Oricine priveşte în urmă la anul şi (aproape) jumătate scurs de la instalarea în fruntea administraţiei naţionale a coaliţiei PSD-ALDE, va constata că gruparea a urmărit sistematic subordonarea întregului sistem instituţional al statului român, în dispreţul oricărei separări a puterilor şi în ciuda tuturor angajamentelor internaţionale ale ţării. Din ianuarie 2017, coaliţia a "înghiţit", pe rând, majoritatea instituţiilor-cheie, în drumul ei spre instituirea unui sistem totalitar de guvernare. Au "scăpat" doar DNA-ul (organizaţie autonomă a Justiţiei) şi Preşedinţia (instituţie reprezentativă pentru separaţia puterilor statului) cu atribuţii majore (definite constituţional) în relaţiile externe. Cum DNA-ul suportă de luni de zile un asalt continuu (mergând de la castrarea, cu dedicaţie, a legilor anticorupţie ale Justiţiei, până la eforturile neîncetate de demitere a şefei instituţiei, Laura Codruţa Kövesi), Preşedinţia urma să intre, şi ea, firesc în acest carusel al demolării stabilităţii statale, în perspectiva instalării unei dictaturi de partid (PSD-ALDE), mascată ca "dictatură parlamentară" (prin supralicitarea rolului puterii legislative în detrimentul celorlalte puteri statale). Transformarea Preşedinţiei într-o instituţie "de vitrină", în ciuda faptului că şeful statului a fost legitimat de un vot direct semnificativ mai numeros decât al întregului Parlament, este ultima ţintă vizată de "combinatorul" ce stă în spatele întregii operaţiuni de restructurare interesată a organizării statale a României, liderul PSD-ului, Liviu Dragnea.
În ce priveşte "cazul Ierusalim", "liderul maxim" a orchestrat "scandalul ambasadei" din două motive. A vrut, în primul rând, să arate că el deţine discreţionar puterea în România, ignorând atributele constituţionale ale preşedintelui (responsabil de politica externă a ţării şi de tratatele internaţionale pe care România le-a semnat). În mod tradiţional, în Orientul Mijlociu, România a avut o poziţie echidistantă în conflictul irsaeliano-arab, poziţie confirmată de UE, "federaţia" din care ea face parte. Israelul are, desigur, dreptul legitim de a-şi revendica Ierusalimul drept capitală istorică, dar statutul oraşului nu este încă recunoscut de comunitatea internaţională, deşi el aparţine, în urma războiului din 1967, în întregime statului evreu. Până acum, doar SUA, principala superputere a lumii, a anunţat mutarea ambasadei sale în acest oraş. Punând guvernul "nevinovatei" sale păpuşi, Viorica Dăncilă, să realizeze un memorandum al mutării ambasadei româneşti de la Tel Aviv la Ierusalim (operaţiune secretă, dublată de o vizită neanunţată public în Israel), Dragnea a vrut să intre în graţiile preşedintelui american Donald Trump şi să se distanţeze de UE, ce recomandă o aşteptare prudentă în chestiune. Dragnea are şi "interese de afaceri" în Israel, aşa explicându-se brusca lui convertire la filosemitism, în ciuda naţionalismului său discret antisemit, cultivat în ţară când vine vorba de multinaţionale sau de "fundaţiile sorosiste". Cu supunerea oarbă a Vasilicăi Dăncilă (un fel de Zăroni, ministrul imbecil al lui Petru Groza, conducătorul primului guvern comunist din România), Dragnea a angajat guvernul ţării nu numai într-o încălcare a drepturilor constituţionale ale preşedintelui Iohannis, ci şi într-o aventură internaţională cu consecinţe imprevizibile. Bunul său plac a prevalat în faţa intereselor naţionale. Preşedintele Iohannis a avut dreptate să declare că îşi retrage încrederea într-un prim-ministru care nu poate gândi decât cu capul lui Liviu Dragnea.
Iar gândirea lui Dragnea este, evident, orientată doar spre el însuşi. Liderul PSD şi-a impus în propriul partid o structură ierarhică de tip mafiot, creând un sistem de dependenţe reciproce, din care nu se poate ieşi decât cu riscul unei amenzi sociale consistente. Slugile partinice ale lui Dragnea au înţeles că satisfacerea intereselor "şefului" înseamnă satisfacerea "acoperită" a propriilor interese. Liderul a ştiut să promoveze indivizi corupţi şi coruptibili, vulnerabili prin ignoranţă sau carenţe intelectuale marcate. Cabinetul guvernamental pe care l-a format colcăie de exemple de incapacitate profesională, dificultăţi de exprimare şi comunicare, inadecvare la realitate. Ca şi Ceauşescu, modelul său secret, Dragnea şi-a strâns în jur un trib zonal (trupa din Teleorman), cu care speră să-şi atingă ţelul absolut: exonerarea de orice responsabilitate juridică pentru acţiunile sale trecute, pentru a-şi putea asuma, în mod direct, puterea totală. Viclenia îi joacă însă feste. D-l Dragnea nu a ajuns încă la anexarea tuturor instituţiilor statului şi la aservirea completă a mediilor româneşti, devenind astfel posibilă observarea găunoşeniei promisiunilor sale electorale. "Revoluţia" economică pare deja ratată, tentativa de subordonare politică a Băncii Naţionale a României fiind un semn că s-a ajuns la fundul sacului. Lăudata schimbare a fiscalităţii a dus, în fapt, la diminuarea veniturilor unor întregi categorii profesionale. Investiţiile în infrastructură şi dezvoltarea regională s-au redus vertiginos, existând acum - după anexarea Curţii de Conturi şi a ANRE - riscul ca accesarea fondurilor europene să devină şi mai dificilă. Corupţia şi nepotismul, stimulate de modificarea legilor Justiţiei, au revenit în forţă. În graba lui de a prelua totul, cum s-a văzut chiar de la instalarea primului guvern PSD-ALDE, Liviu Dragnea a uitat un singur lucru: Ceauşescu, modelul lui, evolua într-un sistem mondial care îi favoriza aspiraţiile. Într-o lume integrată, în care democraţia prevalează, aventura lui - chiar dacă momentan va reuşi - nu are niciun viitor.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
