IULIAN CANAF - "Aş vrea ca viitorul meu să aibă toate culorile. Un curcubeu!"

"Trăieşti în România, şi asta îţi ocupă tot timpul"

- Te numeri printre artiştii pe care "Vocea Ro­mâniei" i-a transformat în vedete. N-ai câş­tigat trofeul, dar popularitatea ta a crescut enorm. Cât te-a ajutat, în mod real, concur­sul de la Pro TV?

- "Vocea României" a fost de foarte bun augur pentru mine! Prin intermediul ei am putut să fac cunoscut, la nivel naţional, blues-ul, genul muzical căruia îi sunt dedicat şi care, în România, reprezintă încă o nişă. Prin participarea la "Vocea României", eu asta mi-am dorit: să fac blues-ul să fie auzit de cât mai mulţi oameni. N-am mers la con­curs ca să apar la televizor, ca să pătrund pe piaţa showbiz-ului românesc (dacă se poate numi aşa!) sau ca să stabilesc contacte cu producători şi impresari, ci m-am dus acolo ca mesager al blues-ului. Sigur, am avut şi multe propuneri, erau lucruri pe care nu mi le doream, muzical vorbind, aşa că, şi după "Vocea României", am continuat să-mi văd de treaba mea, de blues-ul meu. Pe care, dacă-l faci din inimă, te primeşte cu braţele deschise.

- Cum ai ajuns la blues? Te-a dus la el vocea ta specială? O moşteneşti din familie?

- Nu prea ştiu să-ţi spun... Bunelul meu a fost rapsod, dar asta demult de tot. Când am apărut eu, el era deja bătrân tare şi nu mai cânta, deci nu i-am au­zit glasul. În rest, nimeni din familia mea nu a fost preocupat de muzică. Abia prin anii 1980 şi ceva, lo­cuind în Iaşi, în zona Tudor Vladimirescu, şi îm­prietenindu-mă cu nişte băieţi mult mai mari decât mine şi foarte inteligenţi (eu aveam vreo 14 ani, iar ei erau deja studenţi), am descoperit şi eu blues-ul. Prietenii ăştia ai mei îi ascultau pe titanii genului şi aşa m-am îndrăgostit de muzică. A fost o perioadă foarte frumoasă. As­cul­tam blues ore întregi, eram absolut fascinat. După care, la un moment dat, aşa, din senin, m-am apucat şi eu să cânt. Pur şi simplu! Ca un puşti complet lipsit de experienţă ori de cunoştinţe muzicale. Debu­tul (între ghilimele) mi l-am făcut prin 1999, într-un bar studenţesc din Iaşi, care era frecventat în special de străinii care studiau la noi. Era un local boem, unde nu se asculta şi nu se cânta decât jazz şi blues. Într-o seară, acolo a fost invitat să cânte un prieten de-al meu, Johnny Munteanu, un mare muzician, care a făcut carieră în străinătate, că aici, la noi, n-a rezistat. (râde) Şi, la un moment dat, Johnny m-a chemat să urc şi eu pe scenă şi - hodoronc-tronc! - m-am trezit cântând. Apoi, după o vreme, împreună cu prietenul meu Cristi Popovici, un chitarist excep­ţio­nal, ne-am făcut prima formaţie de jazz/blues. Chestia asta a durat vreun an, timp în care i-am cunoscut, tot în Iaşi, pe fraţii Popovici, unii dintre primii muzicieni de jazz ai României, care, prin 1956, luau premii prin Europa... A fost un noroc uriaş! Virgil Popovici, un saxofonist fantastic, era tatăl lui Cristi, iar fratele lui, Titel, unchiul lui Cristi, era un pianist extraordinar. Şi coloşii ăştia ai jazz-ului şi ai blues-ului m-au ac­cep­tat pe lângă ei, m-au luat sub aripa lor.

- Între timp, bănuiesc că ţi-ai văzut şi de şcoa­lă...

- Da, mă rog, până la un punct. Adică, am ter­minat liceul şi-am zis întâi să dau la Filozofie, dar curând mi-am dat seama că facultatea asta nu era de mine, aşa că am schimbat macazul spre Medicină, dar am realizat că nici acolo nu prea aveam ce că­uta. (râde) Aşa c-am lăsat-o baltă cu facultăţile. Pur şi simplu, nu mai aveam timp şi de învăţat. Era pe­rioada aia, a anilor 2000, când nu mai aveai vreme nici să răsufli. Vorba ceea: "Trăieşti în România, şi asta îţi ocupă tot timpul". Era o vălmăşeală totală în societate, iar eu trăiam din plin toată efer­ves­cenţa epocii.

- Trăiai cântând?

- Absolut! Cântam blues prin toată ţara, prin toate colţurile ei posibile şi imposibile! Aveam tru­pa mea - componenţa a fost schimbată în mai mul­te rânduri - şi mergeam peste tot pe unde oa­menii iubeau blues-ul.

- Sunt aşa de mulţi amatori de blues în Iaşi? E o muzică apreciată?

- Da, şi aprecierea oamenilor e, şi ea, foarte importantă. De fapt, dacă n-ai parte de ea încă de la început, cred că nici n-o mai apuci pe drumul ăsta. Când ies pe scenă şi oamenii încep să aplaude, mie mi se pare că parcă mai trăiesc câţiva ani în plus! E o stare de fericire care nu se ofileşte cu trecerea timpului sau prin acumularea de experienţă. Probabil că asta înseamnă pasiunea adevărată!

"Şi dacă o să ajung pe stele, eu tot în Iaşi vreau să mă întorc"

- Iulian, cum de n-ai dat Iaşiul pe Bucureşti? Majoritatea artiştilor caută cu ardoare să ajungă în Capitală!

- Continui să locuiesc în Iaşi, pentru că aşa simt. Şi dac-o să ajung pe stele, eu tot în Iaşi vreau să mă întorc! Pentru mine, nu există loc mai plin de farmec, de magie şi de energie, decât Iaşiul! Să mergi zi de zi pe străzile pe care au mers şi Creangă, şi Eminescu, nu-i de colo! Gân­dul ăsta mie îmi dă o putere ex­traor­dinară! Când eşti născut şi crescut pe că­ră­mizile Iaşiului, simţi că şi tu faci parte din istoria şi din cultura lui, că, peste timp, păşeşti la braţ cu nişte oameni a căror inteligenţă şi al căror spirit te îm­boldeşte şi pe tine înspre mai bine şi mai fru­mos. Cel puţin, eu aşa simt! Şi-apoi, tot Iaşiul, în întregul lui, e un oraş foarte ro­mantic. Ce să mai zic dacă te duci pe Bucium sau prin Co­pou! Acolo, chiar că roman­tis­mul s-a păstrat în esenţă pură. Ce minune, să te plimbi pe ace­leaşi străduţe pe care se plimba cândva şi Mircea Eliade, de pil­dă, când ajungea în Iaşi! Pe cu­vânt, trăind în oraşul ăsta, nu ştiu cum ar putea măcar să mă bată gândul să mă mut la Bucu­reşti sau oriunde altundeva! Ia­şiul e capitala sufletului meu! Şi e "acasă"! Mă simt una cu ora­şul ăsta şi aici mă simt îm­plinit.

- Te-ai gândit că poate ar fi o idee bună să-ţi faci cunoscută muzica şi la nivel internaţional? Deschidere ar exista, căci blues-ul şi jazz-ul sunt genuri foarte respectate în străinătate.

- Am vreo două piese care se cântă pe radiouri, prin America şi nu mai ştiu pe unde, prin străinătate. Am o altă piesă, "I put a spell on you", pe care am înregistrat-o în colaborare cu Fanfara Ciocârlia şi ca­re a luat o mulţime de premii, la care nici eu nu m-am aşteptat... Deci, o oarecare expunere am deja şi în străinătate, însă, vezi tu, în blues eu sunt încă un copil, nu consider că am ajuns încă la miezul muzicii ăsteia şi-apoi... de ce să nu ating miezul ăsta şi să nu-l cultiv aici, unde sunt eu? De ce să trebuiască neapărat să mă duc în afară? Adică, noi să ne considerăm mai prejos?! Nu sunt împo­tri­va unor colaborări şi în străinătate, o să găsesc eu străduţa potrivită şi pentru asta, dar, în general, de ce să nu vină şi ei, străinii, pe la noi, de ce să ne tot ducem noi la ei? Să ştii că am cântat cu mulţi instrumentişti de-afară şi mi-am dat seama că nu-i nicio diferenţă. Şi noi avem muzicieni excepţio­nali! De ce să nu ne mândrim cu ei şi de ce să ne căutăm împlinirea ne­a­părat în străinătate?

- Să trag concluzia că eşti pa­triot?

- Păi, cum să nu?! Aş face orice pentru noi, pentru români şi pentru ţara noastră! Dac-ar fi un război, şi la război m-aş duce. Doamne fe­reş­te-ne, însă! Eu gândesc că nu există om care să nu-şi iubească pământul şi rădăcinile...

- Ba eu cred că sunt mulţi aşa, din păcate...

- Da?! Nasol atunci! Vezi, aşa sunt eu, cam visător! (râde) La mo­dul serios însă, pe mine trece-mă în ca­tegoria patrioţilor.

- O întrebare mai puţin patrio­tică: poţi să trăieşti exclusiv din mu­zică în România de azi?

- Eu, da. Depinde de fiecare, ce vrea să facă în viaţă, discuţia asta e nuanţată, treaba cu banii nu e ca un şablon care li se aplică tuturor. Eu, aici, în Iaşi, îmbătat de aerul pe care îl respir, zic că mă descurc. Că, oricum, niciodată n-am visat să fac averi din muzică, să adun nu ştiu ce bogăţii. Dar eu şi familia mea ducem un trai tihnit şi pot să-mi fac muzica. Deci, sunt mulţumit.

"O familie ca o echipă de fotbal"

- E importantă familia în viaţa unui artist? Nu-l încurcă? Câtă importanţă are mariajul tău de peste douăzeci de ani?

- Familia e chiar totul pentru mine: soţia şi cei doi băieţi ai mei, unul de douăzeci şi doi de ani şi celălalt de opt ani. Nici muzica nu înseamnă pentru mine cât înseamnă familia. Unii artişti fug de ideea de familie, li se pare că i-ar ţine în chingi, că n-ar mai putea să creeze ca lumea. Da' eu zic că depinde şi de omul alături de care eşti, de cum îţi alcătuieşti familia. Soţia mea e un om foarte înţelegător, dovadă că de-atâţia ani îmi văd de muzică nestingherit. Crede în mine şi-a înţeles, încă de la început, că eu numai muzică pot să fac. Aşa că mă lasă în treaba mea. E foarte tolerantă... Plus că ne-au ajutat şi ai mei, şi ai ei, să creşti doi copii şi să-i creşti şi frumos nu e tocmai uşor. Da' la noi a mers totul ca pe roate, am fost ca o echipă de fotbal, cu mulţi coechipieri, care ne-au sărit în ajutor. (râde) Aşa am putut şi eu să-mi con­serv spiritul, să continui să mă simt boem.

- Boem e un termen care nu face casă bună cu paternitatea. Crezi că eşti un tată bun pentru copiii tăi?

- Nu ştiu... Sunt un ta­tă şi bun, şi rău, şi calm, şi nervos, fluctuez după circumstanţe. Ca tem­perament, sunt un tip co­leric. Noroc că amân­doi copiii sunt băieţi, deci pot să vorbesc cum vreau cu ei. Cert e că nu sunt genul de părinte care să le impună do­rin­ţele şi perspectivele lui. Niciodată nu i-am obli­gat să facă una sau alta numai pentru că aşa am con­siderat eu. Am dis­cu­tat, le-am explicat de ce ar fi mai bine aşa, dar i-am lăsat să aleagă. Poa­­te că, de fapt, nu sunt un tată atât de bun... (râ­de) Deşi ei doi nu mi-au reproşat niciodată ni­mic. E armonie la noi în familie....

- Iulian, cum se îm­pa­că armonia ta din fa­milie cu lumea de azi?Îi aparţii, sau eşti, mai de­grabă, un outsider?

- Simt că fac parte şi din trecutul, şi din pre­zentul, şi din viitorul aces­tei societăţi. Nicio­da­tă nu m-am considerat un out­sider, indiferent de pă­tră­ţica la care m-am ra­por­tat. Şi mereu mă simt confortabil, întrucât con­fortul ţi-l faci singur. Şi-ntr-o pădure, unde nu-i nici ţi­penie de om, şi-n centrul cel mai aglomerat al oraşului, mie mi-e bine. Confortul e, mai degrabă, o chestiune care ţine de starea interioară, nu de cir­cumstanţele exterioare, ţine de omul din tine, nu de oamenii din jur. Însă, pentru a atinge echilibrul, e ne­voie ca elementele astea două, interiorul şi exte­rio­rul, să se întâlnească undeva, într-un punct de lumină.

- Şi cum îţi hrăneşti tu interiorul cu frumos?

- Cândva, citeam foarte mult, acum - recunosc - citesc mai puţin. Mi s-a schimbat viaţa, nu mai am atât de mult timp. Dar cărţile sunt pentru mine cu-adevărat hrană sufletească. Aşa cum trupul are ne­voie de somn, aşa şi sufletul meu are nevoie de lec­tură. Când citeşti literatură de calitate, mergi în locuri unde nici cu gândul n-ai fi gândit, simţi atâ­tea, înveţi atâtea... şi despre lume, şi despre oa­meni, şi despre tine însuţi! Şi chiar şi despre urât - că şi urâtul, cât e el de urât, tot trebuie să aibă şi ce­va frumos! Apoi, hrană pentru sufletul meu o repre­zintă şi prietenia: eu, dacă n-aş fi avut prieteni, nu eram unde sunt! Preţuiesc mult pri­etenia şi o tratez cu multă se­rio­zitate. Şi le sunt fidel prie­te­ni­lor mei. De fapt, în general, în via­ţă, sunt fidel. Şi unui câine i-aş fi fidel, l-aş trata cu loialitate. De altfel, asta se întâmplă şi în rea­li­tate, nu e doar un mod de ex­pri­mare. Am un căţeluş pe care îl iu­besc mult de tot şi pe care-l con­si­der, de asemenea, prietenul meu. Are un suflet... minunat! Îl chea­mă Jimi Hendrix şi e bătrân acum, în ani umani are optzeci. Împăr­ţim împreună şi masa, şi casa...

- Apropo de masă: am auzit că eşti pasionat de bucătărie. E adevărat? Găteşti?

- Da, dar aşa, după gustul meu. Nu ştiu celorlalţi cât le pla­ce. Eu însă le dau să mănânce fără să preget. (râde) Şi-n bucătărie îmi plac experimentele. Deşi trebuie să fiu destul de atent, că am probleme cu stomacul, de-asta nu pot să-mi permit, de pildă, să folosesc condimente prea tari. Mă rezum la alea de nivel mediu. Nici mare carnivor nu sunt, aşa că nu merg numai pe preparate cu carne... În bucătărie e la fel ca-n muzică: atunci când vrei să acordezi o chitară, dacă strângi prea tare, rupi coarda, dac-o laşi prea moale, zdrăngăne. Trebuie să găseşti calea de mijloc: când atingi coarda, să se audă frumos tonul.

- Pe drumul acesta, al moderaţiei, viitorul pe care ţi-l prevezi ce culoare are?

- Eu aş vrea să aibă toate culorile, să fie ca un curcubeu. Acum învăţ culorile de bază - că nouă ni se pare că ştim cu­lo­rile din viaţa asta, dar, de fapt, nu le ştim aşa, din start, trebuie să le învăţăm, uneori chiar cu trudă. Ca atare, m-am apu­cat să lu­crez la un album cu piese pro­prii - şi mu­zica, şi versurile, şi or­ches­traţiile; si­gur, ajutat fiind şi de băieţii din trupa mea, că, lucrând, ne vin tot felul de idei. De pildă, că albumul o să reprezinte culoarea: BLUE (ALBASTRU). (Eu nu mă ţin de sche­ma clasică, în loc să încep cu ro­şu, în­cep cu albastru.) (râde) Bine, de fapt, pe al­bum o să-l cheme "Contact-less", că tot e la modă tehnologia asta. Prin vară o să fie gata şi-o să facem lan­sa­re şi în Bucu­reşti, o să organizăm şi-aco­lo o cântare, do­uă... După care o să mer­gem prin toată ţara, pe oriunde vom fim chemaţi.

Foto: FOTOGRAFART