- Te numeri printre artiștii pe care "Vocea României" i-a transformat în vedete. N-ai câștigat trofeul, dar popularitatea ta a crescut enorm. Cât te-a ajutat, în mod real, concursul de la Pro TV?
- "Vocea României" a fost de foarte bun augur pentru mine! Prin intermediul ei am putut să fac cunoscut, la nivel național, blues-ul, genul muzical căruia îi sunt dedicat și care, în România, reprezintă încă o nișă. Prin participarea la "Vocea României", eu asta mi-am dorit: să fac blues-ul să fie auzit de cât mai mulți oameni. N-am mers la concurs ca să apar la televizor, ca să pătrund pe piața showbiz-ului românesc (dacă se poate numi așa!) sau ca să stabilesc contacte cu producători și impresari, ci m-am dus acolo ca mesager al blues-ului. Sigur, am avut și multe propuneri, erau lucruri pe care nu mi le doream, muzical vorbind, așa că, și după "Vocea României", am continuat să-mi văd de treaba mea, de blues-ul meu. Pe care, dacă-l faci din inimă, te primește cu brațele deschise.
- Cum ai ajuns la blues? Te-a dus la el vocea ta specială? O moștenești din familie?
- Nu prea știu să-ți spun... Bunelul meu a fost rapsod, dar asta demult de tot. Când am apărut eu, el era deja bătrân tare și nu mai cânta, deci nu i-am auzit glasul. În rest, nimeni din familia mea nu a fost preocupat de muzică. Abia prin anii 1980 și ceva, locuind în Iași, în zona Tudor Vladimirescu, și împrietenindu-mă cu niște băieți mult mai mari decât mine și foarte inteligenți (eu aveam vreo 14 ani, iar ei erau deja studenți), am descoperit și eu blues-ul. Prietenii ăștia ai mei îi ascultau pe titanii genului și așa m-am îndrăgostit de muzică. A fost o perioadă foarte frumoasă. Ascultam blues ore întregi, eram absolut fascinat. După care, la un moment dat, așa, din senin, m-am apucat și eu să cânt. Pur și simplu! Ca un puști complet lipsit de experiență ori de cunoștințe muzicale. Debutul (între ghilimele) mi l-am făcut prin 1999, într-un bar studențesc din Iași, care era frecventat în special de străinii care studiau la noi. Era un local boem, unde nu se asculta și nu se cânta decât jazz și blues. Într-o seară, acolo a fost invitat să cânte un prieten de-al meu, Johnny Munteanu, un mare muzician, care a făcut carieră în străinătate, că aici, la noi, n-a rezistat. (râde) Și, la un moment dat, Johnny m-a chemat să urc și eu pe scenă și - hodoronc-tronc! - m-am trezit cântând. Apoi, după o vreme, împreună cu prietenul meu Cristi Popovici, un chitarist excepțional, ne-am făcut prima formație de jazz/blues. Chestia asta a durat vreun an, timp în care i-am cunoscut, tot în Iași, pe frații Popovici, unii dintre primii muzicieni de jazz ai României, care, prin 1956, luau premii prin Europa... A fost un noroc uriaș! Virgil Popovici, un saxofonist fantastic, era tatăl lui Cristi, iar fratele lui, Titel, unchiul lui Cristi, era un pianist extraordinar. Și coloșii ăștia ai jazz-ului și ai blues-ului m-au acceptat pe lângă ei, m-au luat sub aripa lor.
- Între timp, bănuiesc că ți-ai văzut și de școală...
- Da, mă rog, până la un punct. Adică, am terminat liceul și-am zis întâi să dau la Filozofie, dar curând mi-am dat seama că facultatea asta nu era de mine, așa că am schimbat macazul spre Medicină, dar am realizat că nici acolo nu prea aveam ce căuta. (râde) Așa c-am lăsat-o baltă cu facultățile. Pur și simplu, nu mai aveam timp și de învățat. Era perioada aia, a anilor 2000, când nu mai aveai vreme nici să răsufli. Vorba ceea: "Trăiești în România, și asta îți ocupă tot timpul". Era o vălmășeală totală în societate, iar eu trăiam din plin toată efervescența epocii.
- Trăiai cântând?
- Absolut! Cântam blues prin toată țara, prin toate colțurile ei posibile și imposibile! Aveam trupa mea - componența a fost schimbată în mai multe rânduri - și mergeam peste tot pe unde oamenii iubeau blues-ul.
- Sunt așa de mulți amatori de blues în Iași? E o muzică apreciată?
- Da, și aprecierea oamenilor e, și ea, foarte importantă. De fapt, dacă n-ai parte de ea încă de la început, cred că nici n-o mai apuci pe drumul ăsta. Când ies pe scenă și oamenii încep să aplaude, mie mi se pare că parcă mai trăiesc câțiva ani în plus! E o stare de fericire care nu se ofilește cu trecerea timpului sau prin acumularea de experiență. Probabil că asta înseamnă pasiunea adevărată!
"Și dacă o să ajung pe stele, eu tot în Iași vreau să mă întorc"
- Iulian, cum de n-ai dat Iașiul pe București? Majoritatea artiștilor caută cu ardoare să ajungă în Capitală!
- Continui să locuiesc în Iași, pentru că așa simt. Și dac-o să ajung pe stele, eu tot în Iași vreau să mă întorc! Pentru mine, nu există loc mai plin de farmec, de magie și de energie, decât Iașiul! Să mergi zi de zi pe străzile pe care au mers și Creangă, și Eminescu, nu-i de colo! Gândul ăsta mie îmi dă o putere extraordinară! Când ești născut și crescut pe cărămizile Iașiului, simți că și tu faci parte din istoria și din cultura lui, că, peste timp, pășești la braț cu niște oameni a căror inteligență și al căror spirit te îmboldește și pe tine înspre mai bine și mai frumos. Cel puțin, eu așa simt! Și-apoi, tot Iașiul, în întregul lui, e un oraș foarte romantic. Ce să mai zic dacă te duci pe Bucium sau prin Copou! Acolo, chiar că romantismul s-a păstrat în esență pură. Ce minune, să te plimbi pe aceleași străduțe pe care se plimba cândva și Mircea Eliade, de pildă, când ajungea în Iași! Pe cuvânt, trăind în orașul ăsta, nu știu cum ar putea măcar să mă bată gândul să mă mut la București sau oriunde altundeva! Iașiul e capitala sufletului meu! Și e "acasă"! Mă simt una cu orașul ăsta și aici mă simt împlinit.
- Te-ai gândit că poate ar fi o idee bună să-ți faci cunoscută muzica și la nivel internațional? Deschidere ar exista, căci blues-ul și jazz-ul sunt genuri foarte respectate în străinătate.
- Am vreo două piese care se cântă pe radiouri, prin America și nu mai știu pe unde, prin străinătate. Am o altă piesă, "I put a spell on you", pe care am înregistrat-o în colaborare cu Fanfara Ciocârlia și care a luat o mulțime de premii, la care nici eu nu m-am așteptat... Deci, o oarecare expunere am deja și în străinătate, însă, vezi tu, în blues eu sunt încă un copil, nu consider că am ajuns încă la miezul muzicii ăsteia și-apoi... de ce să nu ating miezul ăsta și să nu-l cultiv aici, unde sunt eu? De ce să trebuiască neapărat să mă duc în afară? Adică, noi să ne considerăm mai prejos?! Nu sunt împotriva unor colaborări și în străinătate, o să găsesc eu străduța potrivită și pentru asta, dar, în general, de ce să nu vină și ei, străinii, pe la noi, de ce să ne tot ducem noi la ei? Să știi că am cântat cu mulți instrumentiști de-afară și mi-am dat seama că nu-i nicio diferență. Și noi avem muzicieni excepționali! De ce să nu ne mândrim cu ei și de ce să ne căutăm împlinirea neapărat în străinătate?
- Să trag concluzia că ești patriot?
- Păi, cum să nu?! Aș face orice pentru noi, pentru români și pentru țara noastră! Dac-ar fi un război, și la război m-aș duce. Doamne ferește-ne, însă! Eu gândesc că nu există om care să nu-și iubească pământul și rădăcinile...
- Ba eu cred că sunt mulți așa, din păcate...
- Da?! Nasol atunci! Vezi, așa sunt eu, cam visător! (râde) La modul serios însă, pe mine trece-mă în categoria patrioților.
- O întrebare mai puțin patriotică: poți să trăiești exclusiv din muzică în România de azi?
- Eu, da. Depinde de fiecare, ce vrea să facă în viață, discuția asta e nuanțată, treaba cu banii nu e ca un șablon care li se aplică tuturor. Eu, aici, în Iași, îmbătat de aerul pe care îl respir, zic că mă descurc. Că, oricum, niciodată n-am visat să fac averi din muzică, să adun nu știu ce bogății. Dar eu și familia mea ducem un trai tihnit și pot să-mi fac muzica. Deci, sunt mulțumit.
"O familie ca o echipă de fotbal"
- E importantă familia în viața unui artist? Nu-l încurcă? Câtă importanță are mariajul tău de peste douăzeci de ani?
- Familia e chiar totul pentru mine: soția și cei doi băieți ai mei, unul de douăzeci și doi de ani și celălalt de opt ani. Nici muzica nu înseamnă pentru mine cât înseamnă familia. Unii artiști fug de ideea de familie, li se pare că i-ar ține în chingi, că n-ar mai putea să creeze ca lumea. Da' eu zic că depinde și de omul alături de care ești, de cum îți alcătuiești familia. Soția mea e un om foarte înțelegător, dovadă că de-atâția ani îmi văd de muzică nestingherit. Crede în mine și-a înțeles, încă de la început, că eu numai muzică pot să fac. Așa că mă lasă în treaba mea. E foarte tolerantă... Plus că ne-au ajutat și ai mei, și ai ei, să crești doi copii și să-i crești și frumos nu e tocmai ușor. Da' la noi a mers totul ca pe roate, am fost ca o echipă de fotbal, cu mulți coechipieri, care ne-au sărit în ajutor. (râde) Așa am putut și eu să-mi conserv spiritul, să continui să mă simt boem.
- Boem e un termen care nu face casă bună cu paternitatea. Crezi că ești un tată bun pentru copiii tăi?
- Nu știu... Sunt un tată și bun, și rău, și calm, și nervos, fluctuez după circumstanțe. Ca temperament, sunt un tip coleric. Noroc că amândoi copiii sunt băieți, deci pot să vorbesc cum vreau cu ei. Cert e că nu sunt genul de părinte care să le impună dorințele și perspectivele lui. Niciodată nu i-am obligat să facă una sau alta numai pentru că așa am considerat eu. Am discutat, le-am explicat de ce ar fi mai bine așa, dar i-am lăsat să aleagă. Poate că, de fapt, nu sunt un tată atât de bun... (râde) Deși ei doi nu mi-au reproșat niciodată nimic. E armonie la noi în familie....
- Iulian, cum se împacă armonia ta din familie cu lumea de azi?Îi aparții, sau ești, mai degrabă, un outsider?
- Simt că fac parte și din trecutul, și din prezentul, și din viitorul acestei societăți. Niciodată nu m-am considerat un outsider, indiferent de pătrățica la care m-am raportat. Și mereu mă simt confortabil, întrucât confortul ți-l faci singur. Și-ntr-o pădure, unde nu-i nici țipenie de om, și-n centrul cel mai aglomerat al orașului, mie mi-e bine. Confortul e, mai degrabă, o chestiune care ține de starea interioară, nu de circumstanțele exterioare, ține de omul din tine, nu de oamenii din jur. Însă, pentru a atinge echilibrul, e nevoie ca elementele astea două, interiorul și exteriorul, să se întâlnească undeva, într-un punct de lumină.
- Și cum îți hrănești tu interiorul cu frumos?
- Cândva, citeam foarte mult, acum - recunosc - citesc mai puțin. Mi s-a schimbat viața, nu mai am atât de mult timp. Dar cărțile sunt pentru mine cu-adevărat hrană sufletească. Așa cum trupul are nevoie de somn, așa și sufletul meu are nevoie de lectură. Când citești literatură de calitate, mergi în locuri unde nici cu gândul n-ai fi gândit, simți atâtea, înveți atâtea... și despre lume, și despre oameni, și despre tine însuți! Și chiar și despre urât - că și urâtul, cât e el de urât, tot trebuie să aibă și ceva frumos! Apoi, hrană pentru sufletul meu o reprezintă și prietenia: eu, dacă n-aș fi avut prieteni, nu eram unde sunt! Prețuiesc mult prietenia și o tratez cu multă seriozitate. Și le sunt fidel prietenilor mei. De fapt, în general, în viață, sunt fidel. Și unui câine i-aș fi fidel, l-aș trata cu loialitate. De altfel, asta se întâmplă și în realitate, nu e doar un mod de exprimare. Am un cățeluș pe care îl iubesc mult de tot și pe care-l consider, de asemenea, prietenul meu. Are un suflet... minunat! Îl cheamă Jimi Hendrix și e bătrân acum, în ani umani are optzeci. Împărțim împreună și masa, și casa...
- Apropo de masă: am auzit că ești pasionat de bucătărie. E adevărat? Gătești?
- Da, dar așa, după gustul meu. Nu știu celorlalți cât le place. Eu însă le dau să mănânce fără să preget. (râde) Și-n bucătărie îmi plac experimentele. Deși trebuie să fiu destul de atent, că am probleme cu stomacul, de-asta nu pot să-mi permit, de pildă, să folosesc condimente prea tari. Mă rezum la alea de nivel mediu. Nici mare carnivor nu sunt, așa că nu merg numai pe preparate cu carne... În bucătărie e la fel ca-n muzică: atunci când vrei să acordezi o chitară, dacă strângi prea tare, rupi coarda, dac-o lași prea moale, zdrăngăne. Trebuie să găsești calea de mijloc: când atingi coarda, să se audă frumos tonul.
- Pe drumul acesta, al moderației, viitorul pe care ți-l prevezi ce culoare are?
- Eu aș vrea să aibă toate culorile, să fie ca un curcubeu. Acum învăț culorile de bază - că nouă ni se pare că știm culorile din viața asta, dar, de fapt, nu le știm așa, din start, trebuie să le învățăm, uneori chiar cu trudă. Ca atare, m-am apucat să lucrez la un album cu piese proprii - și muzica, și versurile, și orchestrațiile; sigur, ajutat fiind și de băieții din trupa mea, că, lucrând, ne vin tot felul de idei. De pildă, că albumul o să reprezinte culoarea: BLUE (ALBASTRU). (Eu nu mă țin de schema clasică, în loc să încep cu roșu, încep cu albastru.) (râde) Bine, de fapt, pe album o să-l cheme "Contact-less", că tot e la modă tehnologia asta. Prin vară o să fie gata și-o să facem lansare și în București, o să organizăm și-acolo o cântare, două... După care o să mergem prin toată țara, pe oriunde vom fim chemați.
Foto: FOTOGRAFART