DUMITRU CHIOARU - Poet, profesor, editor al revistei "Euphorion" din Sibiu - "Încă mai cred că poezia va salva lumea"

- Trăiește la Sibiu și este poet. Ba chiar "șef de poeți", având în vedere că este editorul revistei literare Euphorion, o publicație de înaltă ținută. Se simte, oare, provincial, profesorul și poetul Dumitru Chioaru, pentru că nu trăiește la "centru", în București? Iată întrebarea care m-a îndemnat să îl caut și să aflu răspuns -

Orașul vitraliu

- Trăiți într-una din cele mai vechi așezări me­dievale din Transilvania. Se poate scrie poezie în­tre ziduri de cetăți?

- Sibiul a fost și rămâne centrul magic al exis­tenței mele. A fost orașul adolescenței mele visătoare și neliniștite, "orașul-vitraliu", cum l-am numit în poe­me. Doar în Sibiu mai pot să visez și mai pot scrie poezie, când clipa zilei mă aca­parează tot mai mult, cu dictatura ei prozaică.

- V-ați născut la Sîngătin, un sat din apropierea Sibiului. Ce a însem­nat pentru dvs. ca poet, copilăria la țară?

- Am avut o copilărie fericită, trăită în ultimele zile ale satului tradițional. O co­pilărie care s-a destrămat ca un vis, în urma coo­perativizării. Am fost un copil năz­dră­van, pentru care orizontul lumii se re­ducea la hotarele satului. Dar satul acela al meu era, ca și pentru Blaga, în cen­trul lumii și totaliza uni­versul. De fapt, și visul meu de a de­veni poet pro­vine din copilărie, cam de pe la 9 ani, cînd îi descoperisem pe Alec­­san­dri (din încântarea cu care i-am citit Pastelurile s-au născut primele mele încercări poetice), Eminescu (de po­ezia căruia am fost legat toată viața), Coșbuc, Goga, pe care am con­tinuat să-i citesc și după mutarea fa­mi­liei la Si­biu. Sîngă­tinul era un sat ardelenesc, cu oameni har­nici la mun­că și veseli la petreceri, vestiți prin co­linde și jocul de bâtă, cum i se spune unui dans foarte vechi. Sub ochii mei mirați, de copil, au tre­cut și ultimele care cu boi, ducând zestrea mi­reselor, dar și cele care du­ceau la cimitir oameni din generația bunicului din par­tea tatălui meu, răpuși de inimă rea, după ce statul co­munist le luase pământul, sursa bunăstării și liber­tății lor. Din copii de țărani cu stare, pentru care au mun­cit generații întregi, pă­rin­ții mei, încă foarte ti­neri, au ajuns muncitori în fa­brici din Sibiu. Până au reușit să-și cumpere un apar­tament cu două camere la bloc, am trăit în condiții precare și cu nostalgia sa­tului tot timpul în suflet.

- Care a fost clipa în care ați știut că sunteți poet?

- S-a întâmplat în momentul despărțirii de pa­ra­disul copilăriei, când nostalgia și melancolia mi-au invadat sufletul. Cred însă că, mai mult decât nos­talgia satului, atmosfera medievală a Sibiului m-a predispus la visare și poezie. Deși am urmat Liceul "Gheorghe Lazăr" la real, dorul de literatură mă ur­mărea cu tărie. Am debutat în primăvara anului 1976, în revista "Transilvania", cu Poemul memo­riei, citit în cenaclul revistei, condus de poetul Ion Mir­cea. Visam, ca orice adolescent inspirat, să sparg tiparele poeziei și să-i răstorn ca­noa­nele. Pe urmă, în clasa a XII-a, m-am hotărît să dau la Filologie. Așa am ajuns la Universitatea din Cluj, unde am avut mulți profesori buni și exi­genți. Și tot în acei ani clujeni, s-a produs scriitorul din mine, decli­cul decisiv. M-am format la revista stu­dențească "Echinox", în redacția căreia am intrat din primul an de facultate. O revistă care era, atunci, o adevărată instituție de cultură. Mentorii revistei, re­­dutabilii Ion Pop, Marian Papahagi și Ion Vartic, mă primiseră așa puțin format cum eram. Dar la în­ceput, fiind mai mult absent decât prezent - veșnic în­drăgostit cum eram, în­tre atâtea fete de la Filo­logie, am fost suspendat după va­canța de iarnă din redacție. Apoi am fost recuperat de Ion Vartic, în iarna anu­lui II. De atunci, am fost un redactor activ. În acei ani ardenți, am fost în redacție cu Radu G. Țe­posu, Ion Simuț, Viorel Mureșan, Emil Hure­zea­nu, Marta Pe­treu, Ion Mu­reșan, An­drei Zanca ș.a. Erau pro­moția optzecistă a Echi­nox-ului, de pe poziția căruia am militat, în dia­log cu celelalte reviste studențești din țară, pen­tru afirmarea noii gene­rații. Dar îi mai datorez Echi­nox-ului și știința de a face o revistă și încă ceva: mi-a dat încre­de­rea că trăiesc în lumea valorilor au­tentice. La sfâr­șitul facultății, a­veam deja mulți prieteni și cunoștințe printre scri­i­tori din toată țara. Dar și un volum de versuri în căutarea unui editor. Debutul s-a produs în 1982, la editura "Albatros", cu volumul Seară adoles­cen­tină, bine pri­mit de critică și dis­tins cu Pre­miul Uniunii Scriitorilor.

Umbra lui Blaga

- Sibiul medieval, cu pe­ce­tea lui germană, a cunoscut totuși și momente românești de mare stră­lucire culturală, în­ce­pând cu prezența poetului și filosofului Lucian Blaga, ca pro­fesor la Univer­sitatea din Sibiu. I se mai simte urma de aur în viața orașului?

- În urma Diktatului de la Viena și a pierderii nordului Transilvaniei, Universitatea din Cluj se refugiase vremelnic la Sibiu, unde profesori de talia lui Lucian Blaga și Liviu Rusu găsiseră atmosfera propice continuării menirii lor culturale. Numele lui Lucian Blaga este purtat azi, de Universitatea din Sibiu, la care lucrez și eu. Poezia lui Blaga, pe care am descoperit-o în anii liceului, a avut asupra mea, ca să mă exprim în termenii săi, o influență ca­talitică (catalizatoare). Lucian Blaga mă însoțește ca un model de cultură și creație, dar și de vertica­litate și rezistență morală.

- Viața culturală a Sibiului a fost marcată, ceva mai recent, de un alt poet uriaș: Mircea Ivă­nescu, care, într-o bună zi, a părăsit Bucureștiul pentru Sibiu.

- Mutarea lui Mircea Ivănescu, bucu­reștean de origine, într-un oraș de provin­cie, în vreme ce alți scriitori căutau să se mute din provincie la centru, unde sperau să-și împlinească destinul și să li se recunoască valoarea, a fost un fel de refu­giu. Tot în acei ani, s-a mutat din Bucu­rești, la Păltiniș, și filosoful Constantin Noica. Însă spre deosebire de Noica, aflat într-un fel de domiciliu forțat la Păltiniș, Ivănescu a devenit redactor al revistei Transilvania, dar școala sa de poezie a funcționat com­plet în afara sistemului, mai întâi în Sibiu, până s-a extins în toată țara. Casa lui Mircea Ivănescu din Sibiu, de pe strada Vasile Aaron nr. 3 (azi de­mo­lată, în ciuda demersurilor unor instituții de cultură si­biene, printre care și revista Euphorion, de a face din ea o casă me­morială), unde s-a mutat, în 1980, cu doamna Stela, soția sa, și duzinele lor de pisici, a devenit un loc frec­ventat mai ales de tineri poeți, care și-l reven­dicau drept maestru. Unii dintre discipoli au confir­mat, alții s-au pierdut. Mulți și-au urmat maestrul numai în privința boemei, pier­zându-se în zilnice serbări bahice. Dar întotdeauna, din mijlocul unor asemenea pe­tre­ceri, Mircea Ivănescu dispărea pe neașteptate, retrăgându-se în universul său. Cred că dintre discipolii lui sibieni, numai Iustin Panța și Radu Vancu și-au însușit, datorită talentului lor excepțio­nal, lecția de poezie a maestrului, devenind poeți de certă valoare. Eu nu m-am numărat printre dis­cipolii lui Mircea Ivănescu. Eram abia revenit după ani de apostolat prin țară. Atunci, abia, am în­ceput să-i citesc atent opera, care a lăsat urme și în felul meu de a gândi și scrie poezie. În schimb, am petrecut numeroase seri în casa lui, în discuții nesfârșite și fructuoase asupra poeziei și lite­raturii. Mircea Ivănescu nu avea morga profesorului care aștepta să-i răspunzi tot cu cuvintele lui, ci atitu­dinea înțeleptului care, ami­cal, îți întărea con­vin­gerea că poți să-ți construiești tu însuți, ca un au­todidact, sistemul de valori. Era un om discret și ge­neros, purtând diferite măști, ca să se apere de indiscreți. Încât sibie­nilor le apărea drept o prezență bizară. Avea o autoritate ce venea nu numai din va­loarea poeziei sale, ci și din prestigiul lui de tra­ducător. Discuțiile noastre tre­ceau dincolo de cărți, în profunzimile vieții. Alteori lunecau în anecdote sau, chiar dacă își disimula cu detașare ironică plăcerea de a le gusta, în bârfe literare. Amicii îi spuneau "Mopete", o poreclă pe care o acceptase bucuros.

"Un oraș viu"

- În ciuda celebrității sale turistice, Sibiul pare să-și fi pierdut din iradierea lui culturală. Cine-i stră­bate la pas străzile trăiește, mai degrabă, sen­ti­mentul provinciei...

- Este adevărat că viața culturală a Sibiului s-a mai anemiat, față de euforia din 2007, an în care a fost capitală culturală europeană, dar direcția a ră­mas. Centrul orașului, renovat cu fonduri europene, în­tre­ține, totuși, atmosfera de sărbătoare, redobân­din­du-și faima de oraș turistic cosmopolit. Vara, mai ales, terasele restaurantelor sunt pline de oameni care vorbesc toate limbile. Și aproape zilnic se în­tâm­plă câte un eveniment cultural, în special mu­zică sau teatru, în săli sau pe stradă, care-i atrage pe tu­riști. Sibiul este, de fapt, mai ales în zilele Festi­va­lului In­ternațional de Teatru, o scenă deschisă pen­tru toată lumea. Muzeul Brukenthal organizează frec­vent expoziții tematice internaționale de artă. Iar viața literară se desfășoară în jurul revistelor Euphorion și Transilvania (condusă de poetul Radu Vancu, care organizează un festival internațional de poezie). Și eu țin, an de an, un colocviu de poezie "Iustin Panța", numit așa, în amintirea poetului si­bian dispărut prea devreme. Colocviul se adresează ti­ne­rilor poeți din toată țara, oferind și un premiu pentru debut, câștigat până acum de poeți foarte valoroși. Desigur, nu tot ce se întâmplă în Sibiu este de calitate, pentru că explozia turismului a făcut să primeze cantitatea sub forma culturii de consum, ca în toate destinațiile turistice ale lumii, dar orașul e viu, inima lui e puternică, respinge imaginea de "provincie".

"Scriu, deci rezist"

- Sunteți și profesor la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu. Cum se prezintă studenții de la Litere?

- M-am dus la Universitate dintr-o chemare pe ca­re o am pentru învățământ. Predau cursuri de lite­ratură comparată și de poezie modernă universală. Îmi place să lucrez cu studenții, mai ales la semi­narii, unde încerc să-i învăț să gândească cu capul lor. În ultimii ani, sunt însă tot mai nemulțumit de atmosfera vieții universitare, care s-a birocratizat atât de mult, încât realitatea aproape că nu mai contează, doar scriptele și rapoartele să fie în regu­lă. Și tot mai rar vin spre Filologie studenți cu talent ori chemare spre literatură. Nivelul lor scade în­grijorător. Sistemul de învățământ pune accent mai mult pe cantitate decât pe calitate, tinzând să trans­forme universitățile în fabrici de diplome. Dar toți suntem victimele unui sistem care neglijează edu­cația. Iar fără investiții în educație, societatea românească nu are viitor.

- D-le Chioaru, de fapt, de unde vă trageți nă­dejdea în viață și în viitor? Ce speranță vă între­ține zborul poetic? Cum rezistați mizeriei care ne înconjoară?

- Viața mea s-a împărțit între poetul și profe­sorul Dumitru Chioaru. Am însă de la o vreme im­presia că poetul a pierdut în favoarea profesorului, pentru că poezia mă vizitează mai rar. Scriu poezie dintr-o nevoie vitală. Ea mă ajută să rezist asaltului zgurii vieții prozaice. Scriu, deci rezist. Încă mai cred că, parafra­zân­du-l pe Dosto­iev­ski, poezia va salva lumea. De aceea, mi-e teamă de mo­mentul când nu voi mai scrie poezie, ca de o boală mortală. Trag însă nă­dejdea că, odată ce voi încheia cariera de pro­fe­sor, voi avea, în oaza de li­niște a Sibiului, mai mult timp și inspirație. Pentru că poezia a fost și este adevărata mea viață.