Maica HRISOSTOMA CRUŞOVEANU - stareţa Mânăstirii Buneşti, jud. Braşov - "Ar fi bine ca preoţii să le explice oamenilor, când vin îngerii să cânte cu ei în biserică&q

- Drumurile la mânăstire sunt, întotdeauna, senine şi cu folos. Dar nu drumurile te poartă spre mânăstire, ci Dumnezeu. Pe El îl cauţi. Şi, deseori, îl şi întâl­neşti. Are chipul rugăciunilor rostite în faţa candelelor aprinse şi, uneori, însufleţeşte făptura slujitorilor locului. Aşa ni s-a întâmplat şi la Mânăstirea Buneşti (Braşov), în finalul acestui început de primăvară ierna­tică. Am cunoscut o obşte mică dar îmbrăcată în straie de lumină, având-o în frunte pe maica stareţă Hrisostoma Cruşoveanu -

Aflată la numai câţiva kilometri de Rupea, Mâ­năs­tirea Buneşti se ascunde într-un de­cor deluros şi împădurit, ca într-un cocon. Primul lucru care te izbeşte este liniştea de­săvârşită a lo­cului, liniştea marilor lavre ortodoxe. Niciun mur­mur, niciun zgomot de paşi de turişti, niciun huruit de motor. Linişte. Biserica şi chiliile par cu­fundate într-o rugăciune tainică, păzite de un dulău ciobă­nesc, care se mută, la răstimpuri, dintr-o parte în alta a curţii, în căutarea unei raze de soare.
Din pragul sfântului lăcaş, peste un pârâu îngust şi leneş, se înalţă "Golgota de la Buneşti". Un deal, din vârful căruia îm­brăţişează cerul o Cruce a Iu­birii. În a treia duminică din Postul Paştelui, ob­ştea de la Buneşti, în­soţită de credincioşi veniţi din sa­tele învecinate, urcă acest Drum al Crucii, în cântece, rugăciuni şi bătăi de toacă.
Ridicată, începând cu anul 1991, la iniţiativa unui fiu al sa­tului, părintele Visarion Joan­tă, de la Mânăstirea "Brânco­vea­nu" din Sâmbăta de Sus, prin gri­ja preotului paroh din Buneşti, Gheorghe Lup, şi a maicilor Fi­lof­teia şi Rafaela Potcoavă, ne­poate ale părintelui Dumitru Stă­niloae, azi la Mâ­năstirea Buneşti, te cuceresc armonia arhitecturală şi ordinea nemţească. Ai presupune că o armată de maici munceşte să întreţină locul, când, de fapt, sunt doar şase. Tăcute şi smerite, călugări­ţele umblă repede şi neauzit după ascultările lor, încât, dacă nu eşti atent, nici nu le zăreşti. În acest rai pământesc, am convins-o pe maica stareţă Hri­sostoma, după oarecari stăruinţe, să ne vorbească despre viaţa du­hovnicească a locului.

Minunea din vârful Golgotei

- Maică stareţă, în zona aceasta, a Braşovului, sunt mai puţine mânăstiri decât în alte părţi ale ţării. Cum se explică? Sunt oamenii locului mai pragmatici, mai puţin comunicativi? Posibil să fi suferit o influenţă dinspre spiritul mai protocolar şi mai rece al saşilor, alături de care au trăit? Le-aţi simţit răceala şi în biserică?

- Am simţit-o la început. Fiind olteancă, am alt temperament şi aşteptări care mi-au fost împlinite mai greu. Însă, pe măsură ce a trecut timpul, m-am obişnuit să văd dincolo de aparenţe şi am descoperit nişte oameni extraordinari. Să nu uităm că primele odăi ale mânăstirii şi biserica, la roşu, au fost con­stru­i­te, în principal, cu ajutorul sătenilor din Bu­neşti. Cel mai uşor este să des­coperi omul adevărat, ascuns după măşti, în preajma co­pi­ilor. Mie îmi plac mult copiii, şi la noi, la mânăstire, vin mulţi. În preajma lor, cu toţii suntem altfel, mai des­chişi, mai bucuroşi... Prin ei, prin co­pii, ne-am apropiat o seamă de credincioşi. Bucuria lor a dezgheţat su­fletele.

- Vine multă lume la Mâ­năstirea Buneşti?

- Nu aşa de multă, dar vine lume bună. (Zâmbeşte) Cei mai mulţi vin la "Drumul Cru­cii", în a treia duminică din Postul Mare, când, după o tra­diţie, deja, a mânăstirii noas­tre, facem o procesiune. După Sfânta Liturghie, urcăm dealul din apropiere, cu preoţii în faţă, cu toacă şi prapuri. Dru­mul este fragmentat de cele 14 opriri ale Mân­tuitorului, la care părintele face câte o ecte­nie. La capătul lui, avem un agheasmatar şi o mare Cruce a Iubirii, unde preotul îi binecu­vân­tează pe cei pre­zenţi şi ţine un cuvânt de folos. A­cest obi­cei a fost iniţiat şi fi­nanţat de o credincioasă din Bucu­reşti, doamna Ele­na Mă­noiu, care este ucenică a părintelui Var­to­lomeu Bog­dan, fost du­hov­­nic al mâ­năs­tirii noas­tre. În restul zilelor, la noi este ca acum: linişte şi pace. Ceea ce ne place mult, pen­tru că noi am ieşit din lume ca să ne putem aduna în rugăciune şi să ne nevoim spre mântuire.

- Mă întorc la "Dru­mul Crucii" ca să vă în­treb dacă procesiunea pe care o or­ga­nizaţi are trăi­re adevărată, dacă oa­me­­nii participă la ea cu emoţie, fără să fie pândită de formalism?

- Procesiunea noastră nu e deloc o formalitate, o imi­taţie lipsită de duh. Cu toţii simţim că se co­boa­ră în ini­mile noastre o bucurie nepă­mânteană. Iar noi, maicile, suntem cu atât mai emoţio­nate cu cât ştim că acest Drum al Crucii a fost făcut ca urmare a unei minuni petrecute aici, printre noi. A­veam mari probleme cu apa în mâ­năs­tire. Nu gă­seam pe nicăieri un izvor suficient de pu­ter­nic, ca să ne asigure apa necesară. Trebuia adusă în căldări. Nici bani de pros­pecţiuni nu aveam. Buna doamnă Mănoiu, despre care v-am spus, ne-a ajutat să găsim apa şi să săpăm fântâna. Noi credem că s-a înfăptuit o minune. Dacă am face procesiunea noaptea, cu lu­­mânările aprinse, în Săptămâna Mare, probabil că emoţia ar fi şi mai intensă pentru pele­rini. Oricum, nu vrem nici să transformăm acest mo­ment într-unul de spectacol, care să atragă oa­menii într-un mod ar­ti­ficial. Nu căutăm cu tot dinadinsul să aducem lu­mea la noi. Nu mai mult decât este natural să se întâm­ple, că nici pustnici nu suntem. Astea sunt însă doar gân­durile noastre omeneşti. Voia Domnului se va face, indiferent de ce vrem noi. Şi dacă este ca, prin ve­ni­­rea la această procesiune, să se adâncească în via­ţa duhovnicească mai mulţi credincioşi, aşa va fi.

Acasă cu Maica Domnului

- Veniţi din Oltenia, o regiune cu oameni ener­gici şi pasionali, aţi fost mult timp călugăriţă în­tr-o mânăstire din Moldova, o zonă renumită pen­tru trăirea intensă a credinţei... Vă simţiţi acasă la Bu­neşti?

- Total! Nu spun că m-am adaptat uşor, căci ve­n­eam de la Mânăstirea Rogozu, din Vrancea, unde mânăstirea era izolată într-o pădure şi unde l-am prins duhovnic pe renumitul şi vrednicul de pome­nire părinte Paulin Lecca. Tot tipicul era acolo ca de pe un alt tărâm. Aici, locul e mai deschis, pă­du­rea este mai mult o lizieră, din care se tot taie până va rămâne pustiu, drumul naţional e foarte aproa­pe şi, în plus, în anul 1999, când am venit la Buneşti, condiţiile de trai erau precare... Credin­cio­şii erau, şi ei, destul de pierduţi, nu ştiau de colivă sau să aducă prinoase la Sfânta Liturghie, sau să vină cu flori pentru marile icoane. Noi aşa sun­tem obiş­nui­te, să-i aducem zilnic flori proaspete Mai­cii Dom­nului, Maica noastră, care ne ocroteşte necon­tenit, şi la praznice şi celorlalţi sfinţi... Dar acum, aici e acasă pentru noi, toate. Ne-am obişnuit între noi şi ne-am împrietenit cu locul. Am colindat toate dea­lurile, pădurile şi satele din jur, mergând cu vacile la păscut, la cules de fructe de pădure sau de ciu­perci, la fân... Şi cred că nu numai noi cu­noaştem locul, ci şi el ne cunoaşte pe noi, că ne trimite ani­male sălbatice în poartă, să ne salute, de la vulpi şi căprioare, până la urşi.

- Cuvioşia voastră aţi adus în mânăstire ceva din locul obârşiei dvs., Oltenia?

- Cred că am venit cu un anumit spirit. Noi, sudicii, suntem mai deschişi, mai primitori şi mai milostivi. Ne place să dăm. Şi eu cred că e mai mare bucuria de a da, decât de a lua. Şi nici pe noi nu ne-a lipsit Dumnezeu de nimic. De fiecare dată când am fost într-un impas sau o nevoie, Dumnezeu ne-a tri­mis omul care să ne scoată din necaz. Oameni pe care nu-i văzusem niciodată veneau exact cu suma trebuitoare pentru a acoperi o nevoie urgentă.

"Nimic nu trebuie. Totul e la alegerea noastră"

- După cum ne-aţi mărtu­risit, sunteţi în mona­hism de peste două decenii. Cunoaşteţi bine viaţa bisericii din interior. Credeţi că ar trebui să se schim­be ceva în atitudinea ei, ar trebui să-şi înno­iască limbajul, să se adapteze la vremurile în care trăim?

- Important este să-i faci pe oameni să se apro­pie de cele sfinte, ca de nişte realităţi palpabile. De exemplu, mulţi dintre cei care intră în biserici nu ştiu ce se petrece în timpul Sfintei Liturghii şi asistă ca la un spectacol, fără folos duhov­nicesc. Ar fi bine ca preoţii să insiste mai mult pe cateheză, să le ex­plice oamenilor când vin îngerii să cânte dimpre­ună cu noi, când apare Maica Dom­nului, când se po­­goară Duhul Sfânt... Fiind conştienţi de toate aceste realităţi - subliniez, realităţi, nu păreri, nu in­venţii, nu vedenii -, creştinii noştri ar fi mai atenţi, mai plini de evlavie şi de sfială şi, probabil, ar avea mai mult folos sufletesc.

- Sfinţia voastră cum i-aţi spune unui om mai nehotărât, din punct de vedere spiritual, că trebuie să vină neapărat la biserică?

- Nu ştiu dacă aşa se pune problema. Nimic nu trebuie. Totul e la alegerea noastră. Dar i-aş spune că, dacă are o zi proastă şi vine la biserică, ar putea să-şi limpezească gândurile, să se liniştească, să se simtă mai bine şi chiar să găsească soluţii la ce-l frământă. I-aş mărturisi că ştiu din experienţă pro­prie, cum toate grijile şi durerile dispar în timpul Sfintei Liturghii, ca prin miracol. Şi că este o mi­nune cum simţi, deodată, că iubeşti pe toată lumea. Dacă participi cu tot sufletul la Litur­ghie, inima ţi se schimbă, mintea ţi se schimbă... nu durează mult, pentru că firea omenească e păcătoasă şi alungă harul, dar e minunat atât cât ţine.

- Asemenea trăiri trebuie pregă­tite?

- Totul începe prin a merge la bi­serică. Şi eu am început aşa. Mergeam la biserică şi nu înţelegeam nimic din ce se întâmpla propriu-zis, nu căutam să ştiu semnificaţia ritua­lului, dar îmi plă­cea să stau la slujbe. Mai cu seamă la Mânăstirea Antim, din Bucureşti, unde predica părintele Sofian Boghiu. Nici nu auzeam ce spu­ne, mă fascina chipul lui. Aveam senti­mentul că nu vreau să se mai termine slujba, pre­dica... Mă simţeam extrem de bine, dar nu din cauze obiective, pe care să le pot indi­ca, ci era o stare de graţie care îmi era dată de undeva de Sus. La sfârşit, îmi părea rău că trebuie să plec. Ăsta e sen­timentul nemaipo­me­nit pe care îl poţi avea în biserică. Ce vreau să spun este că nu trebuie să cauţi cu tot dinadinsul un anumit fel de pre­gătire, cât să fii în rostul lucrurilor, să mergi să te închini şi să încerci să te afunzi în rugăciune, ca într-un dialog cu sfinţii şi cu Dum­ne­zeu. Simplu şi conştientizând că ei sunt persoane rea­le. Mai târziu, după ce m-am călugărit, am de­prins, bineînţeles, totul, dar o taină tot am păstrat: nu am intrat nicio­dată în al­tar, să văd cum slujeşte preo­tul, cum pregăteşte sfin­ţirea Da­ruri­lor. Dumne­zeu a rân­duit ca eu să nu fiu nicio­dată pusă paraclisier şi mă bucur pen­tru asta, am vrut să ră­mână misterul...

"Strălucirea credinţei nu dispare în veci"

- Cu trecerea anilor, participând mereu şi mereu la slujbe, nu se pier­de ceva din puterea acestor trăiri pe care le-aţi descris atât de frumos?

- Sigur că ajungi la o anu­­mită rutină, dar strălu­ci­rea credin­ţei nu dis­pare în veci, even­tual capătă o altă in­tensitate. La înce­pu­tul că­lu­­găriei, ori­cum, emoţiile sunt mult mai puter­nice, ard cu flacără înal­tă, cum s-ar spune, pentru că mo­na­hul este um­brit de harul Sfântului Duh, ime­diat după ce-a îmbrăcat hai­na înge­reas­că. Asta nu ţine la nesfâr­şit, mai ales că apar şi ispitele, încer­că­rile... Dar trăirea se adânceşte, dacă te ne­voieşti continuu.

- Nu e nevoie de motivaţie pen­tru a depăşi ru­tina?

- Motivaţia - asta e o noţiune care ţine de psiho­logie... Te spove­deşti, ai un canon de rugăciune, citeşti - cărţi sfinte, dar nu numai sfinte... Cititul este de mult ajutor. Eu am găsit răs­punsuri la multe din­tre frământările mele, în scrierile unor Sfinţi Părinţi şi din cuvintele unor părinţi îmbu­nă­tă­ţiţi. Bunăoară, am învăţat foarte mult de la Părin­tele Paisie Aghioritul, un sfânt con­tem­­poran, care pentru mine e viu şi prezent mereu. În­veţi cum să răs­punzi urii cu iubire, răului cu bine, urâ­tului cu frumos. Şi astea nu sunt doar cuvinte, ci adevărul. De la aceşti părinţi ai Bisericii am învăţat să nu vorbesc cu gândurile rele, să le ignor, să nu le fac loc în inima mea. Părintele Porfirie Kavsokali­vitul, un alt sfânt al zilelor noastre, spunea undeva că nimeni nu este obligat să te iubească, dar tu eşti obligat să dai dragoste. Dacă poţi pricepe asta, eşti salvat. Pentru că nu mai ai aşteptări de la oameni şi, neavându-le, nu te mai simţi rănit, iar nefiind ră­nit, te păstrezi mereu senin, adică în starea de a vor­bi cu Dum­nezeu şi de a împlini poruncile lui Dum­nezeu.

"Puterea rugăciunii stă în smerenie"

- Maică stareţă, multă lume caută, astăzi, dru­mul spre rugăciune, pe care o simte ca pe un de­mers salvator. Cum ar trebui să ne rugăm, dincolo de obligaţie şi de textele canonice, cu toată fiinţa noastră şi cu toată puterea?

- Asta nu se învaţă. Darul rugăciunii este primit de Sus. Ţi-l dă Dumnezeu pe măsura smereniei. Şi ştii când îl capeţi, pentru că atunci îl simţi prezent pe Dumnezeu lângă tine, de câte ori te rogi. Rodul unei astfel de rugăciuni este îmbunătăţirea vieţii tale. Nu mai ai mândria minţii, eşti bun, blând, per­manent bucuros, fără temeri... E un cerc virtuos, să zic aşa: te smereşti, ai mai multă putere în rugă­ciune şi devii mai bun. Dacă nu te smereşti, Hristos n-are loc în tine, de mândrie şi de toate celelalte cusururi care se trag din ea. Hristos ţi-ar da tot, că el te iu­beşte, dar dacă vasul tău e mic... Până obţii darul rugăciunii, nu poţi decât să exersezi. Vezi ce rugă­ciune ţi se potriveşte mai mult: "Doamne Iisu­se", acatistele unor sfinţi, alte rugăciuni... Şi le ros­teşti, până când ajungi să le spui, nu doar cu mintea, ci şi cu inima. "Secretul" este să fii constant în rugă­ciu­ne. Nu mulţimea rugăciunilor spuse contează, ci să stăruieşti în rugăciune. Mie, cea mai puternică ru­găciune, mai ales în momentele de clătinare inte­ri­oară, mi se pare a fi: "Doamne, facă-se voia ta!".

- Maică Hrisostoma, ne apropiem de săr­bă­toarea Învierii Domnului. Ne puteţi spune dacă în mânăstire se simt altfel aceste câteva săptămâni ale Postului Mare?

- Postul Paştelui este unul de doliu, dar care prevesteşte, paradoxal, bucuria. Slujbele sale sunt aparte, şi te introduc într-o atmosferă de tristeţe, care însă ascunde fericirea din final. Pentru că, după moarte, vine Învierea. Şi am observat că în această înfrângere a morţii, care nu e doar pen­tru Hristos, ci mai curând pentru oameni, începând din Sâmbăta Mare şi până la sfârşitul Săptămânii Luminate, se schimbă lumina zilei. Mai ales în timpul slujbelor. Oricum ar fi vremea de-afară, lumina devine mie­rie, consis­tentă şi parfumată. Nu e vor­ba despre o lumină specifică primă­ve­rii - care este tot o înviere, una a na­turii, ci des­pre o lumină care se vrea veşmânt al lui Dumnezeu întrupat.

(Fotografiile autorului)

Adresa: Mânăstirea "Sfântul Ma­re Mucenic Gheor­ghe" Buneşti, com. Buneşti, jud. Braşov, cod 507035, tel. 0751/414.234, 0747/410.112, e-mail: m.bunesti@yahoo.com.