Destul cât să treci mai departe pe trotuar și să nu observi mai nimic, dacă nu te oprești locului, să îți arunci o privire pe o placă din marmură care oferă câteva informații edificatoare: "În această casă a locuit Generalul Gheorghe Manu (1833-1911) creatorul artileriei moderne românești, erou al Războiului de Independență, fost primar al Bucureștiului, ministru de război, prim-ministru și Președinte al Camerei Deputaților". Un pic mai jos, pe o tăbliță metalică, stă scris că imobilul a fost ridicat de marele logofăt Alecu Florescu, în 1843, iar în 1868 a ajuns în posesia generalului Gheorghe Manu, fiind o clădire reprezentativă pentru tipul caselor boierești din Bucureștii mijlocului secolului al 19-lea.
Genealogie meridională
Văd o fereastră întredeschisă, pentru aerisire. Poarta din fier forjat, grea, nu e încuiată, dar nu îndrăznesc să o împing. Mai fac câțiva pași pe trotuar și intru pe o alee veche, pavată cu piatră cubică și întinsă în spatele unor blocuri vechi și înalte. În stânga, aleea e mărginită de un gard din beton, nu atât de înalt încât să nu pot fotografia, printre arborii bătrâni, fațada clădirii. Remarc cele două coloane în stil corintic, de la intrarea principală. Deasupra, pe friză, descopăr, la capătul unor lujeri cu flori, două lebede situate față în față, cu ciocurile apropiate de ceea ce îmi pare a fi o floare de nufăr. M-aș fi așteptat să văd reprezentate mai degrabă spade și armuri, steaguri și tunuri, fiindcă Gheorghe Manu a fost un războinic, primul român decorat cu "Virtutea militară" (1877), ordin înființat de Carol I. Era în floarea vârstei când a primit această distincție, fiind născut în 1833, în 26 iulie. Părinți i-au fost Iancu Manu, care a ocupat funcția de mare Vornic și, în 1858, de caimacam al Valahiei, și Ana Ghica, membră a uneia dintre familiile princiare românești. Genealogia familiei Manu e fascinantă, dacă or fi adevărate datele prezentate de Octav-George Lecca, în "Familiile boierești române". Din paginile acestei cărți am aflat că originea ei ar fi italiană, mai exact din Sicilia, unde "Manii erau seniori de Coddia, Lazzarino, Cogonaro etc. și aveau demnitatea Vicariatului general din Val de Mazzara. Șef al familiei ar fi fost un anume Conrad Manno, condotier al regelui Carol I d'Anjou. Unii descendenți ar fi emigrat în Peloponez, apoi la Constantinopol, unde trăia, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, un anume Mihailo Mano. Nepoții lui ar fi ajuns în Valahia și Moldova, unde au întemeiat familii puternice, ai căror urmași s-au afirmat în viața publică. Desigur, e captivantă genealogia din cartea lui Lecca, dar trebuie precizat că numele Manu e foarte răspândit printre românii din Balcani. Cu diferite derivații îl întâlnim și la nordul Dunării: Mănescu, Manea, Mănel, Mănică, etc. Rădăcinile familiei s-ar putea regăsi mai degrabă în așezările mai răsărite ale aromânilor din Pind, unii dintre ei ajunși în Principate, via Constantinopol, decât neapărat în Sicilia. Cert este că Gheorghe Manu s-a născut în Valahia, iar prin faptele sale de arme și prin activitatea politică și publică a ajuns să facă parte din istoria României, deși publicul larg nu-l cunoaște, fiindcă manualele noastre de istorie nu-l pomenesc.
Leul de la Vidin
Deși a fost în cea de-a doua parte a vieții mai degrabă om politic, Gheorghe Manu s-a afirmat, în primul rând, ca om de arme. La 14 ani s-a înscris la Școala de cadeți din Potsdam, iar după absolvire a urmat, între 1850-1853, Școala militară din Berlin și, între 1854-1856, Școala specială de artilerie, din același oraș. A mai urmat și un stagiu de doi ani la Regimentul de Artilerie al gărzii regale prusiene. Întors în țară, a urcat treptele ierahiei militare, de la căpitan de artilerie, în 1858, până la general de divizie, în 1906. În baza competențelor căpătate la școlile militare prusace, în țară, Manu s-a implicat în dezvoltarea artileriei, înființând mai multe regimente și dotând artileria cu tunuri moderne. Între 1866-1869, a fost comandantul primului regiment de artilerie din România. Între octombrie 1874 și aprilie 1877, Gheorghe Manu a fost primar al Bucureștiului, dar intrarea României în război împotriva Imperiului Otoman, pentru dobândirea independenței de stat, a retrezit în el spiritul războinic. Manu a renunțat la funcția de primar și s-a dus pe front, având sub comandă Divizia a IV-a Infanterie. Inițial, a apărat orașele românești de la Dunăre: Oltenița, Corabia, Bechet, Islaz și Turnu Măgurele, apoi a trecut cu trupele sale pe malul drept al fluviului, ajungând comandant al artileriei Armatei de Operații. A contribuit decisiv la cucerirea Plevnei și a Vidinului. După război, a fost numit inspector general pentru artilerie și a deținut apoi portofoliul Ministerului de Război (1888 -1889 și 1904-1906). A fost și prim ministru, din partea Partidului Conservator, dar și președinte al Adunării Naționale, între 1892-1895, timp în care au fost adoptate câteva legi fundamentale pentru progresul României.
O casă de 175 de ani
Proprietar al casei din Calea Victoriei a ajuns în 1868, după ce a cumpărat-o de la Dimitri Ioanidi, care o cumpărase, mai înainte, de la Alecu Florescu, primul proprietar. În 1868, Manu era colonel. I-a oferit lui Ioanidi suma de 8000 de galbeni, după cum dezvăluie Narcis Dorin Ion, în volumul "București. În căutarea Micului Paris". Aici va trăi ani frumoși, alături de soția lui, Alexandrina, născută Cantacuzino. O regăsim în 1894, când soțul ei era președinte al Adunării Naționale, activând ca membră a Societății "Furnica", pentru "încurajarea și dezvoltarea industriei casnice". În saloanele casei lor, au organizat numeroase evenimente mondene și serate, invitând rude și cunoștințe din protipendada bucureșteană. Manu avea moșii întinse în Teleorman. Regele Carol I l-a apreciat pe general, datorită educației germane primite în anii de școală, de la Potsdam și Berlin, dar și datorită faptului că Manu a deținut gradul de locotenent în armata prusacă, fiind loial Casei regale a României. A organizat și un bal în onoarea regelui Carol I și reginei Elisabeta. Generalul Manu a murit în 16 mai 1911, la vârsta de 78 de ani. Regele a venit la catafalc și a depus o coroană de flori cu inscripția "Viteazului soldat și credinciosului sfetnic, recunoscătoare amintire". Alexandrina a murit în 1916. Ei au avut doi fii, pe Ion și pe Constantin, acesta din urmă locuind în casa din Calea Victoriei, până la naționalizarea imobilului de către regimul comunist. După 1990, un urmaș emigrat în anii '80 în Franța a revendicat clădirea și multe alte proprietăți și a avut câștig de cauză.
Fotografiind peste gardul de beton, observ un bărbat cu bască, așezat pe o bancă lipită de peretele casei. Îmi spune că nu e locuită, iar el e paznic, angajat de o firmă. Îmi face semn să intru în curte. Împing poarta grea, metalică, și pășesc pe pavaj. Omul acceptă discuția. "Înainte a avut aici birouri o firmă, dar a cedat casa după proces. Au venit mulți să o cumpere, dar au plecat așa cum au venit. Casa are încălzire centrală, e locuibilă, dar e nevoie de bani pentru reparare", spune bărbatul, potrivindu-și basca. În spate, se întinde un teren imens, betonat ca o parcare. Vegetația a spart însă betonul și a crescut triumfătoare. Într-o margine, zace un zid ruinat. "Acolo a fost o grădiniță", arată paznicul cu mâna. În grădina din fața casei se înalță câțiva arbori falnici. Înainte să ies, mai privesc o dată lebedele care țin ciocurile întinse către floarea de nufăr deschisă. E uimitor că flori și lebede se înșiruie pe friza casei unuia dintre cei mai importanți oameni din istoria Armatei Române. Pare mai degrabă casa unui savant. Fie ca dinții timpului să muște cât mai slab din pereții deja seculari, astfel încât Casa Manu să nu aibă soarta altor clădiri bucureștene.