Călătorie printre comori: Muzeul Brukenthal din Sibiu

Palatul

În Piața Mare a Sibiului, Palatul baronului von Brukenthal magnetizează privirea, cu geometria lui austeră și falnică. Nu te îndoiești nici o clipă că norocosul care a trăit în el a fost nobil. Un nobil cultivat și inteligent, care a știut să-și arate rangul, prin eleganța locului în care a trăit. Pri­vesc un timp zidurile încărcate de fru­museți și de istorie ale acestei clădiri înăl­țate acum aproape 250 de ani, după care pă­șesc pe sub portalul baroc al Palatului. E pri­ma oară când vin aici. Deasupra mea, blazonul aurit al baronului von Brukenthal strălu­cește discret. Palatul care găzduiește în prezent Muzeul Național Bru­kenthal, bijuteria inesti­ma­bilă a Tran­silvaniei, a fost contruit în 1779, pe când baronul ajunsese gu­ver­nator al Transilvaniei sub habsburgi. A fost primul și ultimul sas numit în această funcție augustă, de către împărații Austriei. Un palat plin de frumusețe și de povești. Le-am simțit parfumul din clipa în care am început să-l străbat. Povești cu prinți și prin­țese, cu conți și cu negustori bogați. Sub lumina can­de­labre­lor din sticlă de Mu­rano și a ferestrelor uriașe, Palatul pare ne­atins de timp. Dar nu totul s-a păs­trat ca pe vre­muri. "În palat, baronul von Bru­kenthal avea și piese deosebite de mobilier, în fiecare încăpere, bijuterii, ceasuri și veselă de lux. Dar și monede, ar­me, antichități, aur și argint, și o colecție im­pre­sionantă de biju­terii și porțe­la­nuri. Argintăria de masă, sfeșnicele și cupele de argint, baronul și le ținea în lăzi mari, îmbrăcate în piele" - mă lă­mu­rește, parcă citin­du-mi gândurile, una dintre mu­zeo­­grafele ce roiesc peste tot.
Palatul e clădit în stil baroc, un baroc târziu, după model vienez, care a adus la Sibiu semnul și abu­rul Vienei imperiale de acum câ­teva veacuri. Și cum e palatul, așa a fost și stăpânul său, baronul Brukenthal, care a dus o viață opu­lentă și barocă: organiza ban­che­te somptuoase, partide de vâ­nă­toare, prețuia gus­tul vinului și fru­musețea fe­me­ilor, dar cu­noștea și fi­lo­zofie și lite­ra­tu­ră, și a fondat pri­ma lojă ma­so­nică din Europa de Est. Baronul a pro­­mo­vat la Si­biu o edu­cație lumi­na­tă. Pa­latul său era ce­le­bru pentru re­cep­țiile și serate­le mu­zicale și lite­ra­re pe care le pa­tro­na chiar el. Și care se țineau aproape în fiecare zi, pen­tru că baronul von Brukenthal era foar­te bogat. La ele, venea toată lu­mea bună a Sibiului. La fel ca soirée-urile lui im­pecabile, galeriile sale de artă, cabinetul de stam­pe si biblioteca lui - au fost un nucleu cultu­ral de excepție pentru Sibiu și Ardeal. Și care s-a păstrat neatins până azi, când am avut bucuria să-l văd și eu. Intrasem într-un mare templu al artei. Pe lângă povestea Baronului de Brukenthal, în palatul său ființează astăzi un muzeu de artă cu o atmosferă extraordinară, unică, adesea, prin valoarea picturilor lui.

Omul cu tichie albastră

Toate încăperile Palatului sunt pline de tablo­uri. Așa și-a dorit și a lăsat prin testament chiar baronul von Brukenthal. Primele exponate ale mu­zeului au fost, de alt­­fel, colecțiile baro­nu­lui. Lui Brukenthal i se du­sese faima în tot Impe­riul că este un colec­țio­nar de artă pasionat și avid. De la deschiderea lui oficială, din 1817, mu­zeul s-a îmbogățit prin donații și achiziții, dar cele mai valoroase sunt tot cele peste 1200 de tablouri din pinaco­teca baro­nu­lui, pe care le-a strâns în doar 15 ani! O colecție considerată pe atunci între cele mai valoroase din Im­periu. Așa m-am trezit și eu, față în față, cu câ­teva dintre marile capodopere ale Europei, aflate aici, la Sibiu. Îmi doream demult să le văd pe viu, nu doar în reproduceri: "Omul cu tichie albastră" a lui Jan van Eyck, alături de ta­blouri de Hans Memling, Tizian, Peter Bruegel cel Tâ­năr și Peter Bruegel cel Bătrân. Adevărate comori! Am rămas mi­­nute în șir, fre­mă­tând de emoție, în fața ve­chi­lor maeștri. Dintre toți, mă atrăgea ca un magnet: "Omul cu tichie al­bastră", al olandezului Jan van Eyck. M-am oprit să-l admir, nu doar pentru că e cel mai va­lo­ros tablou de la Brukenthal, ci pentru că, așa cum stătea protejat în vitrina lui blindată, am observat că avea alte culori în realitate, decât în fotografii. Celebrul său albastru era mult mai viu. Poate și pentru că van Eyck l-a pictat în lapis lazuli, piatra aceea semiprețioasă din care se prepară un albastru, de o frumusețe ce nu poate fi reprodusă.
M-am uitat pe îndelete la bărbatul din tablou, cu broboada lui albastră, exotică. Părea că mă privește și el. Cine e omul cu tichie albastră și care ține în mână un inel? Unii spun că ar fi fost un duce, alții că ar fi fost un bijutier. Cu figura lui im­pasibilă, învăluit într-o aură difuză și mis­te­rioa­să, mi s-a părut că voia să-și ascundă și acum, după 500 de ani, senti­men­tele. Mi s-a părut că în ochii lui se ci­tea suferința. Oricum, "Omul cu ti­chie albastră" a fost in­terpretat în fel și chip, fără să i se risi­pească vreo­da­tă vălul miste­rului. Poate că în tris­tețea lui difuză și demnă ne regăsim, uneori, toți.

O iubire imperială

Cum a cumpărat baronul von Brukenthal "Omul cu tichie al­bas­tră" nu se știe nici azi prea bine, mai ales că făcea parte din colecția Curții impe­riale de la Viena. Se spune că în spa­tele lui s-ar ascunde o poveste de dragoste. Când nu cumpăra personal tablourile licitate, baronul le primea în dar, chiar de la împărăteasa Maria Tereza, care era îndrăgostită de el. Von Brukenthal fusese un tânăr de "condiție bună", căruia i s-au deschis multe uși, in­clusiv căsătoria din 1745, cu fiica primarului din Sibiu, care i-a adus o zestre bogată și l-a propulsat între oamenii de vază din Ardeal. Dar momentul decisiv din cariera și viața ba­ronului a fost anul 1753, când plea­că la Viena. Acolo e primit de îm­pără­teasa Maria Tereza, care îl re­marcă și îl nu­meș­te con­silierul ei intim. Zvo­nu­rile despre o re­la­ție între Samuel von Bru­ken­thal și împărăteasa devora­toare de a­manți au apă­rut imediat. După nouă ani, Maria Tereza îl înalță la rangul de baron. Cariera lui Samuel urcă amețitor. În 1765, îm­pă­răteasa îl nu­mește șef al Can­celariei Curții, apoi șef al Can­ce­lariei Au­lice a Tran­sil­va­niei, de la Viena (funcție e­chi­­valentă cu cea de mi­nis­tru). Pe ur­mă, în­cepând din 1777, timp de 10 ani, a fost Guver­na­tor al Marelui Prin­cipat al Tran­sil­­va­niei, sin­gu­rul sas ajuns la o func­­ție atât de înaltă. Iar veni­tu­rile i-au crescut ex­ponen­țial. Ce-și pu­­tea dori mai mult, după ce Ma­ria Te­re­za l-a decorat și cu cel mai înalt or­din al Im­­periului, ordinul Sfântul Ștefan? Cum era de-aș­teptat, bâr­fele pe seama iubirii secrete a baro­nu­lui cu împă­răteasa n-au fost puține, și ele au ajuns până la noi. Într-o scrisoare, o rudă de-a baronului confirmă bănuiala că el primise în dar niște ta­blouri de mare preț de la protectoarea lui impe­ria­lă. Capodopere ale picturii pe care din veniturile lui nu și le-ar fi putut cumpăra. Grăitor e și faptul că aproape imediat după moartea îm­pă­rătesei, von Brukenthal cade în dizgrația împă­ratului Iosif al II-lea, fiul ei, care îl obligă să re­nun­țe la funcția de guvernator. Cu o pensie gene­roasă, ce-i drept!
Un fapt inedit din viața baronului Brukenthal s-a petrecut în 1784, când a erupt răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan. După ce răsculații au fost înfrânți, baronul l-a trimis la Alba Iulia, unde erau închiși cei trei eroi, pe pictorul Johan Martin Stock. Acolo, în închisoare, pictorul le-a făcut por­tretele, cu plete și costume țărănești, cum îi știm și azi. Imaginea lui Horea, Cloșca și Crișan s-a păs­trat datorită baronului Brukenthal.

O colecție formidabilă: pictorii români

Poveștile baronului și vizita mea la Muzeul Național Brukenthal se apropiau de sfârșit. Nu și revelațiile! Tot la etajul II, printr-un scurt coridor care te duce la Casa Albastră, o clădire lipită de Palat, se află galeria de artă românească. O co­lecție formidabilă! Începută încă din vremea baro­nului von Brukenthal și continuată între războaie, această colecție s-a îmbogățit fulgerător, începând cu anii 1960. Asta, datorită politicii regimului de atunci, care a vrut ca muzeele importante din țară să aibă și artă românească. Am văzut acolo zeci și sute de lucrări de mari pictori români, strălucind pe pereți, într-o rezonanță a tim­pului, formelor și culorilor. Erau toți, aproape fără ex­cepție: de la Theo­­dor Aman, Gri­gorescu, Lu­chian, Petrașcu, To­nitza și Pallady, până la Ciucu­ren­cu, Baba sau Țu­cu­lescu. Și, printre ei, sculptorii noș­tri cei mari! În Muzeul Bru­kenthal din Sibiu, arta europeană și cea românească se completează cu naturalețe. Ma­eș­trii români intră într-un dialog pes­te veacuri cu titanii penelului din Eu­ropa, într-o armonie și încântă­toare, și stranie.

*

SABIN ADRIAN LUCA -directorul Muzeului Național Brukenthal
"La cât e de mare muzeul, nu-l poți îngriji într-o viață"

Am stat de vorbă și cu di­rec­torul Muzeului Național Bru­kenthal, profe­so­rul universitar SA­BIN ADRIAN LUCA. De nu­mele său se leagă revirimentul Muzeului și-al Pa­latului, in­trate, acum câțiva ani, într-un con de umbră.

- Ce ați găsit la Bru­ken­thal acum 12 ani, când ați pre­luat muzeul?

- Când am venit aici, în 2006, se știa că Brukenthalul n-ar fi reușit să fie gata pentru anul 2007, când Sibiul urma să devină capitală cul­turală eu­ro­peană. Două luni am stat închis într-o cameră. Noaptea umblam prin muzeu, iar ziua mă gân­deam ce o să fac. După două luni, ne-am apucat de muncă, și după șase luni de la momentul nu­mirii mele, la 1 ianuarie, mare parte din muzeu era redeschis. Apoi, am lucrat trei ani și ceva pentru ca să-i dăm Muzeului o formă, și iată că acum o avem. Re­cu­noașterea strădaniei noastre n-a întâr­ziat. În 2010, Muzeul Național Brukenthal a pri­mit premiul "Europa Nostra" pentru cultură, adică, cei mai buni în domeniu, în Europa. Iar în 2011, a fost inclus în "The Best in Heritage Excellence Club", de către Asociația pentru pa­tri­moniul cultural european. În acest domeniu de excelență, sunt 60 de instituții din Europa. Dar în­ceputul a fost foarte greu. În podul Palatului Brukenthal am găsit 800 de tone de gunoi, vă dați seama! Iar muzeul era aproape închis. Nu erau expoziții și se puteau vizita doar trei încăperi, dacă erau și acelea deschise.

Un milion șapte sute de mii de piese de artă

- Muzeul Brukenthal ține în depozit foarte multe tablouri. De ce?

- Pentru că doar un procent mic de piese le poți arăta, la cât sunt de multe. Asta e regula ori­cărui muzeu mare, și la Luvru e la fel. Noi avem 1.700.000 de piese! De asta ieșim foarte mult în străinătate cu expoziții. De 12 ani, am ieșit de 11 ori cu expoziții Brukenthal în Occident. Am participat la 44 de expoziții internaționale în toa­tă lumea, din Japonia până în Washington. Un muzeu așa trăiește. Ca patrimoniu, Brukenthalul este cel mai complex muzeu din România, și unul dintre cele mai mari din sud-estul Europei. Iar ca vechime, este al treilea în lume, după British Museum și Luvru. Și asta, datorită lui Samuel Brukenthal, care și-a dorit în testament, la 1802: un muzeu pentru populație. Încă în tim­pul vieții lui, muzeul era deja vizitabil. Era văzut în primul rând de sașii sibieni. Cu vremea, cercul s-a lărgit, încât azi, România se mândrește cu muzeul des­­chis acum 201 ani, așa cum l-a voit baronul Brukenthal. Fi­ind gu­ver­na­tor în Transil­vania, a avut la îndemână sume imense. Dar în loc să arunce banii, a cum­pă­rat pa­trimoniu. Avem o bi­bliotecă în care sunt a­proape 500 de incu­nable cumpărate de el. Ma­nuscrise, cărți (cu care se mândresc alții, cum este Codex-ul pe care l-a luat Muzeul Na­­țional de Istorie al României și nu ni-l mai dă). Mai este Breviarul Bru­kenthal, pictat de mână, în Olanda. Avem picturi evaluate la 50 de milioane de euro. Sute de picturi extrem de valoroase. Și această bogăție s-a mărit. Sașii, la început, au do­nat. Adică, o familie sau alta a donat, ani la rând, că­tre muzeu. Așa s-a dezvoltat muzeul. Apoi a ve­nit statul român. Până în anul 1940, Sibiul a fost oraș închis, oraș săsesc, își căpătaseră aceste drep­turi, pentru că în 1918, sașii au fost singura mi­no­ritate din Ardeal care a votat in integrum Unirea României cu Transilvania.

- Câte muzee sunt înglobate de fapt, în Mu­zeul Brukenthal?

- Muzeul Brukenthal are nouă clădiri, care adă­postesc opt muzee. Una este sala de frescă, frumoasă și unică. Apoi, avem Galeria de Artă Românească, Muzeul de Istorie, Muzeul de Istorie Naturală. Dar când am venit eu aici, am vrut să repun în operă, înainte de toate, moștenirea lui Brukenthal, precum și moștenirile celor care au donat pentru muzeu. Cum ar fi moștenirea lui August von Spiess, maestrul de vânătoare al împăratului și apoi al Casei Regale Române. Astfel s-a născut Mu­zeul Spiess, Muzeul de Vânătoare. Am mai moș­tenit Muzeul de Istoria Farmaciei, dar și singura armurărie a orașului și unica din România. Poate fi văzută la Muzeul de Istorie. Așa a renăscut Muzeul Brukenthal. Printr-o transformare con­tinuă. Acum am refăcut aparta­men­tul Brukenthal, apartamentul Sophiei, soția sa, am refăcut sa­loanele și ca­me­rele ce adăpostesc ca­podoperele. Totul e altfel decât a­cum zece ani. Azi avem 23 de vi­tri­ne blindate antiglonț, care pro­te­­jează marile capodopere ale pic­tu­rii rămase de la baronul Bruken­thal. Poate părea un paradox, dar Muzeul Luvru are doar una, pen­tru Gioconda.

- Ce a urmat după ce ați re­fă­cut și organizat moștenirea ba­ro­nului Brukenthal?

- Ne-am apucat de moștenirile târzii, cum e colecția de artă ro­mâ­nească. Constituită mai ales după 1945, în 2008 am reușit s-o punem iar la punct. Avem cea mai bună se­lecție de artă românească dintr-un mu­­zeu ro­mâ­nesc. Și care a stat aproa­pe închisă în depozite până în 2007.

- Cum vă simțiți în universul acesta de o feerie nobilă, de la Brukenthal?

- Pentru cineva de afară, muzeul pare un loc imuabil. Dar Brukenthalul este extrem de viu. În primul rând, exponatele au viața lor. De exemplu, un tablou. Se întâmplă ca abia după mulți ani să afli adevărul despre el. Am avut și picturi despre care s-a dovedit că fuseseră atribuite greșit. Cum a fost un tablou celebru al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, una dintre emblemele Brukenthalului, care apare în toate albumele. De curând, după o restaurare se­rioasă, s-a dovedit că tabloul fusese pictat în ate­lierul lui Pieter Breugel cel Bătrân, numai că îl pictase fiul său, Pieter Breugel cel Tânăr.

- Unde a fost restaurat tabloul?

- A fost trimis la Bruxelles, acolo unde e cel mai mare laborator de restaurare din lume, pentru pic­tură. Ne-a ajutat statul Luxemburg, ei au plătit. Și a costat enorm, vreo 200.000 de euro. Iar noi ne-am trimis restauratorii noștri la Bruxelles, să învețe. Acolo, dar și în Franța, și în toată Europa. Așa că acum avem cel mai bun laborator de restaurare din România.

- De ce simțiți că muzeul dvs. este viu?

- Muzeul Brukenthal este viu nu doar prin pie­sele lui care au viața lor. Ci și prin oamenii de aici. Căci la cât e de mare muzeul, e greu să-l în­gri­jești într-o sin­gu­ră viață. Fiecare generație aduce ceva.