Apocalipsa albinelor

- Unde dispar, anual, miliarde de albine? Iată unul dintre cele mai tulburătoare mistere ale lumii în care trăim. O întrebare legată direct de supravieţuirea omului pe pământ -

Înconjurul pământului într-un borcan

42 de zile, 230 de bătăi de aripi pe secundă, 800 de kilometri zburaţi. Toate pentru doar câteva pică­turi de miere, mai exact, 10 grame. Asta este viaţa unei albine, una dintre cele mai harnice, fascinante şi folosi­toare insecte de pe pă­mânt. V-aţi uns o felie de pâine cu miere? Toc­mai aţi înghiţit viaţa a zeci de albine. Aţi cum­­părat un kilogram de mie­re? Ei bine, aflaţi că pen­tru asta, albinele au zbu­rat atât de mult, încât ar fi putut face ocolul pământului (40.000 de kilo­metri) şi au vizitat cam 2,5 mi­lioane de flori. Un efort colo­sal, i-aş zice sisific, care nouă, pă­mân­tenilor, ne aduce cu mult mai mult decât hrană. Prac­tic, fără aceşti mi­nus­culi prie­teni, viaţa noastră ar fi de neînchipuit, pen­tru că albine­le asigură pole­niza­rea a 30% dintre legu­mele şi fruc­tele pe care le consumăm. Fără ele, creş­terea lor ar fi de necon­ceput. Cu toate astea, ves­tea este destul de proastă, dacă nu chiar dramatică: albinele dispar.

Cărarea pierdută

Încet, dar sigur, popu­laţia albinelor s-a redus constant după cel de-al doilea război mondial, dar mai vertiginos începând cu anul 2007. Statele Unite ale Americii, care au una dintre cele mai precise statistici la nivel mondial, au constatat că, în fiecare an, 30% dintre familiile de albine dispar, pur şi sim­plu. Crescători care aveau mii de stupi acum nu mai au decât câteva zeci de familii. În fiecare an, se petrece aceeaşi dramă: harnicele zburătoare se fac nevăzute. În stup, totul pare să fie în regulă - fagurii au miere suficientă, în micile celule sunt larve destule, populaţia creşte, regina-mamă şi albinele doici sunt vii, sănătoase, toţi parametrii par să fie normali, cu excepţia unuia: lipsa completă a albi­nelor lucrătoare, ce par să-şi fi luat vacanţă pentru totdeauna. De ce? Rămâne un mister! Deocamdată, cercetătorii au aflat că albinele pleacă definitiv din stupi pentru că se rătăcesc. Pur şi simplu, la un moment dat, nu-şi mai găsesc drumul de întoarcere către casă şi mor pe unde le apucă oboseala. Ciu­dă­ţenia aceasta a primit şi un nume - Colony Col­lapse Disorder, pe româneşte - Sindromul Dispa­riţiei Coloniilor de Albine. Înspăimântătoare în acest sindrom nu este noutatea, ci amploarea lui. Dacă în trecut el era izolat, iar cauzele puteau fi, până la un punct, remediate, acum s-a transformat într-o adevărată epidemie, care se întâmplă pretutin­deni în lume şi la un nivel de extindere ameninţător. De pe pajiştile alpine şi până în întinsele câmpii ale Europei şi Americii, albinele pleacă dimineaţa la treabă, pentru a nu se mai întoarce niciodată înapoi. Cauza acestei stranietăţi e atât de disputată în lume, încât unii au ajuns să dea vina pe OZN-uri sau pe încălzirea globală. Totuşi, deşi cercetătorii nu au încă un răspuns sigur, ei au identificat mai mulţi factori care explică exodul sau, poate, moartea albinelor care dispar.

Pesticidele

După cel de-al doilea război mondial, agricul­tura s-a trans­format. În scenă au intrat pesticidele şi îngrăşămintele chimice, capabile să stoarcă dintr-un hectar de pământ toată vlaga, pentru ca producţia să crească. Producţia a crescut, dar odată cu ea, şi marile probleme legate de mediul natural chimizat. Reacţia n-a întârziat. La începutul anilor '90, au intrat în scenă noi pesticide, menite să le în­locuiască pe cele vechi, pentru a produce mai puţine daune mediului: neonicotinoidele. Ele sunt absor­bite în plante şi le fac otrăvitoare pentru insecte, prin urmare şi pentru albine care, chiar dacă nu sunt ucise, suportă tulburări grave de comportament. Practic, deşi neletale, dozele de pes­ticide se acumulează treptat în ceară şi în stup, ducând, în cele din urmă, la probleme insurmontabile pentru familia de albine. Începând cu anul 2011, Uniunea Internaţională Pen­tru Conservarea Naturii a început un studiu asupra acestui tip de pes­ticide. Concluzia a fost că ele nu dăunează doar albinelor, ci au un impact negativ asupra mediului în general, afectând viermii, fluturii şi nevertebratele din apă, influenţând grav tot lanţul trofic, până la peştii şi păsările care se hrănesc cu aceste organisme. Comisia Europeană a propus încă din 2013 interzicerea lor, dar, deocam­dată, îndemnul a fost urmat doar de Franţa, Germa­nia şi Slovenia, care au restricţionat utilizarea neonicotinoidelor. Vă întrebaţi de ce nu sunt inter­zise complet aceste otrăvuri? Ei bine, pentru că exis­tă cercetători (bine remuneraţi) care neagă influenţa negativă a acestor pesticide asupra me­diului. Argumentul lor? Faptul că vârful popula­ţiilor de albine din SUA a fost atins în perioada 1945-1954, care coincide cu introducerea ma­sivă a pesticidelor. Aşadar, ele nu sunt principala cauză a Sindromului Dispariţiei Coloniilor de Albine, ci doar un factor perturbator, care acţio­nează împreună cu alţii...

Păduchele-vampir

Varroa destructor este un fel de păduche-vam­pir, care se ataşează de albine şi le suge sân­gele, transmiţându-le tot felul de viruşi, care le slăbesc imunitatea. Cel mai mult are de suferit regina, care trăieşte mult şi, în felul acesta, ajunge să fie infestată cu tot soiul de boli. Varroa nu este o noutate. A fost descris în Indonezia încă din 1904, şi apare în stupi în mod regulat, dar apicultorii reuşesc să îl ţină sub con­trol, folosind - ce altceva decât pesticide - care, încet, îl elimină. Cum era de aşteptat, în stup se acu­mulează otrăvuri. Cu ex­cepţia unor specii foarte puternice, majoritatea al­bi­nelor melifere nu au imu­nitate împotriva pădu­che­lui. Interesant este că această imunitate nu ţine de organismul insectei, ci de comportament. Albi­nele depistează celulele din fagure care sunt infes­tate cu varroa, le distrug, şi păduchele este eliminat. Din păcate, prin selecţii repetitive, oamenii au eli­minat această specie de albine-războinice din fami­liile de albine de azi. În zilele noastre, spre deose­bire de mileniile în care înaintaşii noştri îşi creşteau albinele liber, atotputernica inginerie apicolă face tot ce poate ca ele să producă cât mai multă miere într-un timp cât mai scurt. Aşa au apărut "crescă­toriile industriale de regine", care selectează soiu­rile cele mai productive şi le-au răspândit în în­treaga lume. În aproximativ 40 de ani, varietatea soiurilor de albine s-a redus, pierzându-şi, însă, caracteristicile iniţiale. Albinele "dresate" produc mult, dar sunt teribil de plăpânde, iar felul în care se face, astăzi, agricultură, le slăbeşte şi mai mult.

Câmpiile fără flori

La începutul secolului XX, în toate ţările lumii existau suprafeţe mari de teren necultivate, iar zo­nele cultivate erau împărţite în suprafeţe mici, despărţite prin perdele de vegetaţie sălbatică. Mii de flori, de toate speciile şi culorile, despărţeau cul­tu­rile controlate. Apoi a venit agricultura mecani­zată şi au luat naştere marile ferme. Ca să nu îşi mai întoarcă utilajele la capăt de rând, pierzând timp şi combustibil, fermierii moderni au unit suprafeţele, creând loturi uriaşe, prin defrişarea zonelor de vege­taţie sălbatică. Nu şi-au dat seama că tocmai distru­seseră ultimul refugiu al albinelor. Nu numai că le desfiinţaseră câmpiile înflorite, dar le araseră şi puţinele zone în care diversitatea naturală mai su­pra­vieţuia. Mai mult decât atât, au plantat pe mili­oane de hectare plante modificate genetic, pe care albinele nu le recunosc. Aşa au ajuns micuţele in­secte să nu mai aibă de unde să îşi strângă mierea. La începutul secolului XX, fiecare familie de la ţară avea cinci-şase stupi în gospodărie. Pe lângă faptul că asta presupunea şi o mare varietate de soiuri, care se selectau natural, fiind foarte rezistente la boli, stupii sedentari furnizau albine liniştite şi odihnite, care, în fiecare an, aveau de făcut zboruri în preaj­ma casei, pentru a se hrăni fără niciun stres. Astăzi, pentru că zonele de câmpii înflorite au dispărut, api­cultorii îşi mută albinele de colo-colo, într-o mini-transhumanţă motorizată, cu stupii puşi în contai­nere. În răstimpul călătoriilor, albinele trec printr-un stres continuu. Când ajung la destinaţie, în loc de un paradis populat cu flori, ele găsesc culturi nesfâr­şite de cereale infestate cu pesticide. Adăugaţi la asta radiaţiile cauzate de stâlpii de telefonie mobilă şi veţi avea imaginea unei populaţii planetare de albine condamnate la dispariţie.

O picătură de moarte

Sunteţi o albinuţă tânără, de-abia ieşită din celula mică în care v-aţi dezvoltat. Colonia ştie că sunteţi în primele zile de viaţă, aşa că tovarăşele mai în vârstă nu vă trimit la muncă. Deocamdată, staţi prin stup şi faceţi treburi uşoare. Din păcate, nu vă simţiţi prea bine. Stupul în care trăiţi a avut de parcurs o distanţă lungă, transportat în maşină până în locul unde se află acum, răstimp în care albinele lucrătoare au stat închise şi nu au putut ieşi să culeagă nimic, având de furcă şi cu păduchele varroa, care le seca de ultimele puteri. Stupul e departe de forţa de altădată, iar dvs. sunteţi ne­dezvoltată şi firavă din cale afară. Cu toate astea, aveţi de dat marele examen al ieşirii în lume, de la care nu puteţi absenta: zboruri lungi şi isto­vitoare, în care trebuie să ieşiţi afară, pe câmp, ca să strângeţi nectar şi polen şi să vă întoarceţi cu ele acasă. Dar clipa magică a ieşirii din stup, clipa supremă a vieţii unei albine este, de fapt, începutul sfârşitului: în locul unei pajişti scân­teietoare, cu flori, în faţa dvs. se întinde un câmp cu un singur soi de flori, semănate în culturi. Sun­teţi dezorientată şi ameţită. V-aţi aşeza pe o floare şi aţi dormi săptămâni întregi, atât cât ţine, de fapt, scurta dumneavoastră viaţă. Ceasul biologic vi s-a dat peste cap şi aţi ieşit din stup prea devreme. Aţi ajuns pe câmp prea mică, prea slabă şi prea fragilă, iar acum, deşi sunteţi încărcată de polen şi nectar, vă daţi, pur şi simplu, bătută, vă lăsaţi jos în iarbă, vedeţi cum cerul se învârte deasupra, simţiţi cum picioarele vi se mai zbat de două-trei ori, şi, încet, încet, viaţa vi se scurge din trupul mic, în pământ. Aţi murit departe de stupul la care, oricum, nu mai ştiaţi sau nu mai puteaţi să vă întoarceţi. Sunteţi una dintre miliardele de albine care dispar, în felul aces­ta, de pe pământ.
Povestea de mai sus nu este o ficţiune, ci con­cluzia unui studiu publicat de oamenii de ştiinţă americani, care explică în felul acesta Sindromul Dispariţiei Coloniilor de Albine. Iar dacă micile şi minunatele zburătoare dispar, s-ar putea să ne ia şi pe noi cu ele!
Ce este de făcut? Imposibilul! Să refacem raiul distrus cu bună ştiinţă: pajiştile naturale de flori, culturile de cereale neotrăvite cu pesticide şi nemo­dificate genetic, legumele, fructele negrăbite chimic să crească cât sunt încă în stadiul de flori, în grădini sau în sere. Dar e greu să se întâmple o atare mi­nune, câtă vreme o albină nu face două parale, în comparaţie cu aurul care zornăie în puşculiţa mari­lor latifundiari, inventatorii agriculturii industriale, ucigaşii rostului biologic aşezat în lume de Dum­nezeu.

(Despre soarta albinelor româneşti, într-un număr viitor al revistei.)