Vrăjitoarele din Sibiu

- La Sibiu, primăvara, farmecul medieval al oraşului pul­sează parcă şi mai puternic pe străduţele înguste din centrul vechi, printre zidurile de piatră şi pe sub bolţile care leagă între ele pieţele bătrânului burg. Bucuros de cerul senin şi de pri­mele raze binevoi­toare ale soarelui, nu le voi împărtăşi, din pă­cate, oferta, pre­gătit sufleteşte pentru o călătorie în... "ţara um­brelor". Sunt ani de zile de când aştept să dezleg un subiect fas­cinant şi tulburător: povestea vrăjitoarelor din Sibiul me­dieval, către care mă va purta un mare specialist în domeniu: d-l ZENO PINTER, isto­ric şi profesor la Universi­ta­tea din Sibiu -

Sângerosul Roland

N-am avut prea mult de aşteptat. Cu o punctua­litate nemţească, d-l profesor Pinter a venit la întâl­nire şi, luându-şi în serios rolul de călăuză, m-a condus pe străduţe întortocheate, spre centrul vechi al Sibiului. Prima oprire a fost în Piaţa Mare, plină de porumbei şi de turişti gălăgioşi. Într-o clipă de linişte, mi-a arătat, pe pavaj, un cerc mare, de piatră roşie. "Aici a fost demult o statuie uriaşă, unică în Transilvania: Statuia lui Roland, cavalerul care în Evul Mediu întruchipa Justiţia". Sub mo­numentul înalt de opt metri, aveau loc exe­cuţiile. Chiar lângă cercul acela roşu din Piaţa Mare, pe unde astăzi se plimbă turiş­tii, tronau, ca într-un decor de infern, spân­zurătoarea, eşafodul şi rugul. "Din­tre toa­te istoriile negre ale trecutului, cele mai stranii sunt poveştile vrăji­toarelor. S-au mai risipit, odată cu fumul rugurilor, dar ce uită memoria colectivă reţin documen­tele".

Gândacii malefici

Cronicile vechi, chiar dacă-s mai laco­nice, sunt pline de istorii şi mărturii despre vrăjitoarele din Sibiu şi procesele lor. Şi au existat sute de femei pedepsite pentru pricini ce par azi de necre­zut. "Un caz tragic este cel al Mathildei Ehrlin­ger, care a adunat toată populaţia din oraş în Piaţa Mare a Sibiului, ca să aştepte ver­dictul Ju­delui". Îl ascult pe istoricul neamţ şi în­cerc să mă strecor, cu ochii minţii, prin mul­ţi­mea de acum câteva secole, instigată şi fu­rioasă. În fruntea ei, văd aievea o femeie în straie cernite, din pânză de sac. E purtată cu alai. Au pus-o într-o cuşcă de fier, o cuş­că strâmtă şi unsă cu catran, a batjocură. Cuşca e urcată într-o căruţă trasă de măgari, ca să o facă şi mai tare de râs pe vrăjitoare. Asupra ei apasă o acu­zaţie înfrico­şă­toare pentru timpul de atunci. Azi, pare bizară, dacă nu chiar hilară: în preajma nefe­ricitei femei, casele vecinilor se um­pleau de gân­daci negri, malefici. Trei ani a durat procesul şi zeci de saşi au fost audiaţi. Mărturiile? Halucinante: "Am auzit de la bietul meu tată răposat, că, odată, într-o noapte, pe când el şi mama se pregăteau să adoarmă, doi gândaci negri s-au ur­cat pe mâna lui. Pe unul, care i s-a căţărat pe picior, l-a strivit mama, şi aşa a pocnit, de parcă cineva ar fi stri­vit o alună veche. Pe celălalt, însă, care după cum se cuvine să se ştie, era pe pieptul mamei mele, tatăl meu l-a aruncat pe pământ" - i-a povestit Judelui unul dintre martori. Din acea noapte, toţi vecinii năpădiţi de gândaci au acuzat-o pe biata femeie şi au început să strige pe stradă, după ea, că este vrăjitoare.
Acum, după trei ani, Mathilde Ehrlinger îşi aştepta verdictul. În acele vremuri, dacă erai acuzat de vră­jitorie, îmbrăcai cămaşa morţii. În mijlocul mulţimii dezlănţuite, sentinţa a căzut implacabilă: ca să îşi dovedească nevinovăţia, vrăjitoa­rea trebuia să treacă prin proba cu apa! "Prea Sfântă Fecioară, nu mă părăsi, nu mă părăsi!" - a început să se tânguie femeia. Şi, de parcă ăsta ar fi fost semnalul pe care îl aştepta, mulţimea se puse în mişcare. Un alai ignorant şi ve­sel, mergând spre tor­tură. Executorii jude­cătoreşti au con­dus că­ruţa condamnatei spre Iazul Vrăjitoa­re­lor. Ajunşi acolo, au dat-o jos şi au legat-o strâns de mâini şi de picioare. Femeia ţipa şi implora iertarea. A fost pusă într-o barcă şi, în mijlocul iazului, i-au dat drumul în apa adâncă. Conform justiţiei medievale, osândita nu avea nicio şansă: dacă se îneca, însemna că fusese vi­novată, dacă scăpa, însemna că fusese ajutată de diavol şi supliciul se repeta. Proscrisa s-a dus la fund ca un bolovan. În za­dar a încercat să se zbată, să înoate. Fu­sese legată fede­leş. Pe fundul ia­zului, trupul ei se va fi alăturat altor şi altor trupuri de vră­jitoare, care tre­cuseră prin proba cea cruntă a apei. Încă un proces de vrăjito­rie se încheiase la Sibiu.

Pentru patru găini

- Cine erau vic­timele proce­se­lor de vrăjitorie?

- La Sibiu, la fel ca şi în toată Transilvania şi Eu­­ropa, femeile erau, cel mai des, vic­timele acuza­ţiilor de vrăjitorie, fiind considerate mijlo­citori ai Satanei şi ai duhurilor malefice. În Ardeal, năpasta pica pe săsoaice şi unguroaice, pentru că era vânată doar populaţia din interiorul cetăţii, iar românii lo­cuiau, de regulă, în satele din împre­jurimi. Vră­ji­toarea era o persoană mai altfel decât ceilalţi: vă­du­vă, moa­şă, femeie singură. Nici femeia frumoasă nu era la adăpost. În acele vremuri, domnea peste tot spaima de vrăjitoare. Dacă se întâmpla ceva inex­­plicabil, dacă ţi se îmbolnăvea vreun copil din se­nin - atunci era sigur că i s-a făcut o vrajă ori i s-a pus blestem. Grave erau şi acuzaţiile de farmece pentru distrugerea căsniciilor. Chiar şi atunci când câinii începeau să latre în preajma unei femei, sau dacă pruncii începeau să scânceas­că - toa­te erau semne de putere vră­jito­rească. Dar ajungeau şi indicii de nimic: o privire mai in­tensă cu ochii verzi, vreo pisică nea­gră, pâ­nă şi un neg pe faţă. E înfiorător ce uşor se putea muri pe atunci.

- Ce a declanşat valul acesta negru de pro­cese?

- În Evul Mediu timpuriu, la început, iniţiativa a fost declanşată de biserica romano-catolică, care îşi justifica atacurile la vrăjitoare printr-un pasaj din Vechiul Testa­ment din Cartea lui Moise: "Nu lăsa să trăiască vrăjitoarea sau femeia ghicitoare". Şi cum tot Evul Mediu a fost o perioadă puţin lu­minată, credinţa şi superstiţiile tro­nau. În aşa vre­muri, "somnul raţiunii naşte mon­ştri", şi astfel de monştri au fost şi vrăji­toarele. Nu le vedea nimeni, dar le bănuia toată lumea, peste tot, unde nici nu te aşteptai. Încât pro­cesele şi arde­rile pe rug au fost un val care a durat enorm de mult timp, cu toată cru­zimea lui inumană. După catolici, războiul împotriva vrăjitoarelor a fost preluat de lumea protestantă. Iar sa­şii erau protes­tanţi. Un nou val de pri­goană şi auto­dafé-uri s-a dez­lăn­ţuit prin secole. În Apus, apogeul vâ­nătoarei de vrăji­toare e atins în 1560-1630, şi apoi în Ame­rica, cu fai­mosul caz al vră­jitoarelor din Sa­lem. Şi în Ardeal, toate târgurile importante, pieţele şi ia­zurile oraşelor ge­meau de vrăji­toare, târâte la judecată în faţa mul­ţimii. Abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea sunt interzise arderile pe rug în Piaţa Mare din Sibiu, de către guvernatorul Transilvaniei, care îşi avea reşe­dinţa chiar acolo şi nu agrea spectacolul. Apoi, împără­teasa Maria Tereza le-a interzis de tot.
Îmi amintesc, de pildă, de încă o acuzaţie de vrăjitorie de aici, din Sibiu, petrecută ceva mai târziu, în secolul al XVII-lea. Stupefiantă, şi ea, pentru noi, cei de azi... O femeie obişnuită, nevastă de meşteşugar, a fost acuzată de vecina ei pentru că i-au murit patru găini în aceeaşi zi. Acuzatoarea spunea că o văzuse în miezul nopţii mergând în spatele curţii, unde se aflau păsările. A fost suficient pentru ca nefericita să fie acuzată de vrăjitorie.

- Şi a fost judecată?

- Judecată şi executată!... Oricum, toate mărtu­riile martorilor de atunci sunt greu de înţeles astăzi. Printre ei se aflau şi nebuni care delirau, spunând că au văzut ceva necurat. Erau crezuţi, căci se bănuia că pe o cale neştiută, ei comunică direct cu Satana. Iarăşi, somnul raţiunii şi monştrii săi.

Proba fierului roşu

- Cum decurgea o judecată de vrăjitorie, pe vremea aceea?

- În acele secole întunecate, judecata nu în­semna ceea ce ştim noi astăzi. Nu exista un complet de judecată ori un judecător, care să măsoare cazul vrăjitoarei, după legi clare. Ca să îşi dovedească nevinovăţia, vrăjitoarele erau supuse unor probe numite ordalii. Li se mai zicea şi "Judecata lui Dumnezeu". Singurul fir de amintire rămas în Sibiu din timpurile vrăjitoarelor este Lacul sau Heleşteul Vrăjitoarelor. De fapt, numai numele a rămas de el, pentru că azi nu mai există. Lacul Vrăjitoarelor era pe strada Gheor­ghe Lazăr, unde e acum Spitalul Judeţean. În acel lac înfricoşător erau duse vrăji­toarele şi aruncate în apă, legate la mâini. Iar dacă scăpau, cine ştie prin ce minune şi ieşeau la supra­faţă, era mai rău. Diavolul le salvase! Şi procesul se relua. Peste tot în Ardeal erau ape în care vră­jitoarele erau supuse ordaliilor. La Cluj, erau duse şi înecate în Someş. La Braşov, Lacul Vrăjitoarelor era la ieşirea din Cetate, în capătul Străzii Porţii. Exista însă şi o probă mai rea, a fierului roşu. În mâna acuzatului era pusă o bucată de fier înroşit în foc. Trebuia să o ţină cât putea el de mult. Dacă putea să o ţină, însemna că-i nevinovat. Dar, uneori, proba asta era considerată insuficientă. Şi mâna arsă a celui pusă la cazne era înfăşurată într-o cârpă. Vă daţi seama cât de sterilă putea fi cârpa aia!... Şi dacă după o săptămână mâna i se infecta, iarăşi era con­si­derat vinovat. Dar pentru vrăjitoare, se prefera proba apei reci. Scufundarea în apă. Şi blestemăţiile se ţineau lanţ. "În 1703, în iazul croitorilor este înecată cea de-a şasea vrăjitoare". "În 1711, o vră­jitoare este arsă pe rug şi alte două sunt decapitate" - scriau cronicile. Şi lumea se aduna buluc să le vadă, surescitată de spectacolul morţii în chinuri. În 1677, în timpul probei cu apă de la Iazul vrăjitoa­relor, podul s-a surpat sub greutatea ce­lor prea mulţi, care se întorceau de la locul pedepsei. Ade­vărata judecată a lui Dumnezeu!

- Nu se făceau şi greşeli?

- Se făceau, cum să nu! Mai trist era când erorile se făceau dinadins. Uneori, procesele vrăjitoarelor au ajuns să fie folosite politic. Au fost în Sibiu câteva aristocrate condamnate şi arse pe rug, pentru că soţii lor fuseseră mari personalităţi ale burgului, contestate de urmaşii lor. Astfel, în 1653, văduva comitelui Sera­phin este acuzată de vră­jitorie şi arsă pe rug. O răzbunare, pen­tru că Seraphin fusese un primar renu­mit al Sibiului.

Cuşca nebunilor

- Care era atmosfera din burg, în acele secole întunecate?

- În toate acele secole, rugul era o prezenţă permanentă în Piaţa Mare a Sibiului. Aşa era şi la Cluj, unde rugul stătea în faţa Catedralei mari, Sf. Mi­hail. Acolo, cenuşa vrăjitoarelor arse pe rug era împrăştiată în faţa Turnului Croitorilor. Spre luare aminte. Iar stra­da ce ducea înspre turn se numea Aleea Vrăjitoarelor. La Sibiu, rugul stătea în Piaţa Mare, chiar dacă nu era în curs vreun proces. Lângă el, pândeau per­ma­nent, spânzurătoarea, eşafodul şi ju­gul. Căci era rânduit ca fiecare să su­fere după rangul lui. Comitele Sibiului, Von Harteneck, fiind nobil, a fost de­ca­pitat cu spada (o gravură foarte fru­moasă a acelei clipe tragice se află la muzeul Bruckenthal). Pe când un hoţ de rând era spânzurat, iar o vrăjitoare, arsă pe rug. Rugul, spân­zurătoarea, eşafodul şi jugul - erau simbol şi avertisment. Cine venea în oraş şi le vedea, ştia că aici nu e de glumă cu legea şi ordinea. Iar jugul era altă tor­tură oribilă. După ce era pus în jug, omului i se aplicau şi lovi­turi. În Si­biu, se practicau loviturile cu o lopa­tă, sau cu o vâslă. De obicei, se folo­sea o lopată de brutar. Proble­ma nu erau atât loviturile, cât ruşinea. Pen­tru că i se atârna de gât un bolo­van legat cu lanţ, "piatra ruşinii" se nu­mea. Şi oricine avea voie să-l scui­pe şi să-l batjocorească pe cel legat. Toa­te aceste obiecte sinistre stăteau în linie cu statuia lui Roland. Locul sta­tuii e marcat în Piaţa Mare prin soclu, pentru că acolo i-au fost găsite urme­le, după secole, când s-au făcut lu­crări, în 2006, înainte de a deveni Sibiul, Capitală Culturală Europeană.Roland, unul dintre paladinii lui Carol cel Mare, a fost eroul faimosului "Cântec al lui Roland". Cu timpul, din simbol al onoarei, el a ajuns simbolul justiţiei necruţătoare. Cu sabia aceea a lui, ame­nin­ţătoare, Roland era sim­bolul auto­nomiei le­gis­lative a Sibiului. Roland trona la Sibiu, pe un stâlp foarte înalt. Încă un avertis­ment drastic. Când intrai în oraş şi vedeai statuia uriaşă, luai amin­te: consiliul oraşului avea drept de jude­cată capi­tală. Dacă erai con­dam­nat, nu puteai face recurs. Şi jus­tiţia era mult mai severă. Sibienii au inventat, de pildă, şi o tortură specia­lă. Se numea "cuşca nebunilor". Când s-a restaurat Piaţa Mare, i-am găsit fundaţiile. Era pe o suprafaţă foarte mică, pentru că nu trebuia să încapă decât un singur om în cuşca aia, greu şi chinuit. Osân­ditul stătea închis o zi şi o noapte acolo, astfel încât să-l batjocorească toată lumea. Să arunce în el cu le­gume stricate, cu tot felul de orduri. Şi chiar era obli­gaţia cetăţenilor să-i insulte pe cei închişi în cuşcă! Acolo erau băgaţi şi oameni care făceau che­furi şi umblau prin oraş după ora stingerii. Pentru că în Sibiu, ca în toate oraşele medievale, pericolul de incendiu era mare şi, ca atare, treceau străjile şi strigau: "Cetă­ţeni ai oraşu­lui, soarele a apus! Se sting focurile! Porţile s-au închis! Păstraţi liniştea!". Şi liniştea se aşternea peste oraş. Iar cine mai era găsit lălăind pe stradă, era luat şi băgat în cuşca nebunilor. Să nu dea foc oraşului şi să nu mai facă altă dată.

Epilog

- Vrăjitoare la tot pasul, cuşca nebunilor... De ce s-au străduit aşa mult saşii să poarte armura asta, a moralei perfecte?

- Saşii au avut o tendinţă de păstrare a siste­mu­lui lor de organizare, pentru că a fost aproape unic în Europa. Ei dobândiseră libertăţi şi privilegii aproa­pe inima­ginabile pentru secolul al XIII-lea, primite de la regele Andrei al II-lea. O populaţie care este scoasă de sub autoritatea feudală (cum era în toată Europa) şi se administrează singură. Au propria lor orga­nizare bisericească, pro­pri­ul lor comite de Sibiu. Politic, re­li­gios, meşteşugăresc - sunt a­proa­pe inde­pendenţi. Sunt privi­legii impresio­nante şi foarte pu­ţine alte asemenea cazuri. În Eu­ropa, mai erau doar câteva ora­şe care au avut astfel de statu­te. Aici, un teritoriu întreg, pă­mân­­tul cră­iesc, se supu­nea aces­tui drept. Şi saşii au avut ten­dinţa să-şi păstreze drepturile cât mai mult timp, într-o comu­nitate în­chisă. Iar fără disciplină, toate-s greu de stăpânit. Procesele vră­ji­­toa­relor sau cuşca nebunilor sunt câteva exemple, dar sunt multe altele, nenumă­rate alte pre­cizări constrictive existau în sta­tutele saşilor. Totul era prevă­zut în amănunt. Cu pedepse şi amenzi pentru cei ce nu se confor­mau. De pildă, cum trebuia să mergi la biserică. Cine intra primul, cine intra al treilea: meşterul, după aceea familia, pe urmă calfele şi abia la sfârşit, uce­nicii. Cum se îmbrăca bărbatul tânăr, cum se îmbră­ca bărbatul căsătorit, femeile, oamenii de dife­rite categorii. Iar dacă nu mergeai, "fiecare enoriaş care lipseşte de la slujbele religioase va fi băgat în bu­tuci (in die Fidel gespannt)", ordona Judele ora­şu­lui în 1577. Apoi, meşteşugarul, aristo­cratul, fiecare avea altă îm­brăcăminte, bine stabilită. Aproape niş­te unifor­me. Totul, pentru ordine şi dis­ciplină. Iar la Sibiu, pentru orice era prevăzută o amendă. Pen­tru că ai scuipat sâmburi de cireşe pe jos, amendă 5 dinari; pentru că nu ţi-ai curăţat şan­ţul din faţa casei, amendă 10 dinari. Erau şi indicaţii extreme: să nu arunci cu pietre după câini pe stradă; să nu mănânci fructe din pălă­rie, dacă le cumperi de la piaţă. Azi, par abe­rante. Dar atunci se încerca să se păs­tre­ze ordinea în oraş. Şi oraşul era un mic univers. Între zidurile lui trăiau 25-30 de mii de oameni - o co­mună mai mare de azi, dar pe vremea aceea, Sibiul era un oraş mare al Europei, iar în oraş trebuia o disciplină de fier. Când se dădea alarma că vin duşma­nii, toate bres­lele trebuiau să ocupe tunu­rile ce le erau repartizate în cetate. Tre­buiau să fie arme pregătite în orice secun­dă. Şi fiecare ştia ce trebuie să facă şi unde trebuie să mear­gă. De asta a funcţionat totul, de-asta a putut fi apărat Sibiul, care nu a fost cucerit niciodată, decât prin tră­dare. Fără aceste măsuri co­er­citive, cum au fost, din păcate, în evul mediu, nu prea se putea face ordine. Ora­şul aşa a su­pra­vieţuit.