Casa Gheorghe Manu

Pe Calea Victoriei, la nr. 192, pe partea stângă cum vii dinspre intersecţia cu stra­da Gheorghe Manu, se află o casă ve­che, retrasă doi metri de la aliniamentul gardului me­talic şi ascunsă de un molid înalt şi o tufă de tuia.

Destul cât să treci mai departe pe trotuar şi să nu observi mai nimic, dacă nu te opreşti locului, să îţi arunci o privire pe o placă din marmură care oferă câteva informaţii edificatoare: "În această casă a locuit Generalul Gheorghe Manu (1833-1911) creatorul artileriei moderne româneşti, erou al Răz­boiului de Independenţă, fost pri­mar al Bucu­reştiului, ministru de război, prim-mi­nis­tru şi Preşedinte al Camerei Deputaţilor". Un pic mai jos, pe o tăbliţă metalică, stă scris că imo­bilul a fost ridicat de marele logofăt Alecu Flo­res­cu, în 1843, iar în 1868 a ajuns în posesia ge­ne­ralului Gheorghe Manu, fiind o clădire reprezen­tativă pentru tipul caselor boiereşti din Bucureştii mijlocului secolului al 19-lea.

Genealogie meridională

Văd o fereastră întredeschisă, pentru aerisire. Poarta din fier forjat, grea, nu e încuiată, dar nu în­drăznesc să o împing. Mai fac câţiva paşi pe trotuar şi intru pe o alee veche, pavată cu piatră cubică şi întinsă în spatele unor blocuri vechi şi înalte. În stânga, aleea e mărginită de un gard din beton, nu atât de înalt încât să nu pot fotografia, printre ar­borii bătrâni, faţada clădirii. Re­marc cele două coloane în stil co­rintic, de la intrarea principală. Deasupra, pe friză, descopăr, la capătul unor lujeri cu flori, două le­bede situate faţă în faţă, cu ciocu­rile apropiate de ceea ce îmi pare a fi o floare de nufăr. M-aş fi aşteptat să văd reprezentate mai degrabă spade şi armuri, stea­guri şi tunuri, fiindcă Gheorghe Manu a fost un războinic, primul român decorat cu "Virtutea mi­li­tară" (1877), ordin în­fiinţat de Ca­rol I. Era în floarea vârstei când a primit această dis­tincţie, fiind năs­cut în 1833, în 26 iulie. Părinţi i-au fost Iancu Manu, care a ocupat func­ţia de mare Vor­nic şi, în 1858, de caimacam al Va­lahiei, şi Ana Ghica, membră a uneia dintre fa­miliile princiare româneşti. Genea­logia familiei Manu e fascinantă, dacă or fi adevărate datele pre­zentate de Octav-George Lecca, în "Familiile boiereşti române". Din paginile acestei cărţi am aflat că originea ei ar fi ita­liană, mai exact din Sicilia, unde "Manii erau seniori de Coddia, Lazzarino, Cogonaro etc. şi aveau demnitatea Vicariatului general din Val de Mazzara. Şef al familiei ar fi fost un anume Conrad Manno, condotier al regelui Carol I d'Anjou. Unii descendenţi ar fi emigrat în Peloponez, apoi la Constantinopol, unde trăia, pe la jumătatea seco­lului al XVII-lea, un anume Mihailo Mano. Nepoţii lui ar fi ajuns în Valahia şi Moldova, unde au înte­meiat familii puternice, ai căror urmaşi s-au afirmat în viaţa publică. Desigur, e captivantă genealogia din cartea lui Lecca, dar trebuie precizat că numele Manu e foarte răspândit printre românii din Bal­cani. Cu diferite derivaţii îl întâlnim şi la nordul Du­nării: Mănescu, Manea, Mănel, Mănică, etc. Rădăcinile familiei s-ar putea regăsi mai degrabă în aşezările mai răsărite ale aromânilor din Pind, unii dintre ei ajunşi în Principate, via Constanti­no­pol, decât neapărat în Sicilia. Cert este că Gheorghe Manu s-a născut în Valahia, iar prin faptele sale de arme şi prin activitatea politică şi publică a ajuns să facă parte din istoria României, deşi publicul larg nu-l cunoaşte, fiindcă manualele noastre de istorie nu-l pomenesc.

Leul de la Vidin

Deşi a fost în cea de-a doua parte a vieţii mai degrabă om politic, Gheorghe Manu s-a afirmat, în primul rând, ca om de arme. La 14 ani s-a înscris la Şcoala de cadeţi din Potsdam, iar după absolvire a urmat, între 1850-1853, Şcoala militară din Ber­lin şi, între 1854-1856, Şcoala specială de artilerie, din acelaşi oraş. A mai urmat şi un stagiu de doi ani la Regimentul de Artilerie al gărzii regale prusiene. Întors în ţară, a urcat treptele ierahiei militare, de la căpitan de artilerie, în 1858, până la general de divizie, în 1906. În baza competenţelor căpătate la şco­lile militare prusace, în ţară, Manu s-a implicat în dezvoltarea artileriei, înfiinţând mai multe re­gimente şi dotând artileria cu tunuri moderne. Între 1866-1869, a fost comandantul primului regiment de artilerie din România. Între octombrie 1874 şi aprilie 1877, Gheorghe Manu a fost primar al Bucu­­reştiului, dar intrarea României în război îm­potriva Imperiului Otoman, pentru dobândirea in­de­pendenţei de stat, a retrezit în el spiritul răz­boi­nic. Manu a renunţat la funcţia de primar şi s-a dus pe front, având sub comandă Divizia a IV-a In­fan­terie. Iniţial, a apărat oraşele româneşti de la Dunăre: Olteniţa, Corabia, Bechet, Is­laz şi Turnu Măgu­re­le, apoi a trecut cu trupele sale pe malul drept al fluviului, ajun­gând comandant al artileriei Armatei de Ope­raţii. A contribuit decisiv la cucerirea Plevnei şi a Vi­dinului. După război, a fost numit inspector ge­ne­ral pentru artilerie şi a deţinut apoi portofoliul Mi­nisterului de Război (1888 -1889 şi 1904-1906). A fost şi prim ministru, din partea Partidului Con­ser­­vator, dar şi preşedinte al Adunării Naţionale, în­tre 1892-1895, timp în care au fost adoptate câ­teva legi fundamentale pentru progresul României.

O casă de 175 de ani

Proprietar al casei din Calea Victoriei a ajuns în 1868, după ce a cumpărat-o de la Dimitri Ioanidi, care o cumpărase, mai înainte, de la Alecu Flo­res­cu, primul proprietar. În 1868, Manu era colonel. I-a oferit lui Ioanidi suma de 8000 de galbeni, după cum dezvăluie Narcis Dorin Ion, în volumul "Bucu­reşti. În căutarea Micului Paris". Aici va trăi ani frumoşi, alături de soţia lui, Alexandrina, născută Cantacuzino. O regăsim în 1894, când so­ţul ei era preşedinte al Adunării Naţionale, activând ca membră a Societăţii "Furnica", pentru "încura­jarea şi dezvoltarea industriei casnice". În saloa­nele casei lor, au organizat numeroase evenimente mondene şi serate, invitând rude şi cunoştinţe din pro­tipendada bucureşteană. Manu avea moşii în­tinse în Teleorman. Regele Carol I l-a apreciat pe general, datorită educaţiei germane primite în anii de şcoală, de la Potsdam şi Berlin, dar şi datorită faptului că Manu a deţinut gradul de locotenent în armata prusacă, fiind loial Casei regale a Ro­mâniei. A organizat şi un bal în onoarea re­gelui Carol I şi reginei Elisabeta. Generalul Ma­nu a murit în 16 mai 1911, la vârsta de 78 de ani. Regele a ve­nit la catafalc şi a de­pus o coroană de flori cu inscripţia "Vitea­zu­lui soldat şi credincio­sului sfetnic, recunos­că­toare amintire". Ale­xandrina a murit în 1916. Ei au avut doi fii, pe Ion şi pe Cons­tantin, acesta din urmă locuind în casa din Calea Victoriei, până la naţionalizarea imo­bi­lului de către regi­mul comunist. După 1990, un urmaş emi­grat în anii '80 în Franţa a revendicat clă­direa şi multe alte proprietăţi şi a avut câş­tig de cau­ză.
Fotografiind peste gar­dul de beton, ob­serv un bărbat cu bas­că, aşezat pe o bancă lipită de peretele casei. Îmi spune că nu e lo­cu­ită, iar el e paznic, angajat de o firmă. Îmi face semn să intru în curte. Împing poarta grea, meta­lică, şi păşesc pe pavaj. Omul ac­ceptă discuţia. "Înainte a avut aici birouri o firmă, dar a cedat casa după proces. Au venit mulţi să o cumpere, dar au plecat aşa cum au venit. Casa are încălzire centrală, e locuibilă, dar e nevoie de bani pentru reparare", spune bărbatul, potrivindu-şi bas­ca. În spate, se întinde un teren imens, betonat ca o par­care. Vegetaţia a spart însă betonul şi a cres­cut tri­um­fătoare. Într-o margine, zace un zid ru­inat. "Aco­lo a fost o grădiniţă", arată paznicul cu mâna. În grădina din faţa casei se înalţă câţiva arbori falnici. Înainte să ies, mai privesc o dată lebedele care ţin ciocurile întinse către floarea de nufăr des­chisă. E uimitor că flori şi lebede se în­şi­ruie pe fri­za casei unuia dintre cei mai importanţi oa­meni din is­toria Armatei Române. Pare mai de­gra­bă casa unui savant. Fie ca dinţii timpului să muş­te cât mai slab din pereţii deja seculari, astfel încât Casa Manu să nu aibă soarta altor clădiri bucureştene.