Dar în urmă cu o sută cincizeci de ani, în aceste locuri s-a aflat proprietatea marelui cărturar, scriitor și revoluționar român, Ion Heliade Rădulescu: o casă impozantă, cu etaj, grădină imensă, întinsă în spate până la Gara Obor, cu pomi fructiferi și viță de vie, dar și cu arbori seculari, care umbreau mejdinile în verile secetoase. De la viile acelea, care toamna parfumau împrejurimile cu miresmele Tămâioasei, vine numele străzii - "Heliade dintre vii", acesta fiind unul dintre cele mai frumoase nume din nomenclatorul străzilor bucureștene. Raiul acela al lui Heliade a dispărut, acoperit complet de construcții industriale, încât nimic, dar nimic, nu mai amintește de existența acestuia. E întocmai ca o insulă înghițită de apele oceanului.
O fotografie prețioasă
Știam, din consultarea vechilor hărți cadastrale ale Bucureștiului, dar și din cărțile dedicate trecutului orașului, de casa și grădina lui Heliade, situate odinioară peste drum de Piața Obor. Mare mi-a fost bucuria când, vizitând noile săli ale Muzeului Național al Literaturii Române, din sediul situat pe strada N. Crețulescu, nr. 8 (în fosta casă a generalului Leon Mavrocordat, despre care am scris un articol publicat în Formula AS, nr. 1275) am descoperit, într-o vitrină, o fotografie a casei scriitorului. Poza a fost realizată în 1882, la zece ani după moartea lui Heliade Rădulescu. Cercetând fotografia, e vizibilă o stare de degradare a aripilor clădirii, pereții având pe porțiuni mari tencuiala căzută. Ferestrele de la etaj par astupate sau, pur și simplu, goale, ca orbitele unui craniu. După toate aparențele, locuită ar fi fost, în 1882, numai zona centrală a parterului. Fotograful n-a surprins pe nimeni în fața casei. Să fi fost locatarii plecați în oraș, iar omul cu aparatul să fi intrat pe furiș în grădină? Cine știe? Atmosfera e a unui loc pustiu, fie și numai pentru câteva ceasuri, în miezul unei zile de vară. Heliade Rădulescu a ajuns proprietarul acestui loc paradisiac, situat pe atunci în marginea Bucureștiului, în anul 1830, după ce, în urma rugăminților sale, tatăl său, Ilie Rădulescu, fost conducător de poteră, l-a cumpărat, cel mai probabil, de la familia Ghica, stăpână peste pământurile întinse până spre malurile râului Colentina, de unde și numele cartierului Ghica-Tei și al străzii Doamna Ghica. Interesant de semnalat este că în locul unde Heliade Rădulescu a ajuns proprietar, s-a aflat casa, unii spun bordeiul, lui Gheorghe Lazăr, faimosul dascăl ardelean care a întemeiat Școala de la Sfântul Sava din București, unde elevii săi, proveniți din pături sociale modeste, au învățat în limba română, primind cunoștințe de filozofie, matematică, topografie, gramatică și teologie. Heliade Rădulescu, având pe atunci 16 ani, s-a numărat și el printre discipolii lui Gheorghe Lazăr. Când dascălul ardelean, bolnav fiind, și urmărit de autorități din cauza colaborării sale cu Tudor Vladimirescu (în timpul Revoluției din 1821, i-a ajutat pe panduri să regleze tirul tunurilor), a decis să părăsească Bucureștiul, pentru a se întoarce în Avrigul său natal, Heliade Rădulescu l-a vizitat la casa din Obor, pentru a-și lua rămas bun. Lazăr a murit în 1823, iar șapte ani mai târziu, scriitorul muntean a ajuns proprietarul locului din Obor, incluzând o suprafață mult mai mare și construind aici o casă cu etaj, o veritabilă reședință, cum puțini scriitori aveau în acea vreme.
Tipograful românilor
Ion Heliade Rădulescu este autorul poeziei Zburătorul, dedicată primilor fiori ai iubirii, resimțiți de o nubilă, Florica pe numele ei: "O! biata fetișoară! mi-e milă de Florica/ Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit/ Și s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:/ Să fugă fata mare de focul de iubit!". Zburătorul, descris în poem "Ca brad un flăcăiandru, și tras ca prin inel,/ Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine/ N-au nici un pic de sânge, ș-un nas - ca vai de el!", a fost considerat de George Călinescu drept unul dintre miturile fundamentale ale literaturii românești, alături de mitul etnogenezei din balada Traian și Dochia, cel al morții și transhumanței din balada Miorița și de mitul jertfei necesare creației, din balada Meșterul Manole. Ion Heliade Rădulescu a fost unul dintre cei mai activi tipografi ai noștri, după ce a cumpărat, în 1830, singura tipografie privată existentă în acea vreme în Țara Românească. Datorită activității tipografice, a reușit să dejoace un plan machiavelic pus la cale de consulul rus, Pavel Kiseleff, în timpul protectoratului rusesc. Atunci au fost redactate Regulamentele Organice, un fel de Constituție a acelor timpuri. Heliade, în calitate de tipograf oficial, a primit sarcina să tipărească 300 de exemplare ale noii legi fundamentale, fără să primească bani. Scriitorul a întrebat autoritățile dacă poate primi bani pentru exemplarele tipărite în plus. Kiseleff i-a transmis că mai poate tipări încă 2000 de exemplare, pentru care statul îi va deconta 1 galben per exemplar, dar să nu le pună în circulație fără acordul conducerii țării. Heliade a fost intrigat de această interdicție și nu s-a lăsat până nu a cercetat originalul documentului, el având în mână, pentru multiplicare, o copie. Mare i-a fost surpriza când a descoperit că originalul conținea un articol adițional, pe care membrii Adunării obștești nu-l votaseră, acesta fiind adăugat ulterior votului. Articolul prevedea ca nicio lege importantă să nu fie votată fără acordul autorităților țariste! În cele din urmă, lucrătura a fost devoalată, și a ieșit un scandal politic care s-a lăsat cu dizolvarea Adunării obștești. Heliade își făcuse deja datoria față de patrie.
Pâinea amară a exilului
În 1848, poetul a fost unul dintre liderii revoluției, fiind autorul Proclamației citite la Islaz, în care se cerea "lepădarea" de Regulamentele Organice, prin care Rusia își baza protectoratul în Principatele Române. Forțele revoluționare românești au fost atacate cu armata, care a reușit să readucă Bucureștiul sub ascultare. Heliade a fost nevoit, împreună cu ceilalți revoluționari, să-și părăsească familia și țara și să trăiască zece ani în exil. După un timp, și-a reîntâlnit familia, pe soția sa, Marița, și pe cei patru copii (mai avusese doi, pe Virgil și pe Virgilia, care-i muriseră în 1830 și în 1832), în insula Chios, dar revederea nu a fost urmată de un trai armonios. Din gelozie, Marița i-a făcut viața un infern. Ce-i drept, Heliade nu a fost, din acest punct de vedere, ușă de biserică, fiind suspectat că avea, pe lângă copiii recunoscuți, și copii nelegitimi. Scriitorul a murit în 1872, la vârsta de șaptezeci de ani, fiind îngropat în curtea bisericii Izvorul Tămăduirii, situată în strada Monetăriei. Pe la începutul secolului XX, casa din Obor a făcut obiectul unor licitații publice, la solicitarea unor creditori, urmașii scriitorului având mari datorii de achitat. Expansiunea industrială a Bucureștiului interbelic a spulberat raiul lui Heliade, pe locul casei sale fiind puse în funcțiune niște topitorii metalurgice. Mai târziu, regimul comunist a construit și mai multe hale industriale. Raiul lui Heliade din vecinătatea Oborului s-a scufundat pentru totdeauna, și numai documentele, chiar și o biată fotografie expusă în galeria unui muzeu, îl mai reînvie în imaginația noastră. Scriitorul a fost un susținător al dezvoltării industriei în Țara Românească. Iată că soarta nu-și dezminte caracterul ironic: grădina lui zace acum sub pavajul unei fabrici.