Un dor împlinit - Pr. prof. VASILE OLTEAN: "Într-o zi, mitropolitul Antonie Plămădeală m-a întrebat scurt și simplu: «De ce nu te preoțești?»"

Cristian Curte
- Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului -

- Cine a trecut porțile primei Școli Românești din Șcheii Brașo­vului, cu siguranță l-a întâlnit pe domnul director Vasile Oltean. Puțini știu însă că filologul erudit, care slujește cartea și țara de peste 51 de ani, a îmbrăcat și haina preoției, la care visa din anii copilăriei -

Sunt puțini oamenii fără de care lumea asta ar fi mai săracă, mai pustie. Părintele profesor Vasile Oltean este unul dintre ei. E zidit de viu în Muzeul Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului și îți spune, dacă ești destul de apropiat, că, în cei peste 50 de ani de când e aici, nu și-a luat con­cediu decât o singură dată, câteva zile, și apoi s-a întors re­pede acasă, pentru că se plicti­sea. Omul acesta, care la șapte­zeci de ani are sclipirea și iuți­mea unei raze de soare, a fost dăruit de Dumnezeu cu o răbdare de piatră. Decenii la rând a stat și a citit pe slavonește, elinește și nemțește, încovoindu-și spinarea deasupra încârligatelor slove vechi ale manuscriselor. Atât le-a iubit, încât îți recită din ele pa­gini întregi, le știe ca pe rugă­ciuni, de parcă cele peste șase mii de volume pe care le are pe inventar, vechi de sute de ani, i s-au mutat cu totul în suflet, pre­făcându-l și pe el într-o filă. Una îngălbenită de vreme și plină de înțelepciune, care tremură atunci când pe ușa muzeului din Șcheii Brașovului intră un grup de copii. Atunci, orice urmă de rugină pe care anii au încercat să o prindă de el se șterge, iar părintele se revarsă în vorbe, ca un fluviu scăpat din zăgaz. Ascultându-l, ai zice că s-a născut aici, în Șchei, că prin venele sale trece sângele brașo­venilor vechi, de la poalele Tâmpei, dar nu e așa. Părintele Vasile Oltean este din Deal, un sat așezat mai sus de Sebeș, în munții Cindrelului.

Satul lui Dumnezeu

Satul Deal stă ca-n palma lui Dumnezeu, pe culmile domoale care străjuiesc Sebeșul. Până la el, drumul urcă șerpuit, alene, descoperindu-ți ce­rul care aici e mai albastru și mai aproape de pământ. E un sat de oameni cu credință fierbinte, numai din generația părintelui Vasile Oltean ridi­cându-se patruzeci de preoți și un episcop, Vasile Coman, care a fost chiar unchiul lui.
"Satul meu a avut o viață creștină puternică. Tatăl meu cânta în strana bisericii și avea Biblia de la Blaj mereu deschisă pe masă, iar când se scula dimineața, primul lucru pe care îl făcea era să ci­teas­că un fragment din Scriptură, ca pe o ru­gă­ciune. Îmi amintesc cum mă punea la culcare, în casa mare, iar apoi se adunau la noi cei mai luminați oameni ai satului și citeau din Biblie, împreună cu preotul. Citeau și apoi discutau pe mar­ginea ei. Era între ei un țăran, care mai apoi și-a dat toată averea mânăstirii Râmeț, un bărbat cu credință adâncă, foarte sfătos, pe care îl ascul­tau. Iar eu, mic copil, vârât în pătuț, eram toată seara cu urechea pâlnie, să ascult ce vorbesc. Așa m-am format, lângă bise­rică și Biblie. Noi am avut un preot deosebit, care era res­pec­tat până și de comuniști, părintele Gheorghe Cândea. Nu exista ca la noi în sat să vină activis­tul de la raion și să nu treacă pe la părintele, dacă avea de dat o dispoziție - să repare un drum sau să culeagă via, pentru că sătenii nu îl ascultau decât pe preot. În plină peri­oadă atee, făcea cu noi, copiii satului, lecții de cateheză în biserică. Avea curaj, era in­terzis ce făcea. Așa că, imediat ce terminam școala, mergeam direct la bi­serică și nu mai plecam de acolo, ore în șir. În mediul ăsta am crescut, cu un cult al bisericii extraor­dinar. Când am fost făcut pionier, trebuia să salut cu forma aceea specifică, dar eu, din reflex, mi-am făcut cruce, semn că se născuse în mine dorința de a-i sluji lui Hristos. Dar nu am luat drumul preo­ției, din pricina mamei. Ea m-a învațat că e o mare responsabilitate să fii preot, pentru că răspunzi de toate păcatele tuturor și mergi sigur în iad, dacă nu i-ai putut vindeca de păcate pe cei de care răspunzi. Deși avea, și ea, o credință înfocată, mama mi-a insu­flat această teamă de preo­ție, cu toate că, dintre toți fra­ții, eu am fost cel mai aplecat spre biserică. Eram blând și citeam foarte mult de mic, iar tata venea în ca­mera mea și-mi spunea: «Mă, nu mai citi, că înne­bunești ca Eminescu!». Nu am fost deloc o fire prac­tică. Atunci când luam un ciocan în mână, tata mă întreba: «Ce vrei să faci cu el?". Știa că sigur bat cuiul strâmb. Așa s-a ajuns ca frica de preo­ție, unită cu dragostea de lectură, și fascinația pen­tru filologie, pe care a să­dit-o în mine profesorul Constantin Cuza, au făcut ca eu să dau la litere, și nu la teo­logie. În schimb, tata i-a dat la teologie pe doi dintre frații mei, iar eu am rămas în inimă cu un dor neîmplinit".

Gligoru lu' Coman

În anii de prigoană comunistă, când credința era alungată de peste tot, sătenii din Deal au fugit de pârjolul roșu. Când au venit comuniștii la ei să intre în colectivă, satul s-a pustiit. Bărbații au fugit în munți și au lăsat acasă doar femeile și copiii. Când venea vorba de CAP, țăranii din Deal răspun­deau scurt: "Intru numa' dacă intră și Gligoru lu' Co­man". Gligoru lu' Coman era tatăl părintelui Vasile Oltean, unul din marii gospodari ai satului, om cre­dincios, dascăl al bisericii. Numai că Gli­goru nu voia să intre în colectiv în ruptu' capului. L-au pri­gonit amarnic. Îl țineau zile în șir, ame­nințându-l la primărie: "Te înscrii, că dacă nu, te deportăm! Te facem președinte de colectiv, numai să intri!" "La diavol nu mă înscriu!", le spunea mândru, și pleca. Așa că veneau acasă, îl luau noaptea cu duba, îl duceau la raion, unde îl băteau de îl snopeau. De teamă, ajunsese să nu mai doar­mă în casă. Doar în șură, în fân, iepurește, pândind venirea dubei. Când a văzut că nu mai are încotro, a luat boii din bătă­tură, două vaci, câteva sute de oi și le-a dus la CAP. Apoi și-a înscris nevasta în colectiv, iar el și-a luat caii și a fugit în munte. Dar în colectiv nu a intrat niciodată. "A plecat într-o noapte, n-a spus nimănui nimic, doar mamei. A fugit în Parâng, să munceas­că la tras lemne. Doi ani nu l-am mai văzut".
Părintele își amintește bine. Era într-o zi de Cră­ciun, și peste sat se lăsase iarna, dar bucuria aceea care umple inimile copiilor era acum întu­necată. Bărbații erau fugiți, ulițele rămăseseră goale și tris­te. "Atunci tata a avut îndrăzneala să se întoarcă acasă cu caii de la munte și să vină la biserică. Parcă îl văd și acum! Cânta la strană, când a venit cineva la el și i-a zis: «Vezi că ăștia-ți iau caii!». Tata a luat-o la fugă prin biserică, și când a ajuns acasă, erau cinci oameni de la raion. Eu am fugit după el și am văzut cum încercau să scoată caii din grajd, dar pentru că erau foarte nărăvași, săreau mereu în două picioare și nu i-au putut mâna decât până la poartă. Tata s-a dus drept la activiști și le-a zis: «Mă, nemernicilor, v-am dat tot, v-am dat boii, v-am dat vacile, v-am dat oile și pământul meu, acum vreți să îmi luați și caii? Ce-aveți cu ei? Eu îmi țin copiii în școală pe banii câștigați cu caii sus, în munți!». Și-atunci șeful de la raion a luat lanțul cu care ținea caii și când i-a trăsnit una lui tata în cap, l-a umplut de sânge, și-a plecat cu caii. Dar tata nu s-a lăsat. S-a dus noap­tea și a luat înapoi caii din grajdurile CAP, și a fugit iar în munți. Au trecut alți trei ani, în care nu l-am mai văzut. Aveam pe atunci doar zece ani".

Școala din pivniță

Stăteau la Cenaclul Literar în fiecare sâmbătă, până noaptea târziu. Era locul unde mintea putea să se scalde în libertate, într-o țară care avea numai cătușe. Apoi, când orașul dormea deja și mulți dintre elevi plecau acasă, profesorul Constantin Cuza, care conducea cenaclul, îi lua pe cei câțiva ucenici apropiați, copii în care avea încredere că vor fi tăcuți ca niște pești, și îi ducea în pivnița liceului. Era miezul nopții. Coborau bâj­bâind, și acolo, în ră­coarea beciului, pro­fesorul desfăcea e­mo­ționat un paravan de după care se iveau bucoavne vechi. "Co­pii", le spunea cu voce sugrumată, "acestea sunt cărțile lui Șaguna!". Apoi le povestea despre ma­rele mitropolit al Ar­dea­lului, care înteme­iase toate școlile ro­mânilor, de la licee la universități, toate pe cheltuiala și sub su­pravegherea bisericii. Cum să accepte co­mu­niștii un asemenea om?
"La Brașov am în­vățat carte la Li­ceul Andrei Șaguna, care pe atunci se numea Școala medie numărul 1, pentru că nu aveai voie să pro­nunți numele marelui mitropolit. Am avut acolo profesori uluitori. Printre ei, profesorul Constantin Cuza, căruia îi datorez dragostea de filologie. Și nu numai eu, ci și ceilalți colegi, care au ajuns prin el să iubească la nebunie literatura. La noi în clasă, niciodată nu se preda. Noi, elevii, predam! Și ne întreceam între noi, care să țină o anumită lecție, evident, pe baza unei documentări serioase și a unor lecturi atente. Profesorul Cuza doar ne coordona, transformând ora într-un fel ce cenaclu. Și năștea în noi niște pasiuni fantastice. Îmi aduc aminte că atunci când am ajuns la Co­resi, brașoveanul care avea în manual doar o pa­gi­nă, noi am făcut din el un curs de o lună, pentru că toată lumea a citit mult despre el. Așa am ajuns eu să dau la filologie".
Părintele Vasile Oltean plecase din Deal, pentru că politrucii îl dăduseră afară din școa­lă. Pur și simplu, fără explicații, fără socoteli. Era fiul unui "bandit" fugit în munți, așa că nu avea ce să caute printre copiii cu origini sănă­toase. A ajuns și el fu­gar, ca și tatăl lui, copil al unei patrii invi­zibile, cetățean al unei țări care nu-l voia. Fra­tele mamei, părintele Vasile Coman, protopop al Brașovului și viitor epis­cop la Oradea, l-a luat sub aripa lui, l-a adus la poalele Tâmpei, unde l-a înscris la școală pe ascuns, ilegal, ca pe un mic delincvent. Și i-a schimbat numele de familie.

Preoția

Anii au trecut și s-au așezat peste el ca filele din cărțile în care s-a îngropat. A făcut Fa­cultatea de Litere, apoi pe cea de Teologie, au urmat doctoratul, volumele publicate, care acum se înșiră cuminți pe un întreg raft de bibliotecă. Și-a slujit cu patimă Muzeul, cel al Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului, o căsuță micuță, o bijuterie deli­cată, așezată lângă măreața biserică a Sfân­tului Nicolae, locul în care mândrii ciobani din Șchei își înălțau rugile. Dar, deși slujise literelor cu toată ener­gia trupului și a minții sale, în suflet îi rămă­sese un dor. Dorul după preoție, de care nu cuteza să se atingă, pentru că vocea mamei era prea puter­nică. Până când, într-o zi, mi­tropolitul Antonie Plămă­deală l-a întrebat scurt și simplu: "De ce nu te preoțești?". Și pentru că nu a putut să îi dea un răspuns, vlădica l-a chemat să fie hirotonit. Bariera ridicată de mamă fusese sfărâmată de Hristos. "Am iubit-o enorm pe mama și ea m-a iubit enorm pe mine. Am avut bucuria de a fi hirotonit înainte de moartea ei și atunci am înțeles că ceea ce îmi spusese ea nu fu­sese din teamă față de preoție. Nu. Fusese teama ei de mamă, de a mă pierde pentru veș­­nicie, pentru că slu­jirea e prea grea, spiritual vorbind. Dar, după ce m-a vă­zut preot, s-a liniștit. A murit tare fericită! La 81 de ani".

"Dacă nu ai trăirea liturghiei, degeaba o mai faci"

"Îmi amintesc și acum primele mele liturghii... Au fost te­ribil de emoționante! Am mers de copil la biserică, duminică de duminică, știam fie­care colțișor, fiecare carte de strană, dar în altar nu intram nicio­dată. Era locul preo­tului. Așa că atunci când am pășit în fața Sfintei Mese pentru a sluji, emoțiile au fost foarte mari. Vă dați seama, să fac eu trecerea aceas­ta - din simplu credincios, să mă transform în preot, în omul care are în mână des­tinele tuturor celor pe care îi păstorește! Pentru că asta este slujirea preotului, asta face el prin slujbele pe care le face, dacă este conștient de ceea ce face. Îmi amintesc de primele liturghii pe care le-am slujit singur, în sat la Drumul Carului, în Bran. În timpul slujbei, o lumânare a căzut pe Sfânta Masă. Eram așa de pătruns de rugăciuni, că nu am observat că a luat foc... Noroc cu cân­tă­rețul de la strană, că a văzut fum și a intrat fur­tunos în altar și a stins-o.
Eu, când slujesc, sunt cu totul pătruns de adân­cimea și frumusețea rugăciunilor. Textul lor este extraordinar de profund. Și când te gândești că au fost scrise în secolul al IV-lea, acum 1600 de ani! De aceea, la slujbe, sunt foarte interiorizat, trăiesc profund momentele acelea, pentru că mă pătrund rugăciunile și, adesea, greșesc din pricina asta. Nu mai pot să ies din mine, din vorbirea mea cu Dumnezeu, și ajung să nu mai fiu atent la cum decurge slujba și greșesc, uneori mi se și atrage atenția. Rugăciunile Sfintei Liturghii sunt atât de adânci, atât de profunde, încât, dacă pătrunzi în ele, ești în transă. Dacă nu ai trăirea Liturghiei, degeaba o mai faci, este doar un spectacol. Dar eu nu o văd așa".

"Dumnezeu e o adiere"

- Sunteți un preot cu studii adânci, filologice, și aș vrea să vă întreb dacă v-au ajutat în viață cărțile.

- Eu leg cunoașterea culturală, în general, de cunoașterea lui Dumnezeu, care îți dă încredere în El. Iar dacă ai încredere în El, ai o rezistență mo­rală extraordinară, și la rău, și la bine, pentru că rele sunt destule în jurul omului. Dar dacă ai aceas­tă încre­dere, nu te panichezi ci, pur și simplu, crezi din tot sufletul că mâine va fi mai bine. Și este! Trebuie neapărat să înțelegi rugăciunea și să o spui din tot sufletul. Le spun și credincioșilor care vin la mine, la spovedanie, că o rugăciune pe care o citești din carte fără să o înțelegi, fără să o treci prin propria ta înțelepciune, e nulă în fața lui Dum­nezeu. Sunt mai de folos, cum spunea Coresi, cinci cuvinte pe care să le înțelegi la rugăciune, decât să bolborosești acolo ceva. Să știți că eu îl simt pe Dumnezeu lângă mine. Nu se poate să nu îl simți. E om ca mine și vorbesc cu el la rugăciune, iar când mă rog cu profunzime, îl și simt. E ca o adiere lină care vine spre mine. Acasă eu nu mă rog decât într-un singur loc, într-un colțișor al meu, unde am icoanele, ca un altar. De aceea cred că, pe mine, Dumnezeu m-a ajutat și mă ajută întotdeauna. Niciodată nu am intrat în disperare, deși în viața mea nu au fost toate bune. De fiecare dată găsesc speranță. Va fi mai bine! Am toată încrederea! Și toată familia mea este așa. Am casa plină, patru băieți și cinci nepoți... Dar ai mei nici nu se așează la masă, nici nu se trezesc, nici nu se culcă, fără să facă o rugăciune. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu că totul este bine. Trăiesc într-o bucurie perma­nentă.