Mama cu zece copii

Poveşti la margine de drum

Satul Cândeşti, comuna Dumbrăveni, la vreo 20 de kilometri de Focşani. Un cătun liniştit, cu câteva zeci de case modeste, ascunse printre dealurile blajine, înţesate cu viţă-de-vie, ale Vrancei. E duminică dimineaţa, în mijloc de martie, şi chiar dacă zăpada încă nu s-a topit, miroase deja a primăvară. Ici, colo, focuri domoale prefac în cenuşă tot ce-i putred şi us­cat, primenind curţile şi grădi­nile oamenilor. Un vânt călduţ mân­gâie satul, ridicând roto­coa­le de fum, într-un dans blând şi duios.
E aproape ora 9 şi satul pare că s-a înviorat de mult. Pâlcuri de oameni, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, merg tăcuţi şi îmbrăcaţi frumos spre biserică sau la târgul din Dumbrăveni. Dintr-o curte învelită în fum iese în stradă, aproape de mine, un bătrân firav, cu ochii luminoşi şi rumen în obraji.
- Bună dimineaţa, îi zic. Ştiţi cumva unde trăieşte familia Că­praru?
Bătrânul se opreşte şi-mi zâm­beşte cu un aer şugubăţ.
- Cine? Căpraru? Femeia aia cu zece copilaşi? Dacă aţi venit să-i faceţi un bine, vă spun. Da­că nu, nu. Se uită la mine şi râde domol, apoi îmi arată cu mâna spre capătul străzii.
- Mergi mata aşa, până dai de ultima casă de pe uliţă. Pe urmă o să vezi o grădină mare, toată numai pârloagă, şi după ea e o cocioabă, cu pereţi din carton. Acolo şade. Da îs necăjiţi tare, să ştiţi. Tare necăjiţi. Dar ea e o femeie de toată isprava. Dacă a putut ea să-şi ia toţi copiii în căruţă şi să fugă noap­tea, de-acasă, de animalu' ăla de bărbat-su, păi în­seamnă că-i o femeie tare vitează. Să vină aici şi să ia viaţa de la început, cu zece copii după ea, asta nu-i treabă deloc uşoară. Vă faceţi mare pomană dacă îi puteţi ajuta, că uite, vine Paştele acuşa, şi poate s-o îndura Dumnezeu să le dea ce trebuie să-şi ridice şi ei o casă mai acătării.
- Da, da, intră în vorbă o femeie scundă, cu o năframă neagră pe cap. O casă, asta le trebuie, că prea se înghesuie în coştoroaba aia. I-am ajutat şi noi cât am putut. Tot satul a sărit când au venit aici. Un scaun, o masă, o pătură, o pâine, o pasăre, ceva, acolo, fiecare cu ce-a putut, că n-aveau de nici unele. O căruţă cu un cal şi ţoalele de pe ei, atâta aveau când au venit. Acum, copiii sunt tare cuminţi, merg la şcoală, o ajută pe mamă-sa la treburi, ăi mari merg la muncă cu ziua, la zidărie, la stână sau la câmp. Dar au viaţă tare grea, numai cu spaimă stau, să nu vină nemernicul ăla peste ei, că aşa i-a ameninţat. Toată lumea ştie, şi vecinii, şi primarul, şi poliţia. Şi-au luat nu ştiu câţi câini să-i apere, dar numa' viaţă nu-i asta, să stai mereu cu frică de moarte. Dar să ştiţi, noi, cândeş­tenii, suntem tare mulţumiţi de ei, că-s oameni harnici şi la locul lor. Să scrieţi frumos despre ei, că merită, să ştiţi.
Se aud bătăile clopotului. Oamenii tresar, se închină cuminţi, şi-apoi, ca la un semn, plea­că degrabă spre biserică. O adiere caldă învăluie strada, aducând cu ea un miros dulce de fum şi primăvară.

Calvarul

Acolo, la marginea satului, găsesc o gră­dină părăsită, îngropată în bălării. Mai sus, pe un dâmb plin de noroaie, stă cocoţată o casă dărăpănată, cu acoperişul într-o rână şi pereţii din carton. Nişte namile de câini mă latră de mama focului, ţinându-mă departe de poarta larg deschisă. Pe colină, o femeie îmbrăcată într-un capot înflorat leagă hamurile pe cai, în vreme ce doi băieţi voinici încarcă nişte butoaie de plastic în căruţă. Femeia mă vede şi strigă la câini să-i potolească. Vine apoi spre poartă, privindu-mă mirată. Îi spun cine sunt şi de ce am venit şi chipul i se mai lu­minează.
- Am crezut că-mi luaţi casa, îmi zice, grăbind pasul spre poar­tă. Că aşa a zis femeia care mi-a dat-o, că se gândeşte s-o vândă. De aproape patru ani stăm aici, a zis că ne-o lasă nouă, că oricum, de când i-au mu­rit părinţii, n-a mai stat ni­meni în ea. Era o ruină când am venit, n-avea nici măcar uşi şi ferestre. Am muncit mult ca să putem sta aici, cât de cât, ome­neşte. Şi-acum să vină să-mi spu­nă că vrea să vândă... Tare rău mi-a picat vestea asta.
Ea este Lenuţa Căpraru, femeia despre care tot satul vorbeşte cu compasiune, dar uneori şi cu admiraţie, ca des­pre o eroină care a avut curajul, aproa­pe inexistent prin satele româ­neşti, de-a fugi cu cei zece copii ai săi, de o viaţă de coşmar, alături de un bărbat violent şi beţiv. Are 46 de ani, dar traiul ei chinuit i-a mai îmbătrânit puţin chi­pul. Dau mâna cu ea şi îi simt pal­mele muncite. Mă priveşte în ochi, zâmbindu-mi apoi uşor, ca şi cum abia acum ar fi înţeles că am gânduri bune.
- M-aţi prins cu treabă, tocmai acu­ma mergeam cu fe­ciorii la apă. Că avem fântâna de­par­te, şi mergem cu butoaiele să le um­plem. Ne trebuie mul­tă apă, vă daţi seama, să speli la atâţia oameni, după noroaiele astea! Îi spun că nu vreau să o încurc, să-şi vadă de treburi, că o însoţesc. Mă urc lângă ea în căruţă, se urcă apoi şi băieţii, şi pornim înapoi, către sat.
- De ce-aţi fugit?, o întreb, în timp ce ea strigă la cai ca să meargă mai iute.
- Ei, tare greu mi-a fost să iau hotărârea asta. A fost calvar mare ce-am trăit noi. Dacă n-aveam atunci căruţa şi caii ăştia, şi azi înduram chinul ăla de viaţă. E tare greu să trăieşti atâţia ani cu un om şi să vezi cum se transformă aşa, parcă deodată, într-un monstru. Asta face băutura din om. Un mon­stru, fără pic de judecată şi milă. Şi din viaţă face coşmar. În câţiva ani, de când s-a luat de băut, asta s-a întâmplat, ne-a făcut din viaţă un coşmar şi toate s-au dus de râpă. Aveam tot ce ne trebuia, casă ca lu­mea, mobilă bună, gospodărie frumuşică, cai, două vaci, oi, capre, păsări, o ţâră de pământ acolo, o grădină cu zarzavaturi şi flori, ce mai, eu eram tare mulţumită cu ce-aveam. Iar el era om de ispra­vă, muncea cot la cot cu mine, ţinea stâna din sat, venea cu bani acasă.Toate până când a luat-o razna cu băutura. Mai întâi câte puţin, din vinul pe care-l făcea acasă, pe urmă, după ce golea damigenele, mergea în fiecare zi la crâşmă. Nu mai muncea ni­mica, toată ziua stătea la băutură şi venea acasă mort de beat. Tot sporul casei se ducea de râpă. A început să vândă din casă pentru ţigări şi băutură. Odată a dat o vacă şi două junele, pe două deca de vin. Nu mai era om, nimeni nu se mai înţelegea cu el. A început să mă bată, aşa, din nimic, pe urmă să-i bată şi pe copii. Nu era noapte fără scandal, ne ştia tot satul, din oameni gospodari şi la locul lor, ajunsesem de râsul lumii. Am mers de nu ştiu câte ori la post, la poliţie, să-l reclam, ziceam că s-o potoli. De unde, ori nu-i făceau nimic, ori îi dădeau o amendă. Iar amenzile tot eu le plăteam, că eram căsătoriţi. De multe ori, de la primărie, îmi blocau toată alocaţia copiilor, până achitam amenzile. Ni­mic nu-l potolea, nici măcar o zi nu mai umbla treaz, copiii erau îngroziţi, îi snopea cu bătaia, chiar şi pe părinţii lui îi bătea, le zicea că-mi ţin mie partea. Tot ziceam să-l las, să fug cu copiii la mama, dar nu-i uşor, să ştiţi. Şi-am tot sperat să se vindece de băutură, m-am rugat pentru el, mi-a citit taica părin­te de la Mărti­neşti, nu ştiu câte molifte pentru el. Degeaba, parcă era tot mai rău. Şi cel mai mult mă durea de copii, că le strică lor viaţa. Ce vină au ei ca să plăteas­că pentru relele unui tată smintit? Asta mă durea cel mai mult. De-aia am fugit, să ştiţi.
Femeia tace şi rămâne pe gânduri. În spatele căruţei, cei doi băieţi stau smirnă, cu privirile triste, ruşinaţi că mă uit aşa stăruitor la ei.
- Gata, iaca fân­tâna, zice femeia, trăgând uşor de hamuri.
Sar numaidecât din căruţă toţi trei şi, fără să-şi spună nimic, fiecare îşi ocupă locul lui în jurul fântânii, ca într-un angrenaj perfect. Băiatul cel mare merge la roata fântânii şi scoate ciutura cu apă, mama o deşartă apoi în găleata adusă de-acasă, iar băiatul mai mic o duce la căruţă şi o varsă în bu­toaie. Se mişcă repede şi pe tăcute, cumva, speriaţi, de parcă munca lor i-ar feri de ameninţare.

Fuga

Pe drumul spre casă, femeia îşi dă iar drumul la vorbă, în vreme ce băieţii stau la fel de cuminţi în spatele căruţei, ascultând, fără să vrea, chiar po­ves­tea vieţii lor.
- Era 9 septembrie, în 2014. Dimineaţa am fost la Focşani cu Gigel, băiatul care azi e în clasa a şasea. De la atâta spaimă şi bătaie ce-a luat de la tat-su, că­pă­tase ceva rău la cap, că pica deodată din picioa­re şi-şi pierdea cunoştinţa. Am luat trimitere de la dispensar şi am mers să-i fac o radiografie la spital, în Focşani. Seara, când m-am întors acasă, Gheor­ghe, în loc să mă întrebe cum e cu băiatul, m-a în­trebat dacă i-am luat şi lui ceva de băut. "Ce să-ţi mai iau, măi, omule?", i-am zis. "Nu vezi că abia mai stai pe picioare de beat? Şi cu ce să-ţi iau, că abia mi-au ajuns banii de drum". Fără să mai stea la discuţii, m-am pomenit cu un pumn peste faţă. Aşa a început seara aia de groază. Am dat să fug afară, dar el m-a prins de mână şi m-a împins cu capul de perete. Am început să ţip, eram numai sân­ge pe faţă, dar pe el asta l-a înfuriat şi mai tare. A început să urle la mine, că mă omoară, că asta e ulti­ma zi din viaţa mea. S-a dus la bucătărie să ia un cuţit şi în timpul ăsta am reuşit să ies din casă şi să strig după ajutor. Ştiam că strig degeaba, că lumea se învăţase cu scandalurile astea la noi. M-am gân­dit atunci la copii, câţiva din ei erau în casă, în ca­mera lor, şi-am zis să nu-l apuce sminteala să mear­gă la ei şi să le facă ceva. M-am dus în grădină, la fereas­tra lor, şi le-am zis să sară iute afară. Erau tare speriaţi, sără­cuţii de ei. Au sărit cu toţii şi am reuşit să ieşim pe poartă. Pe el îl au­zeam cum urlă în casă, cum mă înju­ră şi mă ameninţă că o să mă omoare. Am stat aşa, pe drum, mai bine de-o oră, până au ve­nit şi cei­lalţi co­pii, du­pă care m-am furi­şat până în curte şi l-am văzut pe geam cum dormea dus. Le-am zis: "Dacă nu plecăm acum, presimt că o să fie o nenorocire". Am pus-o pe fata cea mare să pândească la geam, să vadă dacă nu se trezeşte, iar eu cu băieţii am scos calul din grajd, că atunci aveam doar armă­sa­rul, şi l-am înhă­mat la căruţă. Am apucat să intru în casă doar ca să iau toate actele mele şi-ale co­piilor. Atât. Ne-am urcat cu to­ţii în căruţă şi am luat-o spre poartă, uşurel, să nu facem zgomot prea mare. Şi când am ajuns în drum, am tras tare de ham şi calul a luat-o deodată la goa­nă, că parcă şi el era speriat. Aşa am reuşit să fugim. Spre dimi­nea­ţă, am ajuns aici, în Cândeşti, satul în care m-am născut eu. Am stat câteva zile la mama. Cu frică ma­re, că mă gândeam că o să vină peste noi. Ne-am chinuit un pic acolo, mama n-avea decât o ca­meră amărâtă, în care ne înghesuiam toţi. Am fost la pri­mar, să-i spun prin ce-am trecut şi să-l rog să ne aju­te. Tot ce-a putut să facă atunci a fost să ne găsească cocioaba asta, care de-abia se mai ţinea. Am început să reparăm la ea, să-i peticim aco­pe­­rişul, să-i facem pereţii, să pu­nem ferestre şi uşi. Oamenii din sat ne-au aju­tat cu tot ce-au pu­tut, părintele de-aici, Ionel Toma, le-a tot povestit de noi la bise­rică şi ei au început să ne ajute. Fără ei n-aveam unde pune ca­pul. Pe urmă, tot prima­rul m-a ajutat să pun cu­rent, mi-a tras un fir de la stâlpul din stradă, şi am lumină de pe la şase seara şi până dimi­neaţa la şapte. La şcoa­lă, direc­toa­rea mi-a în­scris toţi copiii şi le-a dat ca­dou ma­nuale şi rechi­zite, că eu n-aveam cum să le cumpăr. Aşa că toate s-au aşezat înce­tul cu încetul, şi toate astea numai cu bunătatea oameni­lor. Un singur lucru nu-mi dădea pace, frica de omul ăla care mi-a nenorocit viaţa. Mă tot suna, mă tot bles­tema şi-mi zicea că vine peste mine să mă omoare, ba chiar şi pe copii îi ame­ninţa. Am cerut protecţie de la poliţie, mi-au dat un număr de telefon şi mi-au zis să-i sun imediat la nevoie. Numai că după o vreme, am primit o veste care, nu ştiu cum să vă zic, m-a şi bucurat, dar m-a şi îngrozit. M-a sunat cineva din Mărtineşti şi mi-a zis: "Lenuţo, ai auzit că l-a ares­tat pe Gheorghe?". În beţia lui bolnavă, a intrat în casa unor vecini şi a vrut să violeze o fată, de-o sea­mă cu fata mea mij­lo­cie. L-au prins şi a fost con­dam­nat pentru tenta­ti­vă de viol. În timpul ăsta, tot primarul m-a ajutat să divorţez. Îl aducea aşa, cu cătuşe, la proces. Şi se uita la mine urât şi-mi zicea că o să văd eu când sca­pă de-acolo. Mă suna şi din puşcărie, să mă ame­nin­ţe. Şi-acum, iar m-a luat frica aia mare, pentru că am aflat că la început de apri­lie, în jurul Paş­­telui, e posibil să fie elibe­rat con­diţionat. Iar dorm cu spaimă, că ăsta nu-i om în­treg la min­te, şi e în sta­re să fa­că o mare ne­noro­cire.
Căruţa opreşte în faţa curţii, iar băie­ţii coboară şi des­chid larg porţile. Se uită la mine cu o­chii mari, speriaţi.

Frica

E o curte mare, aşezată în pantă şi plină de uscături. Cum vii dinspre poar­­tă vezi mai în­tâi casa, un fel de baracă lungă cât un vagon de tren, cu pereţii în­veliţi în plăci mari de car­ton şi ferestrele mici, acoperite pe alo­curi cu nailon. Ur­mează apoi graj­durile, o dărăpănă­tură cu pereţii gău­riţi şi acoperişul căptuşit cu coceni, în care stau cei doi cai şi câ­teva oi, adu­se pe tim­pul ier­nii de băiatul cel mare de la stână. În spatele casei se vede alt grajd, ca un bordei impro­vizat, cu pereţii din plastic, în care stau în­ghesuite nişte capre. Mai în­colo, câteva magazii, apoi cote­ţele păsărilor, iar un­deva, sus, pe creasta pantei, două căpiţe înalte de fân şi multe, foarte multe rufe agăţate pe sârmă.
- Uite aşa mă chinuiesc în pârloagele astea, îmi zice femeia. Să cresc animale, să am ce pune co­piilor pe masă, să ţin cât de cât curat, să fie cald în casă. Când am venit, era numai junglă aici. Bălăriile erau de doi metri, vulpile aveau vizuină aci, de şo­bolani ce să mai zic. Prima oară când am văzut lo­cul, am zis că n-o să putem răzbi. Dar uite, cu aju­to­rul lui Dumnezeu şi-al oamenilor din sat, am reuşit să facem ceva.
Mă invită să intru în casă. Două camere mici şi o bucătărie, asta-i tot, pentru 11 suflete. Mobilat mo­dest, cu paturi mari şi câteva scaune. Când pun masa să mănânce, sprijină o scândură lungă pe două taburete şi se aşază cu toţii în jurul ei. Azi, la prânz, au ciorbă de fasole acrită cu zeamă de prune la bor­can, şi un pilaf subţire, cu ceva cărniţă de pui. Din când în când, mai trebuie să taie şi-o pasăre, ca să-i ajute pe copii să crească. Din aproape toţi banii pe care i-a strâns din alocaţii sau ajutoare, asta a făcut, a cumpărat păsări, găini, raţe, gâşte. După Paşte, se gândeşte să vândă calul mai tânăr şi să cumpere o văcuţă. De la magazin, cumpără "pe caiet". Cu banii o mai ajută câteodată şi băieţii mai mari, mai ales în vacanţe, când merg cu ziua la tot felul de munci. Are copii buni, e tare mulţumită de ei. Azi e dumi­nică şi la prânz vor fi toţi acasă. La bucătărie, oala cu ciorbă e pusă la fiert. În casă totul e curat, incre­dibil de curat pentru o casă cu atâţia copii. Pereţii sunt plini de icoane şi diplome şcolare, paturile sunt aco­perite cu pături curate, iar pe dulapuri stau înşi­rate frumos ghiozdanele şi mai multe păpuşi din pluş. În faţa mea, pe patul din camera mare, stau aşe­zaţi şapte dintre copii, alături de mama lor. Co­piii nu prea vorbesc, doar mă privesc cu ochii mari, curioşi şi plini de speranţă.
- Sunt nişte copii foarte buni, să ştiţi. M-am lup­tat mult pentru ei, că altfel cine ştie pe unde ajun­geau. Merg la şcoală şi învaţă bine, mă sună profe­sorii sau învăţătoarele şi-mi spun că se miră şi ei cum pot să înveţe aşa de bine, în condiţiile în care stau. Le zic mereu să se ţină de carte, că numai aşa pot pleca de-aici şi pot avea o viaţă mai bună.
Îi întreb pe copii dacă îşi mai amintesc de tatăl lor, dacă se întâmplă să le fie dor de el. Niciunul nu zice nimic, se uită la mine nedumeriţi. Gigel e în cla­­sa a şasea şi e singurul care, într-un târziu, îşi ia inima în dinţi şi murmură cu glasul stins un răs­puns.
- Eu îmi aduc aminte de el cum a vrut s-o omoa­re pe mama.
Rămâne apoi împietrit, cu privirea ţintă în ochii mei.
- E greu să trăieşti cu spaima asta, zice femeia. Am încercat să-i feresc, să nu le mai zic, dar ce să fac, dacă el îi sună din puşcărie pe băieţii cei mari şi îi ameninţă că nu vor să meargă să-i ducă bani la închisoare. Am trei câini pe care noap­tea îi mai aud lătrând şi până dimineaţa nu mai închid un ochi. Mereu zic, dacă o fi ieşit deja din închisoare şi eu nu ştiu? Degeaba am numărul poli­ţiştilor, până îi sun, până vin, el deja poate să facă o nenorocire. Stau şi mă rog în fiecare seară, să ne ferească bunul Dumnezeu de necaz. Şi fiindcă vine Paştele, taica-părinte m-a învăţat să-i cer lui Dum­ne­zeu să-i lumi­neze şi lui mintea, poate, odată cu Învierea, s-o în­tâmpla şi minunea asta.


P. S. Plec cu sufletul răvăşit. Nu-mi pot şterge din minte privirile triste şi speriate ale copiilor şi spai­ma zidită în ochii mamei. Cum e posibil să nu-i apere nimeni, împotriva ameninţării unui tată al­coolic şi violent? Suferinţele îndurate acum nu se vor şterge din sufletul lor niciodată. Lipsiţi de lu­mea copilăriei, drumul în viaţă va fi mai întunecat şi mai greu. Un handicap care desparte oamenii în fericiţi şi nefericiţi, în învinşi şi învingători. Oare nu se poate face chiar nimic pentru Lenuţa Căpraru şi cei zece copii ai ei?