Explozie de galaxii
- La începutul carierei tale, după ce ai câștigat "Marele Premiu" la Gala Tânărului Actor, îmi spuneai: "Încă aștept să mă lovească o cometă în cap". Se poate spune că Radu Afrim, cu rolul pe care ți l-a propus, este cometa așteptată?
- Cu siguranță, cometa aia care m-a lovit pe mine în cap e Radu Afrim. Și nu de acum, de mai demult. Știam că trebuie să vină ceva din exterior, un rol, un regizor. Pe de altă parte, cometa e, de fapt, în interiorul meu, și nici măcar nu e o cometă, e o-ntreagă galaxie. Întâlnirile cu alți artiști mai aprind sau mai sting din stele. Despre Radu e puțin spus că e o cometă, el îți poate răsturna universul, întâlnirea cu el poate deveni gaură neagră sau soare. Nu prea e cale de mijloc. Sau poate trebuie chiar să treci prin amândouă. Iar în final, depinde mult de ce alegi tu. Și de ce conține universul tău. Explozie de galaxii, cu asta aș înlocui acum cometa când mă gândesc la întâlnirea cu Radu Afrim.
- Povestește-ne despre rolul fetei măcelarului. Cum a fost lucrul la personaj?
- Mi-a plăcut foarte mult să fiu fiica. Primul lucru care-mi vine-n minte e c-o iubesc. Așa cum ai iubi un om adevărat. E tristă, dacă te uiți din afară. E, totuși, plină de lumină, dacă privești dinăuntru. Ea speră, tot timpul speră, desenează și iubește. Delfini, oameni. Îmi vine greu să vorbesc despre ea. Dac-ar fi să esențializez, aș alege un gând care mi-a venit în urma unei scene, când mi-am spus în minte: "Cum ar fi dac-aș putea și eu să iubesc așa cum iubește ea?". Și m-am bucurat că am avut ocazia să simt intensitatea aia sufletească prin intermediul ei.
- Ai "găsit" ușor personajul?
- L-am găsit ușor, înfricoșător de ușor, deși a fost ca și cum l-aș fi găsit greu. Nu m-am menajat, am vrut să trec prin toate etapele care păreau a fi necesare, am consumat toate stările care-mi veneau pe moment, fie că erau ale personajului sau ale mele, ca actor. Am avut un singur gând, să nu mă opresc la jumătatea drumului, să am grijă de personaj până la capăt. Aveam senzația că am datoria asta față de ea, mă gândeam chiar: "Ăsta o să fie un personaj norocos că-l joc eu, o să-i fac o viață cât mai bună posibil pentru el". În rest, m-am lăsat condusă de Radu Afrim cu un devotament pe care nu credeam că-l pot avea. Și el mi-a oferit enorm, a fost un cumul de provocări, de surprize, o experiență foarte intensă. Pe lângă toate astea, au fost ceilalți actori, care construiau lumea din jurul personajului. Și care m-au influențat foarte mult. Cu siguranță, într-o altă echipă, personajul ar fi fost altfel. Și eu nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dac-ar fi fost, pentru că mie-mi place așa cum e. Și-mi place de noi toți. Așa cum suntem. În lumea din măcelărie.
- Cum ai reacționat când ai aflat de nominalizare?
- Oau! Ce bine! O să mă duc acolo și-o să mă-mbrac frumos! Ăsta a fost primul gând, total lipsit de profunzime, știu. Apoi am început să asimilez vestea, m-am bucurat foarte mult, nu pot descrie. Atât de mult mi-am dorit ca personajul ăsta să primească iubire, încât a fost ca un cadou pentru el, nu știu cum să explic. Și, bineînțeles, a urmat etapa în care eu, ca actriță, am simțit că mi s-a așezat un felinar la marginea drumului, ca să nu mă mai sperii când se face întuneric afară și să-mi continui căutarea. Simți că ești pe drumul bun, că toată munca ta contează, te simți ocrotit, cumva. Apoi m-am gândit la Radu, cred că se bucură și el pentru personajul ăsta, care e și-al meu, și-al lui. Apoi colegii din distribuție, mama, și tot așa...
Un fulg de nea
- E loc pentru un pic de biografie. Cum te-ai apucat de teatru?
- De teatru cred că m-am apucat înainte de a mă apuca efectiv. Însă, în mod "oficial", am început în "Atelierul de Teatru" de la Colegiul Național "Mihai Eminescu" din Botoșani, coordonat de Lenuș Teodora Moraru și Gelu Rîșca. În prima zi de liceu, o colegă îmi povestea ce activități extrașcolare sunt. A enumerat și a enumerat, până când a ajuns la trupa de teatru. Nu-mi propusesem să mă înscriu, dar, brusc, au început să-mi transpire palmele și îmi simțeam urechile din ce în ce mai fierbinți. Ea a continuat lista și, din nou, fără să-mi fi propus, numai ce m-am auzit întrebând: "Și acolo, la teatru, ce se face?". "Nu știu, dar am auzit că ei repetă foarte mult și nu prea ai timp de învățat", mi-a răspuns, după care a început să-mi vorbească despre echipa de volei. Doar că eu încă nu-mi potolisem curiozitățile instantaneu instalate despre trupa de teatru, pe care încercam, totodată, să le maschez. "Da, cred că o să mă înscriu la volei (mințisem, departe de mine gândul acesta), dar la teatru când se face selecția?". "Nu știu, dar de ce, vrei să mergi?". "A, nuuu! Eu, la teatru...?!". Din nou, mințisem. Inima începuse să-mi bată cam așa cum se întâmplă acum înainte de spectacol, nu prea mai auzeam nimic din jur și deja mă imaginam la audiție. Aveam emoții, sunt sigură că asta se întâmpla. Colega respectivă a mai vorbit lucruri pe care nu mi le amintesc, în timp ce eu tocmai decideam ceea ce avea să-mi fie începutul de drum. Și în frământarea aceea am rămas până în ziua preselecției, când am recitat "Ce te legeni..." de Mihai Eminescu și... m-au primit. Am știut de atunci că vreau să dau și la facultate, dar am recunoscut târziu, în clasa a douăsprezecea, ca și când atunci m-aș fi hotărât. Deși planul se conturase în mintea mea de (cel puțin) patru ani.
- A existat vreun moment anume în copilăria sau adolescența ta, în care ți-ai spus: "Vreau să fiu actriță"? Ce ți-a declanșat dorința?
- Un moment? Au fost multe, numai că n-am avut curajul să-mi asum gândul până la capăt. Țin minte că eram la grădiniță și aveam o poezie despre un fulg de zăpadă care se topea în palma copilului ce încerca, naiv, să-l încălzească. Am spus doi ani la rând aceeași poezie, deși aș fi fost capabilă să învăț una nouă (eram genul de copil care învăța involuntar și poeziile colegilor), pentru că doamnei educatoare îi plăcea mult cum o recitam. Doar că, în al doilea an, probabil că relația dintre mine și fulg era deja mult mai strânsă, așa că am recitat finalul poeziei plângând. Când mi-am dat seama că plâng în fața copiilor și a părinților și, mai ales, a lui Moș Crăciun, mi s-a făcut deodată foarte rușine, am terminat poezia și am fugit la locul meu din celebrul "semicerc". Mă gândeam că mama o să mă certe, că "doamna" e supărată că am "greșit" poezia, însă oamenii au început să aplaude. M-am bucurat și, emoționată, am făcut câteva plecăciuni cum văzusem eu la teatru. Câțiva părinți, însă, au făcut greșeala să chicotească. Și atunci mi-au dat din nou lacrimile. M-am dus, după serbare, direct la mama: "Ce să fac dacă eu îl iubesc pe fulgușor? Mi-era așa milă de el... Te-ai supărat pe mine?". "Cum să mă supăr? Dacă ai plâns, înseamnă că ai un suflet bun". A râs: "Ai suflet de artist". Înainte de plecare, "doamna" și alți părinți îi vorbeau mamei și țin minte cuvinte precum "nativ", "păcat", "actriță"..., dar mie-mi rămăsese în urechi expresia "suflet de artist", suna special. M-am gândit multe zile la episodul acela și mi-aș fi dorit ca serbarea să se repete în fiecare zi. Voiam să spun din nou poezia, pentru că amalgamul acela de stări, de fapt, îmi plăcuse. Cum îmi plăcuse și "sufletul de artist". Cred că atunci s-a produs declicul.
- Cum ai dus mai departe visul?
- "Vreau să mă fac actriță" a rămas un gând care m-a bântuit. Atât doar, nu știu de ce, țineam asta ascuns. Știu că mă mai uitam la filme și imitam actrițele în fața oglinzii, dar încuiam ușa și îmi era foarte frică să nu intre cineva și să mă găsească. Ascundeam gândul ăsta, ca și cum aș fi ascuns o "boacănă''. Acum știu ce se întâmpla: credeam că îndrăznesc prea mult, imaginându-mă actriță (de fapt, chiar și acum mi-e greu să folosesc cuvântul când vorbesc despre mine; spun fie că am terminat facultatea de teatru, fie că urmează să devin actriță...) și, probabil, am avut întotdeauna teama asta de a-mi asuma în fața oamenilor un vis atât de fragil. Aveam senzația că persoanele din jurul meu nu m-ar înțelege și, mai ales, că nu m-ar considera potrivită pentru meseria de actor. Dar eu aveam atâta încredere și simțeam atât de intens chemarea drumului ăstuia, încât știam că se va întâmpla.
- Când ai făcut-o prima dată pe actrița? Care a fost primul tău show?
- O singură dată am "făcut-o pe actrița". Eram în clasa întâi și se organiza "Săptămâna talentelor". Învățătoarea a împărțit clasa pe grupe, îmi amintesc și acum: o parte dintre colegi urma să cânte, câțiva să danseze și alții să deseneze cu cretă. Rămăsesem singura "pe dinafară". "Bine, dar eu? Eu ce voi face?". A trebuit să repet de câteva ori întrebarea, până când învățătoarea (care nu uita pentru prima dată de mine) mi-a răspuns scurt și dezinteresat: "Tu, nu știu, spune și tu o poezie". M-am bucurat și am rugat-o să-mi sugereze un titlu. "O poezie, oricare", mi-a răspuns și s-a reîntors la cei care aveau de cântat. Acea poezie-oricare a-nsemnat pentru mine că, de fapt, nu contează. Pe drumul spre casă am plâns și m-am hotărât să recit "Ce te legeni..." de Mihai Eminescu. Când i-am povestit bunicii despre ce urmează să se întâmple la școală, concluzia pentru ea a fost foarte simplă: "Asta înseamnă că n-ai niciun talent. N-ai fost bună nici pentru cântat, nici pentru dansat, nici pentru desenat și-atunci ți-a dat o poezie, ca să faci și tu ceva. Dar ăsta nu-i talent adevărat. Toți copiii spun poezii la serbare". Am continuat, totuși, să repet poezia până seara, când a ajuns mama acasă și m-a consolat explicându-mi că am și eu un talent: talentul de actor. Și că e adevărat că toți copiii pot să spună poezii, dar că nici unul nu recită la fel cu altul. Și că tot ce trebuie să fac e să spun poezia în felul meu. A doua zi am mers la școală și învățătoarea recapitula grupele. "Avem cântăreții, dansatorii, pictorii și... Alexandra". Pentru prima și singura dată, am îndrăznit: "Adică actrița". Apoi, câteva zile m-am tot gândit cum aș putea să recit poezia în felul meu. Mi-am imaginat cum ar fi dacă aș face "vorbele" ca și cum aș vorbi eu cu bunica. Și așa am făcut și la serbare. Când răspundea codrul, îmi puneam un batic, mă străduiam să-mi schimb vocea și mă urcam pe o băncuță, clătinându-mă, ca o femeie bătrână. La final, am făcut o plecăciune exact ca o actriță adevărată, iar oamenii au aplaudat. Mai mult decât atât, la sfârșitul zilei, am primit și o diplomă pentru talentul meu "la nimic" pe care scria că sunt câștigătorul concursului "Săptămâna talentelor".
Mereu pe plus
- Care e acum viața ta de actriță adevărată? În ce mai joci?
- Toate spectacolele mele sunt la Teatrul Național din Iași. Mi-a fost frică să intru în altele, ca să nu-ncurc. Mai am "Povestea păsării fără cuib", în regia lui Iris Spiridon, pe care l-am plimbat puțin în Bacău, Piatra Neamț, iar pe 11 mai o să-l joc în Timișoara, la Festivalul Dramaturgiei Contemporane. Dar tot nu m-am putut abține, repet ceva cu Iris, în București, sper să reușim. Mai am niște filmări, practic, sunt mai mult pe drumuri, nu apuc să stau mai mult de câteva zile în același oraș.
- Ai jucat și în film?
- Da. În 2015 am filmat la o coproducție româno-americană, în toamnă am filmat pentru un lungmetraj al lui Sașa Dragin, aflat încă în postproducție, iar în martie, am început filmările pentru un serial HBO regizat de Igor Cobileanski și Miruna Lăzărescu, pe care le voi continua până-n iunie. Sper să mai fac, îmi doresc foarte mult.
- Știu că scrii și poezii. Chiar și versurile cântecelor din spectacolul "Măcelăria lui Iov" sunt creația ta. Mai ai vreme și de scris?
- Nu aloc un timp special scrisului. Scriu ca să-mi umplu puținul timp liber care-mi rămâne. Practic, încerc să-mi păcălesc insomniile, singurătatea, scriu ca să nu-mi asum realitatea. Viața. Îmi place foarte mult relația pe care o putem stabili cu limbajul, cu propriul imaginar, eu, de fapt, îmi caut identitatea scriind.
- Ai avut un debut puternic, cu premiul de la Hop, acum, iată, nominalizare la Premiile UNITER. Cum faci să nu ți se urce la cap?
- N-are ce să mi se urce la cap, atât premiul de la Hop cât și nominalizarea Uniter mă responsabilizează, nu mă relaxează. Eu am nevoie de confirmări, știu că n-ar trebui, dar găsesc esențial să primesc semnale din exterior, să știu că se creează o punte între mine și cei spre care livrez ceea ce fac. Actoria nu e o artă intimă, mă bucur enorm când mi se transmite printr-un premiu sau o nominalizare, că am reușit să găsesc o cale spre ceilalți. Plus că recunoașterile acestea sunt pe moment, am fost bună atunci, asta nu înseamnă că e totul perfect în general. Eu îmi continui căutările, orice s-ar întâmpla. Dar am învățat să nu mă mai sperii de ceea ce primesc. Câtă vreme eu ofer totul, fără niciun fel de menajament, orice-aș primi nu poate fi mai mult decât totul. Asta-ncerc, să fiu mereu pe plus, cu cât mai mult primesc, cu atât mai mult mă simt datoare (nu obligată) să ofer.
- Ce dorințe mai ai?
- Aș vrea să joc roluri care să lase urme adânci în oameni, să simt că nu sunt degeaba într-un loc, că prezența mea contează, ajută. Îmi doresc mult să fac și film, să am roluri grele, să cresc, să muncesc mult și bine. Să întâlnesc artiști care să mă tulbure, să rămân vie.
Foto: RADU AFLOAREI