"Cred că meseria m-a ales pe mine"
- Ți se spune, pe drept cuvânt, "fotograful vedetelor". Majoritatea marilor noștri artiști de teatru și cinema, precum și vedete din lumea modei și a muzicii, au răspuns comenzii tale: "Zâmbiți, vă rog!". Ce-a fost înaintea celebrității? Cum ai ajuns fotograf?
- N-am visat niciodată să devin fotograf, deși purtam tot timpul un aparat cu mine, ca să pozez ce-mi plăcea. Nu-mi cunoșteam talentul. Însă din joacă, încet-încet, am început să pun aparatul la treabă. Cred că meseria m-a ales pe mine. Treptat, nu brusc. Dar din momentul în care m-am luat în serios, mi-am zis: "Eu vreau să fiu ca un mare maestru care a făcut istorie în lumea fotografilor: Aurel Mihailopol!". Un geniu! Din păcate, a murit tânăr, iar acum e uitat. Am avut acest model. M-am îndreptat spre imagine, poate și datorită felului meu de a fi, pentru că nu prea eram comunicativ. Imaginea m-a ajutat să leg punți cu oamenii. M-am apropiat de fotografia de portret și m-am regăsit în oamenii minunați pe care i-am fotografiat. Primele portrete le-am făcut în copilărie, la ore, la ateliere de pictură. Le vindeam pe câțiva lei. Venind la București, m-am pregătit să dau la Arte, lucram și la un muzeu, ca restaurator. Un fotograf de la muzeu, care ieșise la pensie, mi-a lăsat toate materialele lui expirate și mi-a zis: "Ia-le, treci la treabă și descoperă cu adevărat fotografia!". Stăteam ore în șir în baie, pe întuneric, și revedeam fotografiile pe care le făceam. În paralel, am început și a doua facultate (regie-film), unde am avut profesori care m-au marcat. Din copilărie eram fascinat de personalitățile acestea și, probabil, fără să-mi dau seama, m-au atras. Și așa am ajuns să lucrez pentru oameni aleși, ca să zic așa. Deci, nu a fost alegerea mea, aici m-a dus viața.
"Nu fotografiez vedete, ci oameni"
- Cu eticheta care ți-a fost pusă, de "fotograful vedetelor", cum te împaci?
- De multe ori chiar mă deranjează. Prea des și cu ușurință se folosesc astăzi astfel de sintagme: "designerul vedetelor", "hair-stilistul vedetelor". Eu nu fotografiez vedete, ci oameni. Le descopăr partea umană, partea normală. Îmi place să-i cunosc, să-i ascult. Ca fotograf, am realizat că trebuie să știi să observi, să comunici, să fii foarte sincer. Cu cât ești mai deschis și mai simplu, cu atât e mai bine. De fapt, eu trăiesc în două lumi. Una facilă, artificială, a aparențelor. Și lumea cealaltă, mai așezată, mai pură, mai umană. Mereu mă împart în două. Nu știu cum reușesc. (Râde) Pentru că fac parte din două lumi. Una în care mă duc și mă îmbrac ca vedetele și interacționez cu ele: spectacol, lumini, artificii... Alta simplă, în care mă duc la cumpărături, vorbesc cu oamenii de pe stradă, adică viața asta normală, știi? Fiecare își alege partea din mine pe care vrea s-o vadă.
"Afară era zăpadă și eu plângeam: «Doamne, nu mai am părinți!»"
- Ți-ai petrecut copilăria la Târgu Mureș. Ai avut vreun semn legat de drumul pe care urma s-o apuci? Vreun talent?
- Eu am o memorie vizuală foarte bună. Când taică-meu a fost bolnav și eram cu el la spital, pe o bucățică de hârtie l-am creionat exact cum era el atunci. Cred că aveam 17 ani. Și, la un an, a murit. Mai târziu, bucățica aia de hârtie am găsit-o prin dosarele mele de lucrări și am înrămat-o, am făcut un colaj, de fapt, ca o ultimă scrisoare de pe tărâmul ăsta, către celălalt tărâm. Am pus-o chiar la ieșirea din casă. Holul de la mine de acasă este ca un fel de carte de vizită. Când intri, pe stânga se află peretele cu cele mai importante diplome pe care le-am primit, pe peretele din față este afișul cu ultima expoziție pe care o am, iar în partea dreaptă e acest tablou, ca un fel de icoană, nu știu. Un portret al unei persoane care m-a călăuzit în viață și care poate mă ajută de dincolo. Apoi, pe lângă memoria vizuală, am moștenit de la tata partea asta... spirituală, să zic. Adunase cinci pereți de cărți în casă. Și citeam. De la mama am moștenit puterea și ambiția. Ea era un negustor pur. (Vindea pâine la magazin.) Era și mai critică, mai dură. Tata îmi făcea rost de materiale pentru pictură, mă încuraja. Maică-mea mă încuraja și ea, se lăuda cu mine, dar avea alt mod de a pune problema...
- Vorbești cu mare afecțiune despre părinți. Știu că la sfârșitul vieții mamei tale, tu ai fost cel care a îngrijit-o. Vrei să-ți amintești despre ea?
- Am îngrijit-o pe mama ca pe-un copil. S-a îmbolnăvit când eu eram student și aveam foarte mult de lucru. Toată lumea mă solicita, iar acasă, mă aștepta o datorie. E prima dată când spun asta. Maică-mea paralizase și o aveam la pat de vreo șapte ani. Când plecam într-o delegație, nu puteam să lipsesc mai mult de două zile. Am rămas cu niște sechele de atunci. Nu mai am obligațiile pe care le aveam, dar tot nu-mi vine să plec mai mult de două, trei zile de acasă. Acum, dau vina pe cele două pisici. Dar atunci o aveam pe mama, și numai eu știu prin ce am trecut. Ziua să fii dinamic, vesel, să poți să-ți realizezi proiectele și să le faci bine. Iar acasă... Și în pauzele de lucru mă gândeam tot la ce era acasă. Trebuia să rezolv tot felul de probleme și asta n-a știut nimeni. Hai să-ți mai spun ceva, așa, ca o lecție de viață. Când eram mic și venea câte-o prietenă pe la mama, mai trăgeam cu urechea ce vorbesc și mama zicea: "Ăsta, când o fi mare, n-o să-mi dea niciun pahar cu apă! El, cu pictura lui!". Vorbele astea m-au urmărit. Iar când am ajuns în postura asta, când s-a îmbolnăvit, uite că a fost mult mai mult de un pahar cu apă... (Zoltan plânge) Iar ea nici măcar n-a fost conștientă de asta. Pentru că atunci când am fost alături de ea, atâția ani, avea și Alzheimer. Ea nu realiza că eu sunt fiul ei. Îți dai seama? Știa că sunt cel care vine să-i dea apă și-mi povestea amintirile ei din copilărie. Atât! N-am spus nimănui și n-am cerut ajutor. Când a murit, în a treia zi de Crăciun, împodobisem un brad cu niște globuri din sticlă, argintii, lunguiețe, sub formă de lacrimi. Din anul în care a murit, n-am mai folosit acele globuri. Pentru că tot timpul îmi aduceau aminte de... Când a murit, era așa o zăpadă afară! Și eu plângeam: "Doamne, nu mai am părinți!". Și nu știu de unde am avut atâta putere! Am fost ca un soldat și am făcut ce era de făcut. După ce am înmormântat-o la Slatina, lângă tata, m-am dus la ziarul la care lucram atunci și le-am spus: dați-mi să fac orice, să plec pe teren, să nu stau. Cred că asta m-a salvat. Vezi cum e viața asta? Mă uit la multe cupluri care se despart din nimic. Părinții mei au avut o căsnicie mai tumultuoasă, cu certuri, cu momente bune, cu de toate. Dar au trăit și au murit unul lângă altul. Iar maică-mea, chiar așa, mai dură cum era, a fost enorm de afectată de moartea lui tata și a dus ani de zile povara aia. Pentru că taică-meu era stâlpul pe care ea, ba se sprijinea, ba se descărca. Dar nu putea trăi fără el. Maică-mea era genul care n-avea stare deloc. Dar știi care e ironia sorții? Să lupți ca să ajungi acolo unde părinții tăi se îndoiau că poți să ajungi (pentru că ai mei nu credeau că un artist poate reuși în viață), iar când ajungi, să nu mai ai cui să arăți.
"Țineam aparatul în față, ca să-mi ascund emoțiile"
- Pari un om foarte sentimental. Arta fotografiei presupune, și ea, empatie, apropiere de oameni?
- Când eram mic și fusesem adus de ai mei în Slatina, de unde era mama și unde mi-am petrecut o parte din copilărie, stăteam la fereastră. Locuiam la casă, în centru. Și aveam o stradă care era foarte circulată. Și-mi plăcea să stau la fereastră. Eram un copil interiorizat. Îmi plăcea să privesc, să ascult, să asist la conversații. Stăteam mult și analizam oamenii, mașinile care treceau. Sau, când mă lua mama cu ea la lucru, vedeam pe geam o piațetă, în care se întâmplau de toate: spectacole stradale, accidente de mașini, oameni care se luau la harță, nuntași, înmormântări. Era ca un fel de revista presei în copilărie. (Râde) Asta era bucuria mea, să analizez oamenii. Apoi, crescând, am început să pun pe un suport aceste imagini, aceste stări. Am început cu pictura și apoi, ușor-ușor, am ajuns la fotografie. Așa am ajuns să văd eu altfel, și am ajuns să comunic rapid cu marii actori. De parcă ne știam de-o viață. Îi vedeam la televizorul ăla alb-negru, pe lămpi, când erau mai tineri, și apoi îi vedeam în fața mea. Iar în momentul în care începeam să facem poze, îi puneam în posturile din film. De exemplu, pe mine m-a fascinat întotdeauna Sergiu Nicolaescu. De mic copil îl imitam, îi știam personajele. Și, întâlnindu-mă odată cu Sergiu Nicolaescu, după ce am terminat pozele pentru un pictorial, i-am zis: "Maestre, acum vreau să luați poziția aceea pe care o folosiți tot timpul în filme (dar fără să-i arăt care), iar eu vă imitam când eram mic. Sergiu Nicolaescu a zâmbit și a luat exact postura aceea triumfalistă pe care o lua în filmele lui. Și toți care erau în jurul nostru au râs. Erau puțin blocați și în același timp fascinați. A existat o comunicare între noi, de parcă eram doi copii. Pentru că și Nicolaescu era un copil mare care se juca, pur și simplu. Filmele lui au fost niște proiecte, pe care numai un copil îndrăzneț ar fi putut să le realizeze. Un regizor normal ar fi zis: "Nu, nu se poate". Dar uite că el a putut.
- L-ai fotografiat și pe Francis Ford Coppola. În ce împrejurare?
- M-a sunat într-o zi Marius Mihalache și mi-a zis: "Zoly, vino că am nevoie de tine diseară. O să vină pe la mine Coppola și vreau să-mi faci niște poze cu el". Venise să facă în România un film, o coproducție internațională, în care linia melodică era creată la țambal de Marius Mihalache. M-am dus mai devreme cu o oră ca să pregătesc terenul, mai mult din punct de vedere emoțional (Râde). Într-o curte foarte simplă, pe o masă cu o mușama în carouri, Marius pusese niște alune, chiar m-a uimit simplitatea cu care voia să-l primească pe marele Coppola. În momentul în care acesta a apărut, s-a așezat direct la masa din curte, prietenește, într-o discuție liberă, îmbrăcat simplu, chiar exagerat de simplu. Nu-mi venea să cred că stau la 30 de centimetri de el și văd cum ia alunele căzute pe mușama și le bagă în gură. Și eu, în timpul ăsta, îi făceam câte-o fotografie. Și era o atmosferă! Se auzea țambalul lui Marius Mihalache, iar Coppola spunea: "Aici ea suferă" (un personaj din film, n.r.). Atunci Marius începea să bage note și mai grave și Coppola spunea: "Ea zburdă". Și el modifica aceeași melodie. Vezi, un fotograf cam asta trăiește. Momente. Și au fost momente în care îmi ascundeam emoțiile în spatele camerei. Uneori, zâmbetul. Alteori îmi venea să plâng și mi se punea un nod în gât. Țineam aparatul în față, nu ca să fac poze, ci ca să-mi ascund emoțiile. Cam asta trăiește un fotograf care lucrează cu oamenii, nu cu vedetele. Cu oamenii în general.
"Nu m-am îndrăgostit niciodată de femeile pe care le pozam"
- Și când e vorba de dragoste te ascunzi în spatele aparatului?
- Întotdeauna eu am crezut într-o dragoste ideală. Când eram mic, visam să-mi întâlnesc prințesa din vis și să fiu până la bătrânețe cu ea. Cu timpul, am început să mă protejez, ca orice om. Cum văd persoana iubită de lângă mine? Să fie și muză, să fie și prietenă și... Un om cu care să mergi până la capătul vieții. Acum, sunt într-o relație și este bine. Important e să trăiești în înțelegere cu cel de lângă tine și să creezi stări speciale, pe care să le împărtășești permanent cu persoana iubită, nu doar la ocazii speciale. Să pui lumânările pe masă când servești cina, să faci focul în șemineu când te uiți la un film... În căsătorie nu cred, deși n-am fost căsătorit niciodată! Cândva, căsătoria însemna ceva. Era pasul care, odată făcut, rămânea făcut pentru toată viața. Pentru mine a rămas așa, ca o carte în bibliotecă, pe care cândva am s-o citesc. Am avut de-a lungul vieții tot felul de experiențe. Întotdeauna am evitat să mă îndrăgostesc de modele, de femeile pe care le pozam. În mare parte le vedeam ca pe niște persoane superficiale, și poate chiar așa și erau, nu știu. Oricum, nu mi se potriveau mie.
"Sunt un pictor zugrav de subțire"
- Ai tabieturi, excentricități?
- Îmi place confortul. Îmi place să fac din nimic ceva monumental. Drept dovadă, mi-am transformat toată casa într-un semipalat, mi-am creat un loc așa cum mi l-am dorit. Dimineața, când mă trezesc, fac cafeaua, ascult muzică clasică. Îmi pregătesc terenul pentru șevalet. La mine, toată casa e în alb. Pardoseală, pereți, mobilă, totul e foarte deschis și nu există nicio picătură de vopsea. Stilul meu este de pictor zugrav de subțire. Adică lucrez foarte fin. Niciodată nu mi-a plăcut să lucrez cu tușe mari, largi, să arunc cu vopsea. Mi-a plăcut să lucrez fotografic, ca să zic așa. După ce pictez, am câte-o ședință foto, programată o dată la două, trei zile. Îmi place să mă uit la televizor cu persoana dragă. Lucruri simple. Am un bar, am o colecție de vinuri. Îmi mai cumpăr din când în când trabucuri, pe care îmi place să le aprind o dată pe săptămână. Uite, îmi place și să gătesc. În fiecare zi gătesc. Mi-am făcut o bucătărie și-mi place să inventez mâncăruri inexistente.
- Vorbești de modestie, dar tu ești o apariție specială în public. Porți joben și baston...
- În ultima vreme, am devenit preocupat de imaginea mea. Mi-am cumpărat cinci costume. Deja am un dulap destul de încărcat. Și pălăriile îmi plac. Am și o minicolecție de ceasuri, am un baston, pe care urmează să-l mai decorez. E un baston din argint, adus din Maroc, pe care a trebuit să-l modific. Îi scot măciulia și din interior scot o pensulă. Am o pensulă la purtător! (Râde) Acela e sceptrul meu, la marile evenimente. De mic copil am fost atent la haine. Apoi am avut perioada mea de rock. Pictam tricouri personalizate, cu Metallica, Judas Priest. În facultate, la Scenografie-Design, am făcut un documentar, stilul rock-pink în vestimentație. Am arătat toate genurile, toate combinațiile - rockul care mergea spre country, rockul care mergea către motor cycle. În fine...
"Nu plec din țară, dar nici nu mă bat cu pumnul în piept: «Ah! România mea!»"
- Fotografia și pictura sunt arte care nu te leagă de o limbă, de-un loc. Puteai oricând să pleci din țară. De ce ai rămas în România?
- În primul rând, pentru că aici mi-am înfipt niște rădăcini. Și-apoi, de ce să plec? Poți să călătorești și prin alte metode (prin internet, de pildă), nu neapărat părăsind țara. E adevărat, am frustările mele, ca orice om, dar, uite, după o frustrare vine ceva frumos, și atunci te simți împlinit și asta te face să rămâi în țara asta, așa cum e ea. Un alt motiv pentru care nu am plecat a fost mama, care era bolnavă în perioada când eu eram pe val. Nu pot să plec de lângă părinți. Am considerat că trebuie să fiu alături de ei. Și am fost. Da, deci cred că niciodată n-o să plec din țară. Am foarte mulți prieteni care îmi zic: "Măi, tu ești mai naționalist decât orice român!". Eu, fiind de naționalitate maghiară (după cum am spus, tata a fost maghiar și mama olteancă, din Slatina, unde am și copilărit), sunt înverșunat când văd mizeria asta peste tot, îmbâcsirea asta a tradițiilor românești, pervertirea. Nu mai e ce-a fost. Nu, n-o să plec din țară, dar nici nu mă bat cu pumnul în piept: "Ah, România mea!".
"Vreau să-mi cumpăr o casă veche"
- Ce proiecte ai în derulare?
- Anul trecut, după mulți ani, am primit și eu două mari premii. Premiul de Cel mai bun fotograf de modă și premiul de Excelență în fotografie. Încep să se adune roadele astea simbolice. Dar de-abia acum începe viața mea. Acum am ocazia să realizez o pictură pe perete, e prima mea frescă pe o dimensiune mare, aproape 10 metri lungime, și mi s-a aprobat proiectul. Este pe o proprietate privată, dar mi-aș dori să fac asta și în spații publice. Consider că pot face lucruri spectaculoase, în felul meu. O să mai am o expoziție, pe care am avut-o în ianuarie aici (În București, n.r), care se va muta la Paris. O să mai am niște expoziții de grup. Și mai visez să-mi cumpăr o casă veche, să o restaurez și să o transform într-un muzeu. Nu că n-ar fi și apartamentul în care locuiesc acum un muzeu! Dar visul meu dintotdeauna a fost să am o casă. Vreau să fie și loc de întâlnire, de petreceri, dineuri. Și acolo să am și atelierul de pictură.
- Vreun regret ai?
- Mie mi s-au împlinit toate visurile. De mic copil am fost un visător și o să mor un visător. Unul căruia i se împlinesc visurile. Ce poate să fie mai minunat de-atât? Am un singur regret: că atâta timp cât au fost părinții mei în putere, nu am fost destul de ascultător, aveam micile mele răzvrătiri, pe care acum le regret. Dacă aș da timpul înapoi și ei ar putea să mă vadă azi, ar fi minunat! Dar poate mă văd, cine știe... Uneori, am impresia că sunt deja la a noua viață! Da, chiar senzația asta o am, că am trăit mai multe vieți. Caut tot timpul bucurie. Și bucuria o găsești oriunde, în orice om. Iar fotografia m-a ajutat foarte mult, pentru că prin fotografie m-am apropiat de oameni. Primul lucru pe care-l fac atunci când îi privesc este să duc aparatul la ochi... Dar nu întotdeauna ca să fac poze. Mă bucur să-i privesc, pur și simplu. De multe ori, doar stau în spatele aparatului. Mă ascund. Asta înseamnă fotografie, nu? Emoție! În rest, e machiaj și photoshop.