E medic și nu orice medic, ci doctor în științe medicale, specializat în chirurgie cardiovasculară. Cu toată pregătirea sa academică de vârf, atunci când îți vorbește de Dumnezeu uiți că ești într-un cabinet medical și te crezi în chilia unui călugăr. Domnul doctor Adrian Cacovean are o credință puternică, aș zice de nezdruncinat, pe care și-o vădește oriunde, fără obișnuita rezervă care îi caracterizează pe mulți dintre intelectuali. Dar nu a fost dintotdeauna așa. Hristos l-a purtat pe marea frământată a vieții, dăruindu-i câteva încercări care l-au apropiat mult de biserică. Ultima a fost și cea mai mare, petrecută acum trei ani, când a trecut prin experiența morții clinice. A călătorit în lumea de dincolo, a cunoscut lumina raiului și răceala iadului, iar acum, în preajma Sfintelor Paști, s-a hotărât să ne vorbească despre ele.
Marile încercări
- Domnule doctor, de când vă știu, sunteți un om cu o credință fermă și clară, fără îndoieli. Cum ați ajuns la certitudinea asta, în pofida meseriei atât de "realiste" pe care o faceți?
- Nu mă țin a fi un om foarte credincios, pentru că știu că dacă aș avea cu adevărat credință, nici n-ar mai trebui să le prescriu bolnavilor tratamente. Le-aș zice doar ca Apostolii - "Ridică-ți patul și umblă"! Asta e adevărata credință! Am însă niște certitudini și îmi este clar când o iau pe drumul greșit. Întotdeauna am crezut că există Dumnezeu, viață de apoi, nu am avut niciodată un episod de ateism, de luptă cu Dumnezeu, dar am avut episoade de neglijare a credinței, de ignorare. Eu am crescut într-o familie cu preoți, și pe linia tatălui, și pe linia mamei, preoți pe care nu i-am cunoscut, fiind decedați când m-am născut eu. Dar cel mai credincios din familie pe care l-am cunoscut a fost moșul meu, bunicul din partea tatălui, care era un om foarte evlavios - mergea la biserică în fiecare duminică, ținea toate posturile, se spovedea, se împărtășea, nu înjura, nu l-a văzut nimeni certându-se cu cineva, nici în casă, cu bunica. Era un om cu o viață extrem de echilibrată. Nu a băut niciodată mai mult de un pahar cu vin la masă - și nu la toate mesele, ci doar la masa de seară. Pe el nu l-a văzut nimeni să se clatine vreodată. De aceea, moșul meu nu a știut ce înseamnă boala, nici măcar durerea de cap! La 95 de ani, când a murit, s-a stins de bătrânețe. Bunicul a fost modelul cel mai credincios din familie, deși pe mine, băiat de oraș (m-am născut la Sibiu), nu mă impresiona foarte tare credința lui, ziceam că e un fixism țărănesc. Cu toate acestea, m-a influențat destul cât să nu contest niciodată existența lui Dumnezeu.
- Când ați avut prima dată nevoie de ajutorul lui?
- Era prin 1994, eram medic de SMURD, în Sibiu, aveam un copil mic, munceam enorm, dar o duceam foarte rău, cu salariul de atunci nu puteam să îmi întrețin familia. Lucram pe Salvare, aveam și gărzi, dar tot nu îmi ajungeau banii, încât să suport o chirie și toate cheltuielile aferente unei familii, lucru care mi se părea inacceptabil. Aș fi avut nevoie de un salariu cel puțin dublu ca să mă descurc. Atunci am zis să îmi schimb specializarea, să fac o disciplină mai căutată și mai bine plătită, văzusem eu că se câștigă bine dacă ești chirurg cardiovascular. Și atunci am dat la rezidențiat la București, la chirurgie cardiovasculară. Am ajuns să lucrez la Fundeni, unde, bineînțeles, ca rezident nu câștigi mai nimic. M-am trezit cu o retrogradare la salariu și la condițiile de viață. Doi ani de zile am locuit într-o rezervă a spitalului. S-a întâmplat, uneori, să nu ies din incintă trei luni la rând! Eram acolo zi și noapte, ca și cum aș fi fost mereu de gardă, de dimineața până seara și, dacă aveau nevoie, mă trezeau și noaptea să vin să îi ajut la operații. Și mă rugam lui Dumnezeu și ziceam: "Ajută-mi, Doamne, să iau examenul ăsta, să mă fac chirurg cardiovascular, chiar dacă o fi să dorm numai pe un pat de spital și să mănânc numai la cantina spitalului. Oricât o fi de greu, până la urmă, să iasă om din mine și să pot să îmi întrețin și eu familia și să fiu respectat pentru ceea ce fac." Singura mea nădejde era cerul. Aici, pe pământ, nu m-a înțeles nimeni. Atunci m-am certat, practic, cu toată lumea. M-am certat cu părinții, m-am certat cu fosta nevastă, am ajuns la divorț, m-am certat cu cei din Sibiu, cu toată lumea m-am certat. Am trecut printr-o perioadă de stres enorm. Știu că mi-am făcut la un moment dat un test psihologic, cu un scor de stres, și depășeam de vreo 7-8 ori punctajul de la care trebuia să fi fost internat deja în spital.
Spovedania din spital
- Cineva v-a adus la liman?
- Dumnezeu. Am avut parte să îngrijesc la Fundeni un stareț de la o mânăstire din Moldova. Am avut grijă de el și am contribuit decisiv, cu homeopatia, de care mă ocupam încă de la Sibiu, la vindecarea și întoarcerea lui la mânăstire; a plecat viu din spital, deși fusese grav bolnav. M-am rugat la Dumnezeu și m-am și plâns starețului de necazul meu. Am ascultat de părintele, am făcut ce mi-a spus și s-au rezolvat lucrurile foarte rapid. Cel mai important moment a fost când m-am spovedit la el. Până atunci nu o mai făcusem niciodată. A trecut mult timp, nu îmi amintesc amănunte, dar știu limpede că stăteam sub sutană, spuneam ce am făcut, ce nu am făcut și apoi, după ce m-am împărtășit, am simțit o ușurare, o eliberare și o bucurie interioară teribilă. A fost ca un fel de curățire momentul acela. Nu au trecut 40 de zile și s-au limpezit și toate problemele din viața mea. Practic, de fiecare dată când i-am cerut lui Dumnezeu ceva, am primit exact ce am cerut. Am ajuns, la un moment dat, să mă tem să îi mai cer ceva, pentru că știu că el îmi împlinește cererile. Acum, de fiecare dată, îi spun: "Doamne, fă, nu după voia mea, ci cum crezi Tu că e mai bine, că eu nu știu ce să Îți cer și, decât să cer ceva greșit, să mă trezesc că se împlinește și ajung la mai rău, mai bine fă cum știi Tu, că știi mai bine ce îmi trebuie!"
Lumea de dincolo
- Mi-ați povestit despre o întâmplare care v-a marcat puternic viața. Ați văzut lumea de dincolo și v-ați întors înapoi.
- Asta s-a întâmplat acum trei ani, în februarie, 2015. Am făcut un infarct, cu două stopuri cardiace, cu moarte clinică, alternând cu comă indusă. Am simțit la început durerea aceea groaznică, cu senzația că se scurge viața din mine, știam că îmi scădea tensiunea, că inima nu mai pompa cum trebuie. Îmi era frig, aveam transpirații reci și o senzație de sufocare și că nu mai pot face nimic, că se scurg puterile din mine, iar peste toate, teama, o frică foarte mare interioară. Îmi văzusem stopul cardiac pe EKG și știam ce urmează. Știam că va fi o resuscitare, că pot să mă întorc sau nu, dar cu toată spaima, în momentele acelea groaznice, mi-am zis: ia să fiu eu atent, dacă tot mă duc dincolo, că dacă mă întorc, să știu ce să povestesc. O fac acum, prima dată. Dar să știți că nu este ușor să vă explic ceea ce-am trăit. Acolo nu mai există timp și dispare succesiunea clară a evenimentelor. Încerc, totuși, să vă povestesc prin ce am trecut.
La început, m-am văzut undeva, pe un deal, pe unde treceam eu cu bicicleta, când mă duceam la bunici, la Sibiu. Un deal pe care mi-a apărut o stație de navete spațiale. Sunt niște amintiri foarte stranii... Am așteptat ca naveta aceea să plece de două ori, la primul și la al doilea stop cardiac, practic, momentele de moarte clinică. Acum pot să disting foarte clar momentul în care a fost moarte clinică, de momentele cu comă indusă, pentru că, oricât ar fi coma de adâncă, ceva tot mai auzi din jur. Nu am văzut un tunel, așa cum au văzut alții, nu îmi amintesc decolarea acelei navete, a fost mai degrabă ca un fel de teleportare. Știu că mi-am pierdut cunoștința, tot așteptând să plece naveta, știu că îmi era frig și că sângeram și că am tot coborât, am tot coborât, până când am ajuns într-o sală. Eram întins pe o masă, ca un catafalc, asistând la propria mea înmormântare. Nu puteam să mă mișc, nu puteam să vorbesc, ceilalți nu mă auzeau deloc, dar eram conștient și îmi era foarte frig și frică. Așa cred că mi s-a prezentat mie iadul.
- Și cum ați ieșit de acolo?
- Am început să urc, iar în urcușul meu s-a întâmplat ceva, un fapt care avea să certifice că tot ce am trăit nu a fost o iluzie. Cred că eram între spațiul dintre lumi, între lumea noastră și lumea de dincolo, când am întâlnit o fată. M-am întâlnit cu sufletul ei; avea o înfățișare umană, arăta cum arată un corp obișnuit, era o fată foarte tânără, îmi amintesc că avea părul bălai. Fără să schimbăm niciun cuvânt, am știut, deodată, ce e cu ea. Știam tot ce i se întâmplase - că viața ei pe pământ a fost scurtă, că nu a trăit mult, că a avut un accident, că a fost călcată de tren, că au adus-o la spital, dar nu au reușit să o salveze. Aveam acces la viața, spaimele și mintea ei, la tot. Era foarte speriată, îngrozită chiar. Parcă o sfâșiau dracii, care se luptau pentru ea cu îngerii. Era o dispută și am încercat și eu cumva, să mă bag între ei, să o țin, să nu-i las să o ia, dar nu am reușit să fac nimic. Apoi am continuat să urc și am ajuns la ceea ce eu cred că a fost judecata mea. Nu știu cine au fost cei care m-au judecat, puteau să fie îngeri, apostoli... Știu că m-am trezit într-un spațiu în care nu puteai să vezi decât ochi. Nu vedeam figura întreagă, era ca și cum un om te sfredelea din priviri și nu îi vedeai decât ochii, și asta foarte scurt, pentru că imediat trebuia să-ți întorci privirea, te apuca rușinea, teama... De la acești ochi am primit un fel de întrebări, iar tot ei îmi corectau gândul: "Vezi că aici ai greșit!". Nici nu apucam să-mi duc gândul la capăt și primeam răspunsul, că nu e bine. Așa am învățat, rapid, cum trebuie să gândesc. Un lucru comun la toate aceste întrebări primite e că n-au fost legate de nimic din ceea ce am mărturisit la spovedanie aici, pe pământ. Toate lucrurile pe care le-am mărturisit erau șterse dincolo. Mai rămăseseră fleacurile mici, te enervezi pe primul automobil care-ți taie calea, ești nemulțumit că aștepți la un semafor... Ăsta mi se pare lucrul cel mai important, faptul că prin preot, Dumnezeu șterge păcatele noastre și ușurează rucsacul cu care plecăm dincolo. Cei care nu cred n-au decât să vadă că e așa, când o veni moartea - că de venit, vine la toți. Apostolii au primit darul acesta direct de la Iisus, darul Duhului Sfânt, care șterge și iartă păcatele spovedite, încă din lumea asta, iar apoi, prin punerea mâinilor, l-au transmis episcopilor, iar aceștia îl transmit preoților, când îi hirotonesc.
O mare de lumină
- În rai ați ajuns? A fost coma atât de lungă?
- Da, cred că am ajuns după acea judecată la care am fost supus. Raiul este ceva foarte greu de descris, pentru că, pur și simplu, aveam o libertate deplină, inimaginabilă aici, pe pământ, libertatea de a mă deplasa dintr-un loc în altul, fără nicio restricție de spațiu sau de timp! A fost contrariul iadului, unde nu puteam face nimic. Mă puteam duce oriunde, unde mă ducea gândul, acolo și ajungeam, instant, și în timp, și în spațiu. Și puteam să aud, puteam să pun mâna, exista o consistență a raiului. A fost și cu călătorii, și cu amintiri de pe pământ, am înțeles unde am greșit, unde trebuia să fi făcut altfel... Până la urmă, așa de mult mi-a plăcut acolo, că nici nu am mai vrut să mă întorc. Știu sigur că nu mai voiam să mă întorc. A fost o mare de lumină, cu verdeață, cu pomi, cu flori, cu apă, cu mare... Când am ajuns acolo, sus de tot, am simțit și prezența lui Dumnezeu, după tot ce s-a întâmplat la judecată. Și la judecată am simțit-o, dar mai ales după aceea, când am ajuns, practic, în rai. O simțeam în mod indirect, nu în mod direct, să Îl văd față către față. E foarte greu de descris, ca o căldură, ca o lumină... Știam că există, dar nu-l vedeam... Îmi mai amintesc faptul că, la un moment dat, acolo, sus, am văzut și rugăciunile care se făcuseră pe pământ, pentru mine, dintre care, cea mai puternică era cea de la Prislop. Când m-am trezit, soția mea de acum mi-a confirmat (chiar după noaptea când am făcut stopul cardiac), că a doua zi dimineață se făcuseră rugăciuni pentru mine, în mai multe biserici, inclusiv la Prislop.
- Cum ați revenit din călătoria dumneavoastră în lumea de dincolo?
- M-am trezit brusc, internat într-o rezervă, complet izolat de restul rezervelor din spital, cu asistenta mea de aici, de la cabinetul meu, lângă mine. Iar primul lucru pe care l-am spus după ce mi-am revenit a fost: "Păcat că n-am putut s-o ajut pe fata aia călcată de tren". Asistenta mea a rămas blocată și a întrebat-o pe cea din reanimare: "E adevărat așa ceva? A murit cineva călcat de tren?". Și a aflat că totul era adevărat! Că murise o fată, chiar cu o săptămână în urmă, în timp ce eu eram în comă, o fată călcată de tren. Ceea ce era imposibil să știu! Până la urmă, tot ce v-am povestit eu poate fi pus sub semnul îndoielii, putea să fie produsul minții mele, al educației mele de dinainte sau ceva sugerat de altcineva. Singurul lucru cu adevărat de netăgăduit e întâlnirea cu fata călcată de tren. Pentru că nu aveam de unde să o știu. Ea a fost internată în altă parte a spitalului, nu ne-am întâlnit niciodată aici, pe pământ, nu a vorbit nimeni despre ea lângă mine, iar asistenta mea, care a stat non-stop cu mine, nu a avut habar de cazul ei. Nu aveam de unde să știu așa de precis niște amănunte despre ea și să am atâta certitudine și siguranță, decât dacă ne-am fi întâlnit și am fi stat de vorbă. De întâlnit am întâlnit-o, dar nu aici, pe pământ, ci dincolo.
Student la teologie
- Călătoria dvs. în lumea de dincolo se învecinează cu un miracol. Cum ați trăit după aceea? V-a marcat în vreun fel?
- Călătoria asta a mea în lumea de dincolo a fost o experiență care m-a impresionat atât de tare încât, odată externat din spital, când am început să ies în lume, în societate, mi se părea că nu îi mai aparțin. Simțeam că, de fapt, eu nu mai sunt de aici, din lumea asta, că vin dintr-o altă lume în care îmi doream, de fapt, să mă întorc. Apoi, am rămas cu credința puternică în faptul că Iisus nu a venit degeaba pe pământ. Acum știu foarte sigur că tot ceea ce ne învață biserica ortodoxă este adevărat. Că Iisus ne-a lăsat Duhul Sfânt, care lucrează prin preoți, la spovedanie, pentru iertarea păcatelor, ca să ne ușureze povara cu care plecăm de aici, de pe pământ. Până la această experiență mă spovedeam și eu, când și când, mă duceam la biserică, deși nu prea des, știam că toate acestea sunt importante, dar mă gândeam că nu sosise încă vremea să mă ocup serios de ele. Viața de dincolo era ceva îndepărtat pentru mine. Dar după ce am trecut prin ea, am realizat că plecarea din lumea asta se poate întâmpla oricând, cu totul neașteptat. Când m-am trezit din comă, am realizat cât de scurtă ne este existența, și am știut că trebuie să fac ceva cu viața mea, așa că am dat examen la Facultatea de Teologie Ortodoxă, iar acum sunt student în anul I. Trăirea acestei experiențe mi-a oferit certitudinea unor adevăruri pe care aș vrea să le mărturisesc lumii, apărându-mi în felul acesta credința și aducând și eu o contribuție la zestrea spirituală a neamului meu.
Fotografii de GEORGE CRĂSNEAN