Oricine privește în urmă la anul și (aproape) jumătate scurs de la instalarea în fruntea administrației naționale a coaliției PSD-ALDE, va constata că gruparea a urmărit sistematic subordonarea întregului sistem instituțional al statului român, în disprețul oricărei separări a puterilor și în ciuda tuturor angajamentelor internaționale ale țării. Din ianuarie 2017, coaliția a "înghițit", pe rând, majoritatea instituțiilor-cheie, în drumul ei spre instituirea unui sistem totalitar de guvernare. Au "scăpat" doar DNA-ul (organizație autonomă a Justiției) și Președinția (instituție reprezentativă pentru separația puterilor statului) cu atribuții majore (definite constituțional) în relațiile externe. Cum DNA-ul suportă de luni de zile un asalt continuu (mergând de la castrarea, cu dedicație, a legilor anticorupție ale Justiției, până la eforturile neîncetate de demitere a șefei instituției, Laura Codruța Kövesi), Președinția urma să intre, și ea, firesc în acest carusel al demolării stabilității statale, în perspectiva instalării unei dictaturi de partid (PSD-ALDE), mascată ca "dictatură parlamentară" (prin supralicitarea rolului puterii legislative în detrimentul celorlalte puteri statale). Transformarea Președinției într-o instituție "de vitrină", în ciuda faptului că șeful statului a fost legitimat de un vot direct semnificativ mai numeros decât al întregului Parlament, este ultima țintă vizată de "combinatorul" ce stă în spatele întregii operațiuni de restructurare interesată a organizării statale a României, liderul PSD-ului, Liviu Dragnea.
În ce privește "cazul Ierusalim", "liderul maxim" a orchestrat "scandalul ambasadei" din două motive. A vrut, în primul rând, să arate că el deține discreționar puterea în România, ignorând atributele constituționale ale președintelui (responsabil de politica externă a țării și de tratatele internaționale pe care România le-a semnat). În mod tradițional, în Orientul Mijlociu, România a avut o poziție echidistantă în conflictul irsaeliano-arab, poziție confirmată de UE, "federația" din care ea face parte. Israelul are, desigur, dreptul legitim de a-și revendica Ierusalimul drept capitală istorică, dar statutul orașului nu este încă recunoscut de comunitatea internațională, deși el aparține, în urma războiului din 1967, în întregime statului evreu. Până acum, doar SUA, principala superputere a lumii, a anunțat mutarea ambasadei sale în acest oraș. Punând guvernul "nevinovatei" sale păpuși, Viorica Dăncilă, să realizeze un memorandum al mutării ambasadei românești de la Tel Aviv la Ierusalim (operațiune secretă, dublată de o vizită neanunțată public în Israel), Dragnea a vrut să intre în grațiile președintelui american Donald Trump și să se distanțeze de UE, ce recomandă o așteptare prudentă în chestiune. Dragnea are și "interese de afaceri" în Israel, așa explicându-se brusca lui convertire la filosemitism, în ciuda naționalismului său discret antisemit, cultivat în țară când vine vorba de multinaționale sau de "fundațiile sorosiste". Cu supunerea oarbă a Vasilicăi Dăncilă (un fel de Zăroni, ministrul imbecil al lui Petru Groza, conducătorul primului guvern comunist din România), Dragnea a angajat guvernul țării nu numai într-o încălcare a drepturilor constituționale ale președintelui Iohannis, ci și într-o aventură internațională cu consecințe imprevizibile. Bunul său plac a prevalat în fața intereselor naționale. Președintele Iohannis a avut dreptate să declare că își retrage încrederea într-un prim-ministru care nu poate gândi decât cu capul lui Liviu Dragnea.
Iar gândirea lui Dragnea este, evident, orientată doar spre el însuși. Liderul PSD și-a impus în propriul partid o structură ierarhică de tip mafiot, creând un sistem de dependențe reciproce, din care nu se poate ieși decât cu riscul unei amenzi sociale consistente. Slugile partinice ale lui Dragnea au înțeles că satisfacerea intereselor "șefului" înseamnă satisfacerea "acoperită" a propriilor interese. Liderul a știut să promoveze indivizi corupți și coruptibili, vulnerabili prin ignoranță sau carențe intelectuale marcate. Cabinetul guvernamental pe care l-a format colcăie de exemple de incapacitate profesională, dificultăți de exprimare și comunicare, inadecvare la realitate. Ca și Ceaușescu, modelul său secret, Dragnea și-a strâns în jur un trib zonal (trupa din Teleorman), cu care speră să-și atingă țelul absolut: exonerarea de orice responsabilitate juridică pentru acțiunile sale trecute, pentru a-și putea asuma, în mod direct, puterea totală. Viclenia îi joacă însă feste. D-l Dragnea nu a ajuns încă la anexarea tuturor instituțiilor statului și la aservirea completă a mediilor românești, devenind astfel posibilă observarea găunoșeniei promisiunilor sale electorale. "Revoluția" economică pare deja ratată, tentativa de subordonare politică a Băncii Naționale a României fiind un semn că s-a ajuns la fundul sacului. Lăudata schimbare a fiscalității a dus, în fapt, la diminuarea veniturilor unor întregi categorii profesionale. Investițiile în infrastructură și dezvoltarea regională s-au redus vertiginos, existând acum - după anexarea Curții de Conturi și a ANRE - riscul ca accesarea fondurilor europene să devină și mai dificilă. Corupția și nepotismul, stimulate de modificarea legilor Justiției, au revenit în forță. În graba lui de a prelua totul, cum s-a văzut chiar de la instalarea primului guvern PSD-ALDE, Liviu Dragnea a uitat un singur lucru: Ceaușescu, modelul lui, evolua într-un sistem mondial care îi favoriza aspirațiile. Într-o lume integrată, în care democrația prevalează, aventura lui - chiar dacă momentan va reuși - nu are niciun viitor.