- Cine a trecut porţile primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului, cu siguranţă l-a întâlnit pe domnul director Vasile Oltean. Puţini ştiu însă că filologul erudit, care slujeşte cartea şi ţara de peste 51 de ani, a îmbrăcat şi haina preoţiei, la care visa din anii copilăriei -
Sunt puţini oamenii fără de care lumea asta ar fi mai săracă, mai pustie. Părintele profesor Vasile Oltean este unul dintre ei. E zidit de viu în Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului şi îţi spune, dacă eşti destul de apropiat, că, în cei peste 50 de ani de când e aici, nu şi-a luat concediu decât o singură dată, câteva zile, şi apoi s-a întors repede acasă, pentru că se plictisea. Omul acesta, care la şaptezeci de ani are sclipirea şi iuţimea unei raze de soare, a fost dăruit de Dumnezeu cu o răbdare de piatră. Decenii la rând a stat şi a citit pe slavoneşte, elineşte şi nemţeşte, încovoindu-şi spinarea deasupra încârligatelor slove vechi ale manuscriselor. Atât le-a iubit, încât îţi recită din ele pagini întregi, le ştie ca pe rugăciuni, de parcă cele peste şase mii de volume pe care le are pe inventar, vechi de sute de ani, i s-au mutat cu totul în suflet, prefăcându-l şi pe el într-o filă. Una îngălbenită de vreme şi plină de înţelepciune, care tremură atunci când pe uşa muzeului din Şcheii Braşovului intră un grup de copii. Atunci, orice urmă de rugină pe care anii au încercat să o prindă de el se şterge, iar părintele se revarsă în vorbe, ca un fluviu scăpat din zăgaz. Ascultându-l, ai zice că s-a născut aici, în Şchei, că prin venele sale trece sângele braşovenilor vechi, de la poalele Tâmpei, dar nu e aşa. Părintele Vasile Oltean este din Deal, un sat aşezat mai sus de Sebeş, în munţii Cindrelului.
Satul lui Dumnezeu
Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului
"Satul meu a avut o viaţă creştină puternică. Tatăl meu cânta în strana bisericii şi avea Biblia de la Blaj mereu deschisă pe masă, iar când se scula dimineaţa, primul lucru pe care îl făcea era să citească un fragment din Scriptură, ca pe o rugăciune. Îmi amintesc cum mă punea la culcare, în casa mare, iar apoi se adunau la noi cei mai luminaţi oameni ai satului şi citeau din Biblie, împreună cu preotul. Citeau şi apoi discutau pe marginea ei. Era între ei un ţăran, care mai apoi şi-a dat toată averea mânăstirii Râmeţ, un bărbat cu credinţă adâncă, foarte sfătos, pe care îl ascultau. Iar eu, mic copil, vârât în pătuţ, eram toată seara cu urechea pâlnie, să ascult ce vorbesc. Aşa m-am format, lângă biserică şi Biblie. Noi am avut un preot deosebit, care era respectat până şi de comunişti, părintele Gheorghe Cândea. Nu exista ca la noi în sat să vină activistul de la raion şi să nu treacă pe la părintele, dacă avea de dat o dispoziţie - să repare un drum sau să culeagă via, pentru că sătenii nu îl ascultau decât pe preot. În plină perioadă atee, făcea cu noi, copiii satului, lecţii de cateheză în biserică. Avea curaj, era interzis ce făcea. Aşa că, imediat ce terminam şcoala, mergeam direct la biserică şi nu mai plecam de acolo, ore în şir. În mediul ăsta am crescut, cu un cult al bisericii extraordinar. Când am fost făcut pionier, trebuia să salut cu forma aceea specifică, dar eu, din reflex, mi-am făcut cruce, semn că se născuse în mine dorinţa de a-i sluji lui Hristos. Dar nu am luat drumul preoţiei, din pricina mamei. Ea m-a învaţat că e o mare responsabilitate să fii preot, pentru că răspunzi de toate păcatele tuturor şi mergi sigur în iad, dacă nu i-ai putut vindeca de păcate pe cei de care răspunzi. Deşi avea, şi ea, o credinţă înfocată, mama mi-a insuflat această teamă de preoţie, cu toate că, dintre toţi fraţii, eu am fost cel mai aplecat spre biserică. Eram blând şi citeam foarte mult de mic, iar tata venea în camera mea şi-mi spunea: «Mă, nu mai citi, că înnebuneşti ca Eminescu!». Nu am fost deloc o fire practică. Atunci când luam un ciocan în mână, tata mă întreba: «Ce vrei să faci cu el?". Ştia că sigur bat cuiul strâmb. Aşa s-a ajuns ca frica de preoţie, unită cu dragostea de lectură, şi fascinaţia pentru filologie, pe care a sădit-o în mine profesorul Constantin Cuza, au făcut ca eu să dau la litere, şi nu la teologie. În schimb, tata i-a dat la teologie pe doi dintre fraţii mei, iar eu am rămas în inimă cu un dor neîmplinit".
Gligoru lu' Coman
Un filolog erudit
Părintele îşi aminteşte bine. Era într-o zi de Crăciun, şi peste sat se lăsase iarna, dar bucuria aceea care umple inimile copiilor era acum întunecată. Bărbaţii erau fugiţi, uliţele rămăseseră goale şi triste. "Atunci tata a avut îndrăzneala să se întoarcă acasă cu caii de la munte şi să vină la biserică. Parcă îl văd şi acum! Cânta la strană, când a venit cineva la el şi i-a zis: «Vezi că ăştia-ţi iau caii!». Tata a luat-o la fugă prin biserică, şi când a ajuns acasă, erau cinci oameni de la raion. Eu am fugit după el şi am văzut cum încercau să scoată caii din grajd, dar pentru că erau foarte nărăvaşi, săreau mereu în două picioare şi nu i-au putut mâna decât până la poartă. Tata s-a dus drept la activişti şi le-a zis: «Mă, nemernicilor, v-am dat tot, v-am dat boii, v-am dat vacile, v-am dat oile şi pământul meu, acum vreţi să îmi luaţi şi caii? Ce-aveţi cu ei? Eu îmi ţin copiii în şcoală pe banii câştigaţi cu caii sus, în munţi!». Şi-atunci şeful de la raion a luat lanţul cu care ţinea caii şi când i-a trăsnit una lui tata în cap, l-a umplut de sânge, şi-a plecat cu caii. Dar tata nu s-a lăsat. S-a dus noaptea şi a luat înapoi caii din grajdurile CAP, şi a fugit iar în munţi. Au trecut alţi trei ani, în care nu l-am mai văzut. Aveam pe atunci doar zece ani".
Şcoala din pivniţă
Preotul filolog, în faţa tiparniţei lui Coresi
"La Braşov am învăţat carte la Liceul Andrei Şaguna, care pe atunci se numea Şcoala medie numărul 1, pentru că nu aveai voie să pronunţi numele marelui mitropolit. Am avut acolo profesori uluitori. Printre ei, profesorul Constantin Cuza, căruia îi datorez dragostea de filologie. Şi nu numai eu, ci şi ceilalţi colegi, care au ajuns prin el să iubească la nebunie literatura. La noi în clasă, niciodată nu se preda. Noi, elevii, predam! Şi ne întreceam între noi, care să ţină o anumită lecţie, evident, pe baza unei documentări serioase şi a unor lecturi atente. Profesorul Cuza doar ne coordona, transformând ora într-un fel ce cenaclu. Şi năştea în noi nişte pasiuni fantastice. Îmi aduc aminte că atunci când am ajuns la Coresi, braşoveanul care avea în manual doar o pagină, noi am făcut din el un curs de o lună, pentru că toată lumea a citit mult despre el. Aşa am ajuns eu să dau la filologie".
Părintele Vasile Oltean plecase din Deal, pentru că politrucii îl dăduseră afară din şcoală. Pur şi simplu, fără explicaţii, fără socoteli. Era fiul unui "bandit" fugit în munţi, aşa că nu avea ce să caute printre copiii cu origini sănătoase. A ajuns şi el fugar, ca şi tatăl lui, copil al unei patrii invizibile, cetăţean al unei ţări care nu-l voia. Fratele mamei, părintele Vasile Coman, protopop al Braşovului şi viitor episcop la Oradea, l-a luat sub aripa lui, l-a adus la poalele Tâmpei, unde l-a înscris la şcoală pe ascuns, ilegal, ca pe un mic delincvent. Şi i-a schimbat numele de familie.
Preoţia
În muzeul primei şcoli româneşti, pe care l-a ctitorit din temelie
"Dacă nu ai trăirea liturghiei, degeaba o mai faci"
"Îmi amintesc şi acum primele mele liturghii... Au fost teribil de emoţionante! Am mers de copil la biserică, duminică de duminică, ştiam fiecare colţişor, fiecare carte de strană, dar în altar nu intram niciodată. Era locul preotului. Aşa că atunci când am păşit în faţa Sfintei Mese pentru a sluji, emoţiile au fost foarte mari. Vă daţi seama, să fac eu trecerea aceasta - din simplu credincios, să mă transform în preot, în omul care are în mână destinele tuturor celor pe care îi păstoreşte! Pentru că asta este slujirea preotului, asta face el prin slujbele pe care le face, dacă este conştient de ceea ce face. Îmi amintesc de primele liturghii pe care le-am slujit singur, în sat la Drumul Carului, în Bran. În timpul slujbei, o lumânare a căzut pe Sfânta Masă. Eram aşa de pătruns de rugăciuni, că nu am observat că a luat foc... Noroc cu cântăreţul de la strană, că a văzut fum şi a intrat furtunos în altar şi a stins-o.
Eu, când slujesc, sunt cu totul pătruns de adâncimea şi frumuseţea rugăciunilor. Textul lor este extraordinar de profund. Şi când te gândeşti că au fost scrise în secolul al IV-lea, acum 1600 de ani! De aceea, la slujbe, sunt foarte interiorizat, trăiesc profund momentele acelea, pentru că mă pătrund rugăciunile şi, adesea, greşesc din pricina asta. Nu mai pot să ies din mine, din vorbirea mea cu Dumnezeu, şi ajung să nu mai fiu atent la cum decurge slujba şi greşesc, uneori mi se şi atrage atenţia. Rugăciunile Sfintei Liturghii sunt atât de adânci, atât de profunde, încât, dacă pătrunzi în ele, eşti în transă. Dacă nu ai trăirea Liturghiei, degeaba o mai faci, este doar un spectacol. Dar eu nu o văd aşa".
"Dumnezeu e o adiere"
Fericit, printre copii
- Sunteţi un preot cu studii adânci, filologice, şi aş vrea să vă întreb dacă v-au ajutat în viaţă cărţile.
- Eu leg cunoaşterea culturală, în general, de cunoaşterea lui Dumnezeu, care îţi dă încredere în El. Iar dacă ai încredere în El, ai o rezistenţă morală extraordinară, şi la rău, şi la bine, pentru că rele sunt destule în jurul omului. Dar dacă ai această încredere, nu te panichezi ci, pur şi simplu, crezi din tot sufletul că mâine va fi mai bine. Şi este! Trebuie neapărat să înţelegi rugăciunea şi să o spui din tot sufletul. Le spun şi credincioşilor care vin la mine, la spovedanie, că o rugăciune pe care o citeşti din carte fără să o înţelegi, fără să o treci prin propria ta înţelepciune, e nulă în faţa lui Dumnezeu. Sunt mai de folos, cum spunea Coresi, cinci cuvinte pe care să le înţelegi la rugăciune, decât să bolboroseşti acolo ceva. Să ştiţi că eu îl simt pe Dumnezeu lângă mine. Nu se poate să nu îl simţi. E om ca mine şi vorbesc cu el la rugăciune, iar când mă rog cu profunzime, îl şi simt. E ca o adiere lină care vine spre mine. Acasă eu nu mă rog decât într-un singur loc, într-un colţişor al meu, unde am icoanele, ca un altar. De aceea cred că, pe mine, Dumnezeu m-a ajutat şi mă ajută întotdeauna. Niciodată nu am intrat în disperare, deşi în viaţa mea nu au fost toate bune. De fiecare dată găsesc speranţă. Va fi mai bine! Am toată încrederea! Şi toată familia mea este aşa. Am casa plină, patru băieţi şi cinci nepoţi... Dar ai mei nici nu se aşează la masă, nici nu se trezesc, nici nu se culcă, fără să facă o rugăciune. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că totul este bine. Trăiesc într-o bucurie permanentă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
