Urc dealul, spre biserica ortodoxă din Biertan, alături de preotul-paroh Ioan Morari. E o zi însorită, deşi peste noapte a căzut primul strat serios de zăpadă din ultima lună a iernii. Ca să înţeleg unde sunt, părintele îmi povesteşte despre nedreptăţile îndurate de românii din zonă din partea saşilor, majoritari în zona Sibiului, între cele două războaie. "Românii erau acceptaţi numai ca servitori sau păstori de vite pe moşiile saşilor. Pentru a nu se statornici în vatra satului, coloniştii saşi le-au impus construirea unui anumit tip de case, care se sprijineau pe patru stâlpi de lemn, înfipţi în pământ cu capătul mai subţire, pentru a putrezi în cel mai scurt timp". Se vor fi prăbuşit lesne casele de-atunci ale românilor, înlocuite, astăzi, cu altele mai temeinice şi mai frumoase. Cei ce le-au locuit, la fel cu cei care i-au prigonit, vor fi devenit de mult pământul acesta pe care ne calcă acum paşii. Statornică, românilor din această zonă le-a rămas, cu siguranţă, credinţa. Cea pe care coloniştii saşi au găsit-o când s-au aşezat aici şi care era neatinsă când au plecat.
- Localitatea Biertan e cunoscută mai ales prin impunătoarea sa biserică evanghelică fortificată. Cum vă simţiţi ca preot ortodox, într-un sat în care spiritul săsesc a rămas chiar dacă saşii au plecat?
- Şi ortodoxia, ca şi credinţa, se simt foarte bine. Şi apoi, bisericuţa noastră ortodoxă se află pe deal, deasupra bisericii evanghelice, deci mai aproape de cer. Într-adevăr, satul Biertan este cunoscut prin faptul că, timp de aproape 300 de ani, între 1572 şi 1867, aici a funcţionat prima episcopie evanghelică săsească din Transilvania, iar episcopii lor sunt îngropaţi în cetate. Să nu uităm, însă, de Donariul de la Biertan, descoperit în secolul IV, acel obiect de tezaur, având monograma lui Iisus Hristos, ce atestă că pe aceste meleaguri au fost creştini din foarte vechi timpuri.
Sfinţii de catifea
- Părinte Morari, cum aţi ajuns preot în Ardeal?
- Sunt ardelean prin născare şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să slujesc printre oameni de care mă leagă acelaşi fel de a fi şi aceleaşi tradiţii. E important să te simţi printre credincioşi ca între ai tăi. Tatăl meu a fost cântăreţ la strană, la biserica din satul Aţel, unde m-am şi născut. În liceu, mă gândeam să urmez o şcoală profesională, dar Dumnezeu a rânduit să-mi îndrept paşii spre Seminarul Teologic din Alba Iulia. Atunci, la începutul anilor '90, seminarul abia fusese înfiinţat ca instituţie, dar nu erau mai de nici unele. Nu exista o clădire proprie, unde să se desfăşoare cursurile, un internat pentru elevi, nu era nimic! Dar am simţit dragostea şi preţuirea venite din partea profesorilor, mai cu seamă din partea ÎPS Andrei Andreicuţ, pe atunci episcop al Alba-Iuliei, care s-a luptat foarte mult pentru acest seminar. În primul an, căminul se afla în afara oraşului, la un schit. Coboram de acolo pe la 6.30 dimineaţa şi ne întorceam seara, pe la 21-21.30. Cursurile le făceam în nişte săli ale catedralei Unirii. N-a fost uşor, dar poate că a fost mai bine aşa, condiţiile astea vitrege ne-au pregătit, cumva, pentru ce ne aştepta apoi, ca preoţi. Am avut şi colegi care au renunţat la seminar, dar mie mi-a plăcut, mi-am canalizat toată energia în direcţia asta. Nu pot spune că a fost ca şi când dintotdeauna mi-aş fi dorit să devin preot, dar, dacă Dumnezeu a rânduit să apuc pe drumul acesta, al preoţiei, am înţeles că e drumul meu şi l-am urmat cu drag. Nu-mi pare rău şi, cu siguranţă, nici n-aş alege să fac altceva. Pentru mine, cel mai important e ca oamenii, credincioşii din parohia mea, să fie mulţumiţi de ceea ce fac, să simtă mesajul dumnezeiesc pe care am fost chemat să-l transmit. Nici nu contează dacă iau sau nu salariu, atâta timp cât oamenii îmi sunt alături. Spunea Sf. Ap. Pavel: "Ne bucurăm cu cei ce se bucură şi plângem cu cei care plâng". Cred că asta e misiunea preotului.
- Sunteţi om tânăr. Există un drum, un destin, al preoţilor proaspăt absolvenţi de teologie?
- Da, e un drum firesc, aş spune. De obicei, sunt hirotoniţi în parohii mai mici, de la ţară. Cred că un preot fără experienţă nu poate fi pus într-o parohie mare, pentru că sunt foarte multe probleme concrete care apar şi care nu pot fi gestionate, oricât de merituos ai fi fost pe partea teoretică, în facultate sau la absolvirea facultăţii. Prima parohie în care am fost repartizat, în anul 2000, a fost Copşa Mare, un sat aparţinător comunei Biertan. E o comunitate mică, aproximativ 100 de familii, dar am avut alături nişte oameni foarte apropiaţi de biserică, inimoşi, săritori. Îi simţeam că vin la biserică cu dragoste de Dumnezeu şi respect pentru mine, ca preot. Apoi, după cinci ani petrecuţi acolo, am venit aici, la Biertan. Şi am avut bucuria să găsesc acelaşi fel de oameni, calzi şi cu foarte multă credinţă în Dumnezeu.
"În cei 12 ani de când sunt aici, am oficiat, în medie, cam o căsătorie pe an"
Icoana Sf. Mare Mucenic Gheorghe
- Şi în Biertan e o populaţie îmbătrânită, ca în majoritatea satelor româneşti?
- Din păcate, da. Tocmai discutam cu primarul şi mi-a spus despre o statistică pe care au făcut-o recent: la nivelul comunei, majoritatea copiilor sub 18 ani sunt ţigani. În cei 12 ani de când sunt aici, am oficiat, în medie, cam o căsătorie pe an, deşi au fost şi ani în care nu am avut nici măcar o cununie. Botezuri au fost puţin peste 30, iar înmormântări, mult mai multe. E o realitate tristă, nu doar la nivelul comunei, ci al întregii ţări, se pare: credincioşii ortodocşi nu mai fac copii. Se gândesc că, în vremurile astea aşa de nesigure şi de strâmbe, nu vor avea ce să le ofere, şi cum să-i crească, în condiţii cât de cât decente. Pe când ţiganii nu sunt copleşiţi de astfel de gânduri, sunt oameni fără căpătâi: azi să am, că mâine nu mă interesează. În plus, se poate spune că ei sunt creştini din interes, trecând cu uşurinţă de la un cult la altul, urmărind nişte beneficii materiale imediate. Dintre enoriaşii din Biertan, mulţi sunt plecaţi în străinătate. Ca preot, n-am cum să-i conving să rămână, primează gândul legat de partea materială, oare nu aşa suntem toţi? Cu toate acestea, deşi au plecat, nu se înstrăinează cu totul de satul lor. Când se întorc în vacanţă, vin la biserică, iar mulţi săteni, cu copii plecaţi în străinătate, le trimit calendarul ortodox de la noi, să aibă şi ei ceva de suflet, ceva de acasă, acolo, printre străini.
- De ce credeţi că românii ortodocşi nu mai fac copii ca înainte, când era lăsat să trăiască tot ce dăruia Dumnezeu?
Iisus Hristos Pantocrator
Paraclisul Maicii Domnului, pentru năpăstuiţi
Maica Domnului, o inimă revărsându-şi preaplinul
- Da, am constatat, în timp, şi eu şi mulţi dintre colegii mei preoţi de-aici, din zonă, faptul că, la spovedit, cei mai mulţi credincioşi vin doar înainte de Paşti, e singura dată din an când se spovedesc. E ceva specific acestei zone, dar nu se ştie de ce. Şi nici măcar nu vin în Săptămâna Mare, ci doar până la Florii. I-am întrebat de ce fac asta şi mi-au răspuns: "Păi, în Săptămâna Mare s-a spovedit numai Iuda!". Nu e adevărat! Iuda nu s-a spovedit, că, dacă se spovedea, Hristos îl ierta. Asta e şi diferenţa între Sf.Ap.Petru şi Iuda. Amândoi au greşit: unul s-a lepădat de Hristos, celălalt l-a trădat, dar unul s-a căit şi şi-a cerut iertare, celălalt nu.
- Părinte Ioan, în Biertan funcţionează şi un Centru de îngrijire şi asistenţă "Episcop N. Popoviciu", unde sunt îngrijite persoane vârstnice, cu diverse dizabilităţi. Slujiţi şi la capela de acolo?
- Da, în fiecare miercuri, fac slujba Paraclisului Maicii Domnului, pentru cei de acolo. E greu de descris în cuvinte... Deşi acolo sunt internate persoane cu probleme psihice, sunt atât de dornici să vină la capelă, au o bucurie, o copilărie extraordinară în ei! De multe ori, plec cu inima ruptă de-acolo. E evident că oamenii aceia au nevoie de prezenţa noastră acolo, cât mai des. Unii sunt surzi, alţii nu pot vorbi, nu pricep ce spun, dar vin, se lipesc de mine, mă îmbrăţişează. E răvăşitor! Dar asta e misiunea noastră, a preoţilor: să fim în mijlocul oamenilor, să aducem bucurie şi mângâiere, atât cât se poate.
Clopotele de "vreme mare"
Biserica ortodoxă din Biertan, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe
Preotul Ioan Morari îmi arată clopotniţa şi cele trei clopote pe care le adăposteşte. Şi aflu iar despre puterile miraculoase ale sunetului de clopot atunci când este "vreme mare". "Au această capacitate doar clopotele bisericilor ortodoxe, pentru că la noi e interzis să fie trase atunci când moare un sinucigaş. Dacă sunt trase, atunci norii se înmulţesc, nu se împrăştie. Au fost cazuri când, fie din greşeală, fie din alte considerente, s-au tras şi la bisericile ortodoxe clopotele pentru sinucigaşi. Doar dacă au fost sfinţite din nou, după aceea, şi-au mai putut îndeplini rolul de a împrăştia norii şi furtunile, pe vreme mare", spune părintele Morari.
Remarc aceeaşi expresie folosită aici, în Ardeal, pentru ploi şi furtuni năpraznice: vreme mare. O înţelepciune ancestrală, poate, un bun-simţ al credinţei că, dacă de la Dumnezeu vin toate, vremea n-are cum să fie rea, indiferent cât de aprigă ar fi. E doar mare. Şi-o pot risipi şi îmblânzi clopotele. Şi credinţa care răsună în glasul lor.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
