- Cine a trecut porțile primei Școli Românești din Șcheii Brașovului, cu siguranță l-a întâlnit pe domnul director Vasile Oltean. Puțini știu însă că filologul erudit, care slujește cartea și țara de peste 51 de ani, a îmbrăcat și haina preoției, la care visa din anii copilăriei -
Sunt puțini oamenii fără de care lumea asta ar fi mai săracă, mai pustie. Părintele profesor Vasile Oltean este unul dintre ei. E zidit de viu în Muzeul Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului și îți spune, dacă ești destul de apropiat, că, în cei peste 50 de ani de când e aici, nu și-a luat concediu decât o singură dată, câteva zile, și apoi s-a întors repede acasă, pentru că se plictisea. Omul acesta, care la șaptezeci de ani are sclipirea și iuțimea unei raze de soare, a fost dăruit de Dumnezeu cu o răbdare de piatră. Decenii la rând a stat și a citit pe slavonește, elinește și nemțește, încovoindu-și spinarea deasupra încârligatelor slove vechi ale manuscriselor. Atât le-a iubit, încât îți recită din ele pagini întregi, le știe ca pe rugăciuni, de parcă cele peste șase mii de volume pe care le are pe inventar, vechi de sute de ani, i s-au mutat cu totul în suflet, prefăcându-l și pe el într-o filă. Una îngălbenită de vreme și plină de înțelepciune, care tremură atunci când pe ușa muzeului din Șcheii Brașovului intră un grup de copii. Atunci, orice urmă de rugină pe care anii au încercat să o prindă de el se șterge, iar părintele se revarsă în vorbe, ca un fluviu scăpat din zăgaz. Ascultându-l, ai zice că s-a născut aici, în Șchei, că prin venele sale trece sângele brașovenilor vechi, de la poalele Tâmpei, dar nu e așa. Părintele Vasile Oltean este din Deal, un sat așezat mai sus de Sebeș, în munții Cindrelului.
Satul lui Dumnezeu
Satul Deal stă ca-n palma lui Dumnezeu, pe culmile domoale care străjuiesc Sebeșul. Până la el, drumul urcă șerpuit, alene, descoperindu-ți cerul care aici e mai albastru și mai aproape de pământ. E un sat de oameni cu credință fierbinte, numai din generația părintelui Vasile Oltean ridicându-se patruzeci de preoți și un episcop, Vasile Coman, care a fost chiar unchiul lui.
"Satul meu a avut o viață creștină puternică. Tatăl meu cânta în strana bisericii și avea Biblia de la Blaj mereu deschisă pe masă, iar când se scula dimineața, primul lucru pe care îl făcea era să citească un fragment din Scriptură, ca pe o rugăciune. Îmi amintesc cum mă punea la culcare, în casa mare, iar apoi se adunau la noi cei mai luminați oameni ai satului și citeau din Biblie, împreună cu preotul. Citeau și apoi discutau pe marginea ei. Era între ei un țăran, care mai apoi și-a dat toată averea mânăstirii Râmeț, un bărbat cu credință adâncă, foarte sfătos, pe care îl ascultau. Iar eu, mic copil, vârât în pătuț, eram toată seara cu urechea pâlnie, să ascult ce vorbesc. Așa m-am format, lângă biserică și Biblie. Noi am avut un preot deosebit, care era respectat până și de comuniști, părintele Gheorghe Cândea. Nu exista ca la noi în sat să vină activistul de la raion și să nu treacă pe la părintele, dacă avea de dat o dispoziție - să repare un drum sau să culeagă via, pentru că sătenii nu îl ascultau decât pe preot. În plină perioadă atee, făcea cu noi, copiii satului, lecții de cateheză în biserică. Avea curaj, era interzis ce făcea. Așa că, imediat ce terminam școala, mergeam direct la biserică și nu mai plecam de acolo, ore în șir. În mediul ăsta am crescut, cu un cult al bisericii extraordinar. Când am fost făcut pionier, trebuia să salut cu forma aceea specifică, dar eu, din reflex, mi-am făcut cruce, semn că se născuse în mine dorința de a-i sluji lui Hristos. Dar nu am luat drumul preoției, din pricina mamei. Ea m-a învațat că e o mare responsabilitate să fii preot, pentru că răspunzi de toate păcatele tuturor și mergi sigur în iad, dacă nu i-ai putut vindeca de păcate pe cei de care răspunzi. Deși avea, și ea, o credință înfocată, mama mi-a insuflat această teamă de preoție, cu toate că, dintre toți frații, eu am fost cel mai aplecat spre biserică. Eram blând și citeam foarte mult de mic, iar tata venea în camera mea și-mi spunea: «Mă, nu mai citi, că înnebunești ca Eminescu!». Nu am fost deloc o fire practică. Atunci când luam un ciocan în mână, tata mă întreba: «Ce vrei să faci cu el?". Știa că sigur bat cuiul strâmb. Așa s-a ajuns ca frica de preoție, unită cu dragostea de lectură, și fascinația pentru filologie, pe care a sădit-o în mine profesorul Constantin Cuza, au făcut ca eu să dau la litere, și nu la teologie. În schimb, tata i-a dat la teologie pe doi dintre frații mei, iar eu am rămas în inimă cu un dor neîmplinit".
Gligoru lu' Coman
În anii de prigoană comunistă, când credința era alungată de peste tot, sătenii din Deal au fugit de pârjolul roșu. Când au venit comuniștii la ei să intre în colectivă, satul s-a pustiit. Bărbații au fugit în munți și au lăsat acasă doar femeile și copiii. Când venea vorba de CAP, țăranii din Deal răspundeau scurt: "Intru numa' dacă intră și Gligoru lu' Coman". Gligoru lu' Coman era tatăl părintelui Vasile Oltean, unul din marii gospodari ai satului, om credincios, dascăl al bisericii. Numai că Gligoru nu voia să intre în colectiv în ruptu' capului. L-au prigonit amarnic. Îl țineau zile în șir, amenințându-l la primărie: "Te înscrii, că dacă nu, te deportăm! Te facem președinte de colectiv, numai să intri!" "La diavol nu mă înscriu!", le spunea mândru, și pleca. Așa că veneau acasă, îl luau noaptea cu duba, îl duceau la raion, unde îl băteau de îl snopeau. De teamă, ajunsese să nu mai doarmă în casă. Doar în șură, în fân, iepurește, pândind venirea dubei. Când a văzut că nu mai are încotro, a luat boii din bătătură, două vaci, câteva sute de oi și le-a dus la CAP. Apoi și-a înscris nevasta în colectiv, iar el și-a luat caii și a fugit în munte. Dar în colectiv nu a intrat niciodată. "A plecat într-o noapte, n-a spus nimănui nimic, doar mamei. A fugit în Parâng, să muncească la tras lemne. Doi ani nu l-am mai văzut".
Părintele își amintește bine. Era într-o zi de Crăciun, și peste sat se lăsase iarna, dar bucuria aceea care umple inimile copiilor era acum întunecată. Bărbații erau fugiți, ulițele rămăseseră goale și triste. "Atunci tata a avut îndrăzneala să se întoarcă acasă cu caii de la munte și să vină la biserică. Parcă îl văd și acum! Cânta la strană, când a venit cineva la el și i-a zis: «Vezi că ăștia-ți iau caii!». Tata a luat-o la fugă prin biserică, și când a ajuns acasă, erau cinci oameni de la raion. Eu am fugit după el și am văzut cum încercau să scoată caii din grajd, dar pentru că erau foarte nărăvași, săreau mereu în două picioare și nu i-au putut mâna decât până la poartă. Tata s-a dus drept la activiști și le-a zis: «Mă, nemernicilor, v-am dat tot, v-am dat boii, v-am dat vacile, v-am dat oile și pământul meu, acum vreți să îmi luați și caii? Ce-aveți cu ei? Eu îmi țin copiii în școală pe banii câștigați cu caii sus, în munți!». Și-atunci șeful de la raion a luat lanțul cu care ținea caii și când i-a trăsnit una lui tata în cap, l-a umplut de sânge, și-a plecat cu caii. Dar tata nu s-a lăsat. S-a dus noaptea și a luat înapoi caii din grajdurile CAP, și a fugit iar în munți. Au trecut alți trei ani, în care nu l-am mai văzut. Aveam pe atunci doar zece ani".
Școala din pivniță
Stăteau la Cenaclul Literar în fiecare sâmbătă, până noaptea târziu. Era locul unde mintea putea să se scalde în libertate, într-o țară care avea numai cătușe. Apoi, când orașul dormea deja și mulți dintre elevi plecau acasă, profesorul Constantin Cuza, care conducea cenaclul, îi lua pe cei câțiva ucenici apropiați, copii în care avea încredere că vor fi tăcuți ca niște pești, și îi ducea în pivnița liceului. Era miezul nopții. Coborau bâjbâind, și acolo, în răcoarea beciului, profesorul desfăcea emoționat un paravan de după care se iveau bucoavne vechi. "Copii", le spunea cu voce sugrumată, "acestea sunt cărțile lui Șaguna!". Apoi le povestea despre marele mitropolit al Ardealului, care întemeiase toate școlile românilor, de la licee la universități, toate pe cheltuiala și sub supravegherea bisericii. Cum să accepte comuniștii un asemenea om?
"La Brașov am învățat carte la Liceul Andrei Șaguna, care pe atunci se numea Școala medie numărul 1, pentru că nu aveai voie să pronunți numele marelui mitropolit. Am avut acolo profesori uluitori. Printre ei, profesorul Constantin Cuza, căruia îi datorez dragostea de filologie. Și nu numai eu, ci și ceilalți colegi, care au ajuns prin el să iubească la nebunie literatura. La noi în clasă, niciodată nu se preda. Noi, elevii, predam! Și ne întreceam între noi, care să țină o anumită lecție, evident, pe baza unei documentări serioase și a unor lecturi atente. Profesorul Cuza doar ne coordona, transformând ora într-un fel ce cenaclu. Și năștea în noi niște pasiuni fantastice. Îmi aduc aminte că atunci când am ajuns la Coresi, brașoveanul care avea în manual doar o pagină, noi am făcut din el un curs de o lună, pentru că toată lumea a citit mult despre el. Așa am ajuns eu să dau la filologie".
Părintele Vasile Oltean plecase din Deal, pentru că politrucii îl dăduseră afară din școală. Pur și simplu, fără explicații, fără socoteli. Era fiul unui "bandit" fugit în munți, așa că nu avea ce să caute printre copiii cu origini sănătoase. A ajuns și el fugar, ca și tatăl lui, copil al unei patrii invizibile, cetățean al unei țări care nu-l voia. Fratele mamei, părintele Vasile Coman, protopop al Brașovului și viitor episcop la Oradea, l-a luat sub aripa lui, l-a adus la poalele Tâmpei, unde l-a înscris la școală pe ascuns, ilegal, ca pe un mic delincvent. Și i-a schimbat numele de familie.
Preoția
Anii au trecut și s-au așezat peste el ca filele din cărțile în care s-a îngropat. A făcut Facultatea de Litere, apoi pe cea de Teologie, au urmat doctoratul, volumele publicate, care acum se înșiră cuminți pe un întreg raft de bibliotecă. Și-a slujit cu patimă Muzeul, cel al Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului, o căsuță micuță, o bijuterie delicată, așezată lângă măreața biserică a Sfântului Nicolae, locul în care mândrii ciobani din Șchei își înălțau rugile. Dar, deși slujise literelor cu toată energia trupului și a minții sale, în suflet îi rămăsese un dor. Dorul după preoție, de care nu cuteza să se atingă, pentru că vocea mamei era prea puternică. Până când, într-o zi, mitropolitul Antonie Plămădeală l-a întrebat scurt și simplu: "De ce nu te preoțești?". Și pentru că nu a putut să îi dea un răspuns, vlădica l-a chemat să fie hirotonit. Bariera ridicată de mamă fusese sfărâmată de Hristos. "Am iubit-o enorm pe mama și ea m-a iubit enorm pe mine. Am avut bucuria de a fi hirotonit înainte de moartea ei și atunci am înțeles că ceea ce îmi spusese ea nu fusese din teamă față de preoție. Nu. Fusese teama ei de mamă, de a mă pierde pentru veșnicie, pentru că slujirea e prea grea, spiritual vorbind. Dar, după ce m-a văzut preot, s-a liniștit. A murit tare fericită! La 81 de ani".
"Dacă nu ai trăirea liturghiei, degeaba o mai faci"
"Îmi amintesc și acum primele mele liturghii... Au fost teribil de emoționante! Am mers de copil la biserică, duminică de duminică, știam fiecare colțișor, fiecare carte de strană, dar în altar nu intram niciodată. Era locul preotului. Așa că atunci când am pășit în fața Sfintei Mese pentru a sluji, emoțiile au fost foarte mari. Vă dați seama, să fac eu trecerea aceasta - din simplu credincios, să mă transform în preot, în omul care are în mână destinele tuturor celor pe care îi păstorește! Pentru că asta este slujirea preotului, asta face el prin slujbele pe care le face, dacă este conștient de ceea ce face. Îmi amintesc de primele liturghii pe care le-am slujit singur, în sat la Drumul Carului, în Bran. În timpul slujbei, o lumânare a căzut pe Sfânta Masă. Eram așa de pătruns de rugăciuni, că nu am observat că a luat foc... Noroc cu cântărețul de la strană, că a văzut fum și a intrat furtunos în altar și a stins-o.
Eu, când slujesc, sunt cu totul pătruns de adâncimea și frumusețea rugăciunilor. Textul lor este extraordinar de profund. Și când te gândești că au fost scrise în secolul al IV-lea, acum 1600 de ani! De aceea, la slujbe, sunt foarte interiorizat, trăiesc profund momentele acelea, pentru că mă pătrund rugăciunile și, adesea, greșesc din pricina asta. Nu mai pot să ies din mine, din vorbirea mea cu Dumnezeu, și ajung să nu mai fiu atent la cum decurge slujba și greșesc, uneori mi se și atrage atenția. Rugăciunile Sfintei Liturghii sunt atât de adânci, atât de profunde, încât, dacă pătrunzi în ele, ești în transă. Dacă nu ai trăirea Liturghiei, degeaba o mai faci, este doar un spectacol. Dar eu nu o văd așa".
"Dumnezeu e o adiere"
- Sunteți un preot cu studii adânci, filologice, și aș vrea să vă întreb dacă v-au ajutat în viață cărțile.
- Eu leg cunoașterea culturală, în general, de cunoașterea lui Dumnezeu, care îți dă încredere în El. Iar dacă ai încredere în El, ai o rezistență morală extraordinară, și la rău, și la bine, pentru că rele sunt destule în jurul omului. Dar dacă ai această încredere, nu te panichezi ci, pur și simplu, crezi din tot sufletul că mâine va fi mai bine. Și este! Trebuie neapărat să înțelegi rugăciunea și să o spui din tot sufletul. Le spun și credincioșilor care vin la mine, la spovedanie, că o rugăciune pe care o citești din carte fără să o înțelegi, fără să o treci prin propria ta înțelepciune, e nulă în fața lui Dumnezeu. Sunt mai de folos, cum spunea Coresi, cinci cuvinte pe care să le înțelegi la rugăciune, decât să bolborosești acolo ceva. Să știți că eu îl simt pe Dumnezeu lângă mine. Nu se poate să nu îl simți. E om ca mine și vorbesc cu el la rugăciune, iar când mă rog cu profunzime, îl și simt. E ca o adiere lină care vine spre mine. Acasă eu nu mă rog decât într-un singur loc, într-un colțișor al meu, unde am icoanele, ca un altar. De aceea cred că, pe mine, Dumnezeu m-a ajutat și mă ajută întotdeauna. Niciodată nu am intrat în disperare, deși în viața mea nu au fost toate bune. De fiecare dată găsesc speranță. Va fi mai bine! Am toată încrederea! Și toată familia mea este așa. Am casa plină, patru băieți și cinci nepoți... Dar ai mei nici nu se așează la masă, nici nu se trezesc, nici nu se culcă, fără să facă o rugăciune. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu că totul este bine. Trăiesc într-o bucurie permanentă.