DAN FARCAȘ - matematician - "Problema OZN-urilor este mult, mult mai serioasă decât pare"

Valentin Iacob
Farfuriile zburătoare se întorc

Molipsirea

- Sunteți de profesie matematician. Un om al logicii și al raționamentelor clare. Cum ați ajuns la farfuriile zburătoare, un domeniu privit cu suspiciune și iro­nie? Vi s-a întâmplat ceva spe­cial? Ați avut vreo în­tâlnire cu un OZN?

- N-a fost nici o în­tâm­plare specială. În pri­mul rând, am avut o mare atracție, încă din fragedă copilărie, pentru astrono­mie. Și asta explică în parte și de ce am făcut Facultatea de matematică la Timișoara. Iar când în­cepi să simți astronomia și spațiul cosmic și auzi despre OZN-uri, nave cu care extratereștrii ar veni pe pământ, automat, pasul următor e să nu crezi că există OZN-uri. De asta eu am intrat foarte târziu în povestea lor. A fost un drum lung, plin de cer­cetări matematice fructu­oase, ce aparent nu aveau legătură cu OZN-urile, dar care, pe căi ocolite, m-a adus la ele. Târziu, după ce îmi dădusem doc­to­ratul și publicasem deja o carte, am ajuns și la câteva lucrări bune despre OZN-uri. Citindu-le cu atenție, mi-am dat seama că problema OZN-urilor e mult mai serioasă decât pare. Toți cei care sunt convinși că OZN-urile sunt niște prostii n-au citit nimic serios des­pre ele, dar știu dinainte că nu merită să citeas­că. Mai târziu, m-am împrietenit și cu scriitorul și ufologul Ion Hoba­na. Și, dis­cutând cu el, mi-am dat seama că trecuse și el printr-un proces ase­mănător, de apropiere de OZN. Doar că fiind filolog de for­mație, nu avusese atâtea rețineri ca mine. Și atunci, am intrat puternic în subiect. El a deschis niște uși, pentru cazurile de OZN din Ro­mâ­nia, de prin 1968, când a fost un val puternic la noi, și uite așa, am ajuns și eu la problemă, când aveam deja 38 de ani. Pe urmă am dat sfoară în țară și prin străinătate, după cărți. Fratele meu rămăsese în America și eu am avut de păti­mit, am fost dat afară din serviciu, dar măcar mi-a trimis niște cărți excepționale. Ast­fel, am început să-mi fac o bibliotecă și o viziune mai largă. Deși nici azi nu cred că am viziunea completă despre OZN-uri.

- Există o comunitate internațională de specialiști ai pro­blemei, la care aveți și dvs. acces?

- S-a format pe Internet o rețea de ufologi euro­peni, între care sunt și eu. Rețeaua asta, EuroUfo Net, are sediul la Torino, deși limba de contact este engleza. Cam 200 de ufologi din toată Europa sunt în această asociație informală. În momentul în care unul îl întreabă pe celălalt pe Yahoo, toată lumea are scrisoa­rea res­pec­ti­vă. Iar asta are mare avantaj: dacă apare un feno­men OZN mai impor­tant într-o zonă a Europei, ime­diat careva reacțio­nea­ză. Așa poți dis­tinge ceea ce este valoros.

Pentagonul și Royal Air Force recunosc adevărul

- Până la urmă, ce este adevărat în poveștile cu OZN-uri?

- Pentagonul a fost extrem de interesat de fenomenul OZN, încă din timpul războiului mon­dial. Chiar dacă nu arăta. În timpul războiului, mass-media a fost "dresată", ăsta este cuvântul ("dacă aflați o știre, nu o dați, pentru că s-ar putea ca inamicul să profite de ea. Este patriotic să ne întrebați pe noi dacă s-o distri­buiți"). Și mass-media, tot dresată a rămas și în timpul războiului rece. O dresură care a funcționat, cel puțin până în '90. În schimb, armata a fost în permanență, în toate țările, interesată de ce zbura pe sus. Și, din când în când, niște avioane se luau după obiectele ciudate. La început se luau prostește după ele și cădeau, au murit mulți piloți. Au murit în Ame­rica, la ruși, au murit pes­te tot. După care, în regula­mentele militare s-a trecut exact ce tre­buie să facă pilotul când ve­de un OZN. În schimb, dacă dă un interviu, va fi dat afară din aviație și trimis la Comisia Me­di­cală, pentru că halu­ci­nează. Pe de altă parte, CIA, în 1953, a dat un co­municat în care spu­ne: "Marea problemă nu sunt OZN-urile, des­pre care am învățat că nu sunt periculoase, ma­rea problemă e re­ac­ția pu­blicului la ele. Publicul trebuie educat că aceste obiecte sunt fenomene naturale încă necunoscute. Iar in­stru­i­rea se va face prin mass-media". Între timp, însă, US Air Force au dat drumul la niște proiec­te de urmărire a OZN-urilor (pro­iectul "Blue Book"). Era un proiect semipublic, căci marele public știa de el. Și au anga­jat și niște perso­nalități, cum a fost profesorul uni­versitar și astro­no­mul Josef Allen Hynek, care tre­buia să analizeze toa­te cazurile OZN. Se adunaseră peste 12.000! El dădea verdicte. Ce-ar putea să fie. Dar prin 1967-1968, i s-a făcut și lui rușine de pros­tiile pe care era obligat să le de­biteze, ca să demonstreze că toate erau fe­nomene naturale. Vedea clar că nu-i așa. "Nu știm ce sunt, dar sunt, și sunt obiecte care zboară, ca­re au un comporta­ment inteli­gent" - a spus atunci. În 1969, Pen­tagonul închide proiectul "Blue Book": "Armata nu mai e inte­resa­tă de subiect. Și nici nu va mai des­chide un proiect la fel". Mass-media a preluat mesajul. Ce nu a pre­luat, a fost un document desecretizat puțin timp după aceea în care un general american spunea: "acele OZN-uri care n-au fost băgate în «Blue Book», problema lor fiind mult prea sensibilă, vor fi studiate în con­tinuare cu aceleași proceduri ca și până a­cum". O noutate absolută!

- Doar americanii fac dezvăluiri?

- Au fost multe țări. A apărut o carte scrisă de Nick Pope, care a lucrat 21 de ani în Ministerul Apă­rării al Marii Britanii, și trei ani a fost șef al birou­lui care se ocupa de OZN-uri. El povestește că au avut cazuri în care nu știau ce să facă. Mili­tarii, întâlnindu-se în permanență, fie pe radare, fie în avioane, cu OZN-uri, erau înnebuniți să știe ce sunt. Nu pot fi doborâte, nu pot fi ajunse din urmă, se joacă deasupra țării tale de-a pisica și șoarecele, și-apoi dispar. Și le era rușine să recunoască faptul că avioanele lor nu pot face nimic și, în plus, habar nu au ce sunt acele obiecte. Se pro­dusese o fisură în embargoul OZN al milita­rilor. Și fisura a cedat. Ca urmare, s-au dese­creti­zat documente militare. Cum a fost, de pildă, documentul Contrainfor­ma­țiilor armatei engleze. Un material făcut de militari doar pentru militari. Acolo se spun niște lucruri de te ia cu frig. Militarii recunosc că au avut întâlniri apro­piate cu obiecte necunoscute. Între 2009 și 2013, armata engleză a desecretizat 52.000 de pagini de documente cu OZN-uri. Peste Ocean, în decembrie 2017, apare un articol bombă, în "New York Times", în care Pentagonul recu­noaște că a cheltuit 22 de milioane de dolari, în 2009-2012, pentru un proiect în care căutau să afle ce sunt OZN-urile. Omul care a fost șeful de proiect și-a dat demisia din Pentagon, după care a început să vorbească (ceea ce avea voie). A prezentat niște înregistrări dese­cretizate, pe care se vede cum, dis­perați, piloții de pe un avion urmăresc obiec­tul neidentificat și-l prind pe radar. Iar reporterii de la New York Times i-au interogat pe piloți (era un caz din 2004). Și piloții au spus: "Da, am văzut! Semăna cu o bomboană tic-tac, dar era mai mare decât avionul nostru". A făcut declarații nu numai șeful de proiect, ci și un senator, fostul șef al majorității democrate din Senat. Deci, nu un oare­care. El spune: "Eu am declanșat acest pro­iect, eu și alți doi senatori, foști piloți militari, care s-au întâlnit cu OZN-uri".

Un portavion deasupra autostrăzii

- Există azi senzația că fenomenul OZN s-a cam stins. Nu mai ține prima pa­gină a ziarelor, ca în anii '60. Au scăzut ca număr apa­rițiile OZN-urilor?

- OZN-urile au început să fie falsificate. O musculiță care trece la un centimetru de obiectivul aparatului, în timp ce eu filmez un peisaj, îmi de­senează un OZN splendid. Noi primim o mulțime de ast­fel de poze realizate cu tele­fonul mo­bil și, bineînțeles, le trimitem la plim­bare, pentru că e clar că-i un fals. Primim poze cu globuri luminoase care se plimbă noaptea, în curtea unei persoane, filmate de camera de luat vederi pusă pentru si­guranța locației. Glo­burile luminoase sunt niște păianjeni mititei care ajung în fața obiectivului, se plimbă de colo colo, și fiind luminați în infraroșu, ei apar ca un glob lu­mi­nos. Dar există și ca­zuri cât se poate de reale, chiar și la noi, în România. Nu foarte multe, dar sunt. Pe unele le-am trecut în cartea mea, "OZN-uri deasupra României". În noiem­brie, anul tre­cut, a fost un caz ex­cepțional la noi în țară, filmat în Deltă. Un cârd de lu­minițe care plu­tesc dea­supra Deltei, cum­va, în zona către U­craina. Luminițe care se aprind și se sting, fiecare în alt ritm, și zboară în formații. Cu­tre­murător e că ucrainenii au pus pe un site al lor observații cu același tip de luminițe, de undeva de lângă Odessa. Sunt lucruri care ne pun pe gânduri. În 3 ianuarie 2018, au fost nenu­mărate semnalări despre un bo­lid care a traversat România. A fost văzut și în alte țări din Eu­ropa. M-am dus pe rețeaua mea de ufo­logi și ei mi-au spus care i-a fost traiectoria aproximativă, după ne­număratele fotografii făcute. Îl vă­zuseră, deci.

- Care vi se pare că a fost cea mai convingătoare apariție OZN din lume?

- Aparițiile care se pot vedea pe Youtube, de la Pentagon. Sunt din 2004, dar și mai recen­te. Le con­sider importante pen­tru că sunt înregistrate pe radare militare și dublate de declarațiile piloților. Deci, sunt dovezi pe care, practic, nu le poți ataca. Există așa-numita NO­RAD, rețeaua de radare a NATO pe toată Ame­rica de Nord. Cei de la NORAD au de­clarat că aproape zil­nic ob­servă OZN-uri. În­cearcă și reușesc să le identi­fice.
De exemplu, apa­re în obiectiv ceva ce pare a fi avion, dar nu are transponder, nu răspunde la nici un fel de semnale. I se spune: "Ai intrat în spațiul nostru ae­rian. Fii atent că te do­borâm!". Ridici avio­nul militar după el și, când ajungi aproape, el dispare! Situații ca asta sunt în fiecare zi. "Pe une­le OZN-uri le identificăm, restul nu e treaba noas­tră. Nu sunt agresive, nu ne intere­sea­ză". Asta e precizarea NORAD-ului. Sunt tone de ma­teriale desecretizate despre ast­fel de întâm­plări, ultimele din martie, anul acesta. A fost teva­tură în octombrie, 2017, în jurul unui obiect urmărit de avioane, pe malul Pacificului, până la granița cu Canada. Se plimba OZN-ul dea­supra și au ridicat avioanele de vânătoare. S-a co­lectat un material cât pentru o carte. Cazuri există. Pro­blema e că nu vrem să le vedem. Așa cum au fost și cazurile de pe râul Hudson. Despre ele s-a scris o în­treagă carte, "Asediul de noapte". Cinci ani de zile, în­cepând din 1983, pe valea râului Hudson, la nord de New York, OZN-urile au apărut sistematic. Pe lângă râu trec autostră­zile pe care circulă navetiștii care locuiesc în afara ora­șului. Ies din New York puhoi când merg spre casă. În­tr-o astfel de sea­ră, când era o aglo­me­rație fantas­tică pe auto­stradă, dea­supra copa­ci­lor, s-a oprit ceva care a fost descris ca "un port­avion", ca un teren de fotbal, ca trei terenuri de fotbal, toate pline de lumini. Nu se ve­deau decât luminile, însă ele păreau să fie unite între ele. Și a staționat peste copaci, pur și simplu. În aer. Oame­nii din casele de pe lângă șosea au început să dea telefoane la poliție. S-au depus mii de rapoarte la poliție, sute de poze și de filme. Autoritatea aero­nautică a căutat pe toate aeroporturile din zonă și n-a găsit nicăieri niciun avion care să fi decolat. Și-apoi, avionul n-ai cum să-l oprești în aer, deasupra co­pacilor. Erau rafale de vânt de 50 km/h, deci nu putea să se oprească acolo nici măcar un dirijabil. Și cu toate astea, peste aceste întâmplări s-a lăsat o tăcere de moarte. Mintea umană se blochează. Nu putem accepta și spunem că nu există. La un moment dat, a apărut în zonă un obiect uriaș dea­supra unei centrale atomo-electrice. Când au vrut să declanșeze alarma, s-au blocat toate sistemele. Au telefonat să trimită niște avioane să-l alunge și, în clipa în care au spus că trimit avioanele, obiectul a plecat.

(Urmare în numărul viitor)