata­ment, dar nu alopat, ci natu­rist. Însă, la un mo­ment dat, medicul naturist a spus că nu mai are ce să îmi facă şi că singura soluţie este să iau medicamente alopate, de sinteză, pentru că boala mea nu mai răspunde la alt tratament. M-am dus la farmacie, am cum­părat medicamentele şi apoi m-am apucat să citesc prospectele. M-am îngrozit de efectele adverse şi mi-am spus că n-o să le iau ni­ciodată. Ţin minte că m-am întâl­nit cu o prie­tenă care mi-a spus că nu arăt bine. Eu nu am fost nicio­dată un tip corpolent, iar atunci slăbisem zece ki­lo­grame. I-am povestit prie­tenei mele că mi s-au reco­mandat anumite medica­men­­te alopate. «Păi foarte bine, dom­nule Filip, luaţi-le», mi-a spus senină. «Nu le voi lua doamnă, au prea mul­te efecte adverse.» «Dom­­­nule Filip, da­că nu le luaţi, mu­riţi!». «Asta este», i-am răs­puns, «până la urmă murim cu toţii. Asta e alegerea mea, să nu le iau. Şi nu le-am luat!»."

Vindecarea

- Dar nu vă era frică de moarte?

- Ba da, îmi era frică de moarte. Nu pot să o fac acum pe curajosul, pentru că nu am fost. Nu mă simţeam deloc confortabil la gândul acesta şi nu ştiu să vă spun ce resorturi au funcţionat în momentul acela, încât am refuzat tratamentul alo­pat. Sincer să vă spun, au fost clipe când eram la marginea deznădejdii. Pur şi simplu, nu mă mai agăţam de viaţă. Mă dădu­sem bătut, nu mai aveam nicio motivaţie să lupt. Mă gândeam că asta a fost... Atât mi-a dat Dumnezeu. Dar în momentele acelea de deznă­dejde s-a întâmplat ceva. Tocmai înfiinţasem împreună cu domnul Dan Lucinescu, la sfatul părintelui Iustin Pârvu, "Fundaţia Pă­rintele Ar­senie Boca". Şi aveam destui oameni care ve­neau la noi, încercând să ajute, în fel şi chip, biserica şi ţara. Într-o seară, m-am pomenit cu un telefon de la un colaborator foarte apropiat, edito­rul cărţilor fundaţiei. Din convorbire, el a înţeles că sunt deznădăjduit de boală, că nu mai găsesc un sens în lupta cu ea şi mi-a spus un lucru care m-a încurajat enorm: "Domnule Filip, nu aveţi voie să renunţaţi! Vă daţi seama câţi oameni depind de dumneavoastră?". A fost un şoc pentru mine. Nicio­­dată în viaţă nu mă gândisem la aşa ceva. Atunci am reînceput să lupt. Iar Dumnezeu mi-a trimis vindecarea într-un mod neaşteptat.
În starea aceea foarte proastă în care mă aflam, am organizat, totuşi, o conferinţă a lui Gavriil Va­ta­­maniuc, ultimul reprezentant al parti­zanilor care au luptat în Bucovina. Mi-am dorit mult ca bucureş­tenii să cunoască un erou al rezistenţei noastre anticomuniste. Şi la acea conferinţă am întâlnit un fiu duhovnicesc al părintelui Ghelasie Gheor­ghe, de la Mânăstirea Frăsinei - domnul Liviu Bogdan Vlad, profesor universitar la ASE. Văzându-mă în starea aceea, el mi-a spus foarte optimist: "Stai liniştit Cristian, te vei face bine cu pâinea şi regi­mul de medicină isihastă al părintelui Ghelasie Gheorghe!". Şi a venit la mine într-o seară, a stat până târziu, în noapte, ca să mă înveţe să fac acele pâini necoap­te prin foc, recomandate de marele du­hovnic de la Frăsinei. Aşa a început vin­de­carea mea, în doar trei luni, cu reţetele medicinei isihaste, mi-am revenit com­plet! Când am fost la un nou control la doamna doctor de care v-am vorbit la în­ceput şi m-a scanat cu aparatul ei, a rămas uimită. Nu mai aveam nimic şi sunt foarte bine până în ziua de astăzi.
Asta a fost vindecarea mea - trupul - cu pâinea şi reţetele de hrană crudă ale medicinei isihaste, iar sufletul cu ajutorul bisericii, la care mă întorsesem de ceva vreme. Să ştiţi că cele două sunt foarte le­gate. Astăzi, sunt ferm convins că mâncarea uşoa­ră, vegetală, îţi face şi sufletul mai uşor. Mâncă­rurile grele sunt foarte telurice, te ţin strâns legat de pă­mânt şi nu te lasă să te ridici pe verticală. Nu întâm­plător sfinţii recomandă postul, pentru că prin el te poţi apropia foarte uşor de Dumnezeu. Astăzi, eu îi sunt recunoscător Domnului, pentru că mi-a dat această încercare, pentru că prin ea am descoperit postul, iar prin post am reuşit să mă apropii de El. M-am întrebat multă vreme de ce nu m-am vindecat de la început cu regimul vegeta­rian, şi cred că răs­punsul stă în căutarea mea din timpul bolii. Mân­tuitorul ştia că eu trebuie să învăţ multe lucruri, iar suferinţa a fost calea prin care am ajuns să cunosc tot ce ştiu acum: că sensul vieţii noas­tre este să ne apropiem de Dumnezeu.