Satul Cândești, comuna Dumbrăveni, la vreo 20 de kilometri de Focșani. Un cătun liniștit, cu câteva zeci de case modeste, ascunse printre dealurile blajine, înțesate cu viță-de-vie, ale Vrancei. E duminică dimineața, în mijloc de martie, și chiar dacă zăpada încă nu s-a topit, miroase deja a primăvară. Ici, colo, focuri domoale prefac în cenușă tot ce-i putred și uscat, primenind curțile și grădinile oamenilor. Un vânt călduț mângâie satul, ridicând rotocoale de fum, într-un dans blând și duios.
E aproape ora 9 și satul pare că s-a înviorat de mult. Pâlcuri de oameni, bărbați și femei, bătrâni și copii, merg tăcuți și îmbrăcați frumos spre biserică sau la târgul din Dumbrăveni. Dintr-o curte învelită în fum iese în stradă, aproape de mine, un bătrân firav, cu ochii luminoși și rumen în obraji.
- Bună dimineața, îi zic. Știți cumva unde trăiește familia Căpraru?
Bătrânul se oprește și-mi zâmbește cu un aer șugubăț.
- Cine? Căpraru? Femeia aia cu zece copilași? Dacă ați venit să-i faceți un bine, vă spun. Dacă nu, nu. Se uită la mine și râde domol, apoi îmi arată cu mâna spre capătul străzii.
- Mergi mata așa, până dai de ultima casă de pe uliță. Pe urmă o să vezi o grădină mare, toată numai pârloagă, și după ea e o cocioabă, cu pereți din carton. Acolo șade. Da îs necăjiți tare, să știți. Tare necăjiți. Dar ea e o femeie de toată isprava. Dacă a putut ea să-și ia toți copiii în căruță și să fugă noaptea, de-acasă, de animalu' ăla de bărbat-su, păi înseamnă că-i o femeie tare vitează. Să vină aici și să ia viața de la început, cu zece copii după ea, asta nu-i treabă deloc ușoară. Vă faceți mare pomană dacă îi puteți ajuta, că uite, vine Paștele acușa, și poate s-o îndura Dumnezeu să le dea ce trebuie să-și ridice și ei o casă mai acătării.
- Da, da, intră în vorbă o femeie scundă, cu o năframă neagră pe cap. O casă, asta le trebuie, că prea se înghesuie în coștoroaba aia. I-am ajutat și noi cât am putut. Tot satul a sărit când au venit aici. Un scaun, o masă, o pătură, o pâine, o pasăre, ceva, acolo, fiecare cu ce-a putut, că n-aveau de nici unele. O căruță cu un cal și țoalele de pe ei, atâta aveau când au venit. Acum, copiii sunt tare cuminți, merg la școală, o ajută pe mamă-sa la treburi, ăi mari merg la muncă cu ziua, la zidărie, la stână sau la câmp. Dar au viață tare grea, numai cu spaimă stau, să nu vină nemernicul ăla peste ei, că așa i-a amenințat. Toată lumea știe, și vecinii, și primarul, și poliția. Și-au luat nu știu câți câini să-i apere, dar numa' viață nu-i asta, să stai mereu cu frică de moarte. Dar să știți, noi, cândeștenii, suntem tare mulțumiți de ei, că-s oameni harnici și la locul lor. Să scrieți frumos despre ei, că merită, să știți.
Se aud bătăile clopotului. Oamenii tresar, se închină cuminți, și-apoi, ca la un semn, pleacă degrabă spre biserică. O adiere caldă învăluie strada, aducând cu ea un miros dulce de fum și primăvară.
Calvarul
Acolo, la marginea satului, găsesc o grădină părăsită, îngropată în bălării. Mai sus, pe un dâmb plin de noroaie, stă cocoțată o casă dărăpănată, cu acoperișul într-o rână și pereții din carton. Niște namile de câini mă latră de mama focului, ținându-mă departe de poarta larg deschisă. Pe colină, o femeie îmbrăcată într-un capot înflorat leagă hamurile pe cai, în vreme ce doi băieți voinici încarcă niște butoaie de plastic în căruță. Femeia mă vede și strigă la câini să-i potolească. Vine apoi spre poartă, privindu-mă mirată. Îi spun cine sunt și de ce am venit și chipul i se mai luminează.
- Am crezut că-mi luați casa, îmi zice, grăbind pasul spre poartă. Că așa a zis femeia care mi-a dat-o, că se gândește s-o vândă. De aproape patru ani stăm aici, a zis că ne-o lasă nouă, că oricum, de când i-au murit părinții, n-a mai stat nimeni în ea. Era o ruină când am venit, n-avea nici măcar uși și ferestre. Am muncit mult ca să putem sta aici, cât de cât, omenește. Și-acum să vină să-mi spună că vrea să vândă... Tare rău mi-a picat vestea asta.
Ea este Lenuța Căpraru, femeia despre care tot satul vorbește cu compasiune, dar uneori și cu admirație, ca despre o eroină care a avut curajul, aproape inexistent prin satele românești, de-a fugi cu cei zece copii ai săi, de o viață de coșmar, alături de un bărbat violent și bețiv. Are 46 de ani, dar traiul ei chinuit i-a mai îmbătrânit puțin chipul. Dau mâna cu ea și îi simt palmele muncite. Mă privește în ochi, zâmbindu-mi apoi ușor, ca și cum abia acum ar fi înțeles că am gânduri bune.
- M-ați prins cu treabă, tocmai acuma mergeam cu feciorii la apă. Că avem fântâna departe, și mergem cu butoaiele să le umplem. Ne trebuie multă apă, vă dați seama, să speli la atâția oameni, după noroaiele astea! Îi spun că nu vreau să o încurc, să-și vadă de treburi, că o însoțesc. Mă urc lângă ea în căruță, se urcă apoi și băieții, și pornim înapoi, către sat.
- De ce-ați fugit?, o întreb, în timp ce ea strigă la cai ca să meargă mai iute.
- Ei, tare greu mi-a fost să iau hotărârea asta. A fost calvar mare ce-am trăit noi. Dacă n-aveam atunci căruța și caii ăștia, și azi înduram chinul ăla de viață. E tare greu să trăiești atâția ani cu un om și să vezi cum se transformă așa, parcă deodată, într-un monstru. Asta face băutura din om. Un monstru, fără pic de judecată și milă. Și din viață face coșmar. În câțiva ani, de când s-a luat de băut, asta s-a întâmplat, ne-a făcut din viață un coșmar și toate s-au dus de râpă. Aveam tot ce ne trebuia, casă ca lumea, mobilă bună, gospodărie frumușică, cai, două vaci, oi, capre, păsări, o țâră de pământ acolo, o grădină cu zarzavaturi și flori, ce mai, eu eram tare mulțumită cu ce-aveam. Iar el era om de ispravă, muncea cot la cot cu mine, ținea stâna din sat, venea cu bani acasă. Toate până când a luat-o razna cu băutura. Mai întâi câte puțin, din vinul pe care-l făcea acasă, pe urmă, după ce golea damigenele, mergea în fiecare zi la crâșmă. Nu mai muncea nimica, toată ziua stătea la băutură și venea acasă mort de beat. Tot sporul casei se ducea de râpă. A început să vândă din casă pentru țigări și băutură. Odată a dat o vacă și două junele, pe două deca de vin. Nu mai era om, nimeni nu se mai înțelegea cu el. A început să mă bată, așa, din nimic, pe urmă să-i bată și pe copii. Nu era noapte fără scandal, ne știa tot satul, din oameni gospodari și la locul lor, ajunsesem de râsul lumii. Am mers de nu știu câte ori la post, la poliție, să-l reclam, ziceam că s-o potoli. De unde, ori nu-i făceau nimic, ori îi dădeau o amendă. Iar amenzile tot eu le plăteam, că eram căsătoriți. De multe ori, de la primărie, îmi blocau toată alocația copiilor, până achitam amenzile. Nimic nu-l potolea, nici măcar o zi nu mai umbla treaz, copiii erau îngroziți, îi snopea cu bătaia, chiar și pe părinții lui îi bătea, le zicea că-mi țin mie partea. Tot ziceam să-l las, să fug cu copiii la mama, dar nu-i ușor, să știți. Și-am tot sperat să se vindece de băutură, m-am rugat pentru el, mi-a citit taica părinte de la Mărtinești, nu știu câte molifte pentru el. Degeaba, parcă era tot mai rău. Și cel mai mult mă durea de copii, că le strică lor viața. Ce vină au ei ca să plătească pentru relele unui tată smintit? Asta mă durea cel mai mult. De-aia am fugit, să știți.
Femeia tace și rămâne pe gânduri. În spatele căruței, cei doi băieți stau smirnă, cu privirile triste, rușinați că mă uit așa stăruitor la ei.
- Gata, iaca fântâna, zice femeia, trăgând ușor de hamuri.
Sar numaidecât din căruță toți trei și, fără să-și spună nimic, fiecare își ocupă locul lui în jurul fântânii, ca într-un angrenaj perfect. Băiatul cel mare merge la roata fântânii și scoate ciutura cu apă, mama o deșartă apoi în găleata adusă de-acasă, iar băiatul mai mic o duce la căruță și o varsă în butoaie. Se mișcă repede și pe tăcute, cumva, speriați, de parcă munca lor i-ar feri de amenințare.
Fuga
Pe drumul spre casă, femeia își dă iar drumul la vorbă, în vreme ce băieții stau la fel de cuminți în spatele căruței, ascultând, fără să vrea, chiar povestea vieții lor.
- Era 9 septembrie, în 2014. Dimineața am fost la Focșani cu Gigel, băiatul care azi e în clasa a șasea. De la atâta spaimă și bătaie ce-a luat de la tat-su, căpătase ceva rău la cap, că pica deodată din picioare și-și pierdea cunoștința. Am luat trimitere de la dispensar și am mers să-i fac o radiografie la spital, în Focșani. Seara, când m-am întors acasă, Gheorghe, în loc să mă întrebe cum e cu băiatul, m-a întrebat dacă i-am luat și lui ceva de băut. "Ce să-ți mai iau, măi, omule?", i-am zis. "Nu vezi că abia mai stai pe picioare de beat? Și cu ce să-ți iau, că abia mi-au ajuns banii de drum". Fără să mai stea la discuții, m-am pomenit cu un pumn peste față. Așa a început seara aia de groază. Am dat să fug afară, dar el m-a prins de mână și m-a împins cu capul de perete. Am început să țip, eram numai sânge pe față, dar pe el asta l-a înfuriat și mai tare. A început să urle la mine, că mă omoară, că asta e ultima zi din viața mea. S-a dus la bucătărie să ia un cuțit și în timpul ăsta am reușit să ies din casă și să strig după ajutor. Știam că strig degeaba, că lumea se învățase cu scandalurile astea la noi. M-am gândit atunci la copii, câțiva din ei erau în casă, în camera lor, și-am zis să nu-l apuce sminteala să meargă la ei și să le facă ceva. M-am dus în grădină, la fereastra lor, și le-am zis să sară iute afară. Erau tare speriați, sărăcuții de ei. Au sărit cu toții și am reușit să ieșim pe poartă. Pe el îl auzeam cum urlă în casă, cum mă înjură și mă amenință că o să mă omoare. Am stat așa, pe drum, mai bine de-o oră, până au venit și ceilalți copii, după care m-am furișat până în curte și l-am văzut pe geam cum dormea dus. Le-am zis: "Dacă nu plecăm acum, presimt că o să fie o nenorocire". Am pus-o pe fata cea mare să pândească la geam, să vadă dacă nu se trezește, iar eu cu băieții am scos calul din grajd, că atunci aveam doar armăsarul, și l-am înhămat la căruță. Am apucat să intru în casă doar ca să iau toate actele mele și-ale copiilor. Atât. Ne-am urcat cu toții în căruță și am luat-o spre poartă, ușurel, să nu facem zgomot prea mare. Și când am ajuns în drum, am tras tare de ham și calul a luat-o deodată la goană, că parcă și el era speriat. Așa am reușit să fugim. Spre dimineață, am ajuns aici, în Cândești, satul în care m-am născut eu. Am stat câteva zile la mama. Cu frică mare, că mă gândeam că o să vină peste noi. Ne-am chinuit un pic acolo, mama n-avea decât o cameră amărâtă, în care ne înghesuiam toți. Am fost la primar, să-i spun prin ce-am trecut și să-l rog să ne ajute. Tot ce-a putut să facă atunci a fost să ne găsească cocioaba asta, care de-abia se mai ținea. Am început să reparăm la ea, să-i peticim acoperișul, să-i facem pereții, să punem ferestre și uși. Oamenii din sat ne-au ajutat cu tot ce-au putut, părintele de-aici, Ionel Toma, le-a tot povestit de noi la biserică și ei au început să ne ajute. Fără ei n-aveam unde pune capul. Pe urmă, tot primarul m-a ajutat să pun curent, mi-a tras un fir de la stâlpul din stradă, și am lumină de pe la șase seara și până dimineața la șapte. La școală, directoarea mi-a înscris toți copiii și le-a dat cadou manuale și rechizite, că eu n-aveam cum să le cumpăr. Așa că toate s-au așezat încetul cu încetul, și toate astea numai cu bunătatea oamenilor. Un singur lucru nu-mi dădea pace, frica de omul ăla care mi-a nenorocit viața. Mă tot suna, mă tot blestema și-mi zicea că vine peste mine să mă omoare, ba chiar și pe copii îi amenința. Am cerut protecție de la poliție, mi-au dat un număr de telefon și mi-au zis să-i sun imediat la nevoie. Numai că după o vreme, am primit o veste care, nu știu cum să vă zic, m-a și bucurat, dar m-a și îngrozit. M-a sunat cineva din Mărtinești și mi-a zis: "Lenuțo, ai auzit că l-a arestat pe Gheorghe?". În beția lui bolnavă, a intrat în casa unor vecini și a vrut să violeze o fată, de-o seamă cu fata mea mijlocie. L-au prins și a fost condamnat pentru tentativă de viol. În timpul ăsta, tot primarul m-a ajutat să divorțez. Îl aducea așa, cu cătușe, la proces. Și se uita la mine urât și-mi zicea că o să văd eu când scapă de-acolo. Mă suna și din pușcărie, să mă amenințe. Și-acum, iar m-a luat frica aia mare, pentru că am aflat că la început de aprilie, în jurul Paștelui, e posibil să fie eliberat condiționat. Iar dorm cu spaimă, că ăsta nu-i om întreg la minte, și e în stare să facă o mare nenorocire.
Căruța oprește în fața curții, iar băieții coboară și deschid larg porțile. Se uită la mine cu ochii mari, speriați.
Frica
E o curte mare, așezată în pantă și plină de uscături. Cum vii dinspre poartă vezi mai întâi casa, un fel de baracă lungă cât un vagon de tren, cu pereții înveliți în plăci mari de carton și ferestrele mici, acoperite pe alocuri cu nailon. Urmează apoi grajdurile, o dărăpănătură cu pereții găuriți și acoperișul căptușit cu coceni, în care stau cei doi cai și câteva oi, aduse pe timpul iernii de băiatul cel mare de la stână. În spatele casei se vede alt grajd, ca un bordei improvizat, cu pereții din plastic, în care stau înghesuite niște capre. Mai încolo, câteva magazii, apoi cotețele păsărilor, iar undeva, sus, pe creasta pantei, două căpițe înalte de fân și multe, foarte multe rufe agățate pe sârmă.
- Uite așa mă chinuiesc în pârloagele astea, îmi zice femeia. Să cresc animale, să am ce pune copiilor pe masă, să țin cât de cât curat, să fie cald în casă. Când am venit, era numai junglă aici. Bălăriile erau de doi metri, vulpile aveau vizuină aci, de șobolani ce să mai zic. Prima oară când am văzut locul, am zis că n-o să putem răzbi. Dar uite, cu ajutorul lui Dumnezeu și-al oamenilor din sat, am reușit să facem ceva.
Mă invită să intru în casă. Două camere mici și o bucătărie, asta-i tot, pentru 11 suflete. Mobilat modest, cu paturi mari și câteva scaune. Când pun masa să mănânce, sprijină o scândură lungă pe două taburete și se așază cu toții în jurul ei. Azi, la prânz, au ciorbă de fasole acrită cu zeamă de prune la borcan, și un pilaf subțire, cu ceva cărniță de pui. Din când în când, mai trebuie să taie și-o pasăre, ca să-i ajute pe copii să crească. Din aproape toți banii pe care i-a strâns din alocații sau ajutoare, asta a făcut, a cumpărat păsări, găini, rațe, gâște. După Paște, se gândește să vândă calul mai tânăr și să cumpere o văcuță. De la magazin, cumpără "pe caiet". Cu banii o mai ajută câteodată și băieții mai mari, mai ales în vacanțe, când merg cu ziua la tot felul de munci. Are copii buni, e tare mulțumită de ei. Azi e duminică și la prânz vor fi toți acasă. La bucătărie, oala cu ciorbă e pusă la fiert. În casă totul e curat, incredibil de curat pentru o casă cu atâția copii. Pereții sunt plini de icoane și diplome școlare, paturile sunt acoperite cu pături curate, iar pe dulapuri stau înșirate frumos ghiozdanele și mai multe păpuși din pluș. În fața mea, pe patul din camera mare, stau așezați șapte dintre copii, alături de mama lor. Copiii nu prea vorbesc, doar mă privesc cu ochii mari, curioși și plini de speranță.
- Sunt niște copii foarte buni, să știți. M-am luptat mult pentru ei, că altfel cine știe pe unde ajungeau. Merg la școală și învață bine, mă sună profesorii sau învățătoarele și-mi spun că se miră și ei cum pot să învețe așa de bine, în condițiile în care stau. Le zic mereu să se țină de carte, că numai așa pot pleca de-aici și pot avea o viață mai bună.
Îi întreb pe copii dacă își mai amintesc de tatăl lor, dacă se întâmplă să le fie dor de el. Niciunul nu zice nimic, se uită la mine nedumeriți. Gigel e în clasa a șasea și e singurul care, într-un târziu, își ia inima în dinți și murmură cu glasul stins un răspuns.
- Eu îmi aduc aminte de el cum a vrut s-o omoare pe mama.
Rămâne apoi împietrit, cu privirea țintă în ochii mei.
- E greu să trăiești cu spaima asta, zice femeia. Am încercat să-i feresc, să nu le mai zic, dar ce să fac, dacă el îi sună din pușcărie pe băieții cei mari și îi amenință că nu vor să meargă să-i ducă bani la închisoare. Am trei câini pe care noaptea îi mai aud lătrând și până dimineața nu mai închid un ochi. Mereu zic, dacă o fi ieșit deja din închisoare și eu nu știu? Degeaba am numărul polițiștilor, până îi sun, până vin, el deja poate să facă o nenorocire. Stau și mă rog în fiecare seară, să ne ferească bunul Dumnezeu de necaz. Și fiindcă vine Paștele, taica-părinte m-a învățat să-i cer lui Dumnezeu să-i lumineze și lui mintea, poate, odată cu Învierea, s-o întâmpla și minunea asta.
P. S. Plec cu sufletul răvășit. Nu-mi pot șterge din minte privirile triste și speriate ale copiilor și spaima zidită în ochii mamei. Cum e posibil să nu-i apere nimeni, împotriva amenințării unui tată alcoolic și violent? Suferințele îndurate acum nu se vor șterge din sufletul lor niciodată. Lipsiți de lumea copilăriei, drumul în viață va fi mai întunecat și mai greu. Un handicap care desparte oamenii în fericiți și nefericiți, în învinși și învingători. Oare nu se poate face chiar nimic pentru Lenuța Căpraru și cei zece copii ai ei?