În anul 1996, am trecut prin cel mai greu moment al vieţii mele - divorţul, după 23 de ani de căsnicie. M-am trezit singură, cu doi copii la şcoală, rudele s-au retras, nimeni nu a binevoit să mă ajute ca să trec mai uşor peste acest moment nefericit. Singură, dezorientată, mereu tristă, nu mai aveam forţă, se dărâma o lume, eram la pământ... nici tranchilizantele nu-şi mai făceau efectul. Ajutorul a venit într-o zi când, călătorind cu trenul spre Iaşi, o forţă, ceva, m-a determinat să intru într-un compartiment unde era o singură doamnă mai în vârstă. Era o doamnă cultivată, încă frumoasă... De cum am schimbat primele formule de salut, am simţit în glasul ei ceva care mi-a atras atenţia, degaja căldură, linişte, încredere. O oră durează călătoria din localitatea în care trăiesc şi până la Iaşi. Această oră mi s-a părut că a durat cinci minute! Doamna m-a întrebat de ce sunt tristă, i-am spus adevărul, am rămas surprinsă că mi-a ghicit necazul, i-am ascultat sfaturile fără întrerupere. Mi-a dat soluţia: credinţa, să merg la Catedrala Metropolitană din Iaşi, la moaştele Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, să-mi cumpăr şi să sfinţesc o carte de rugăciuni cu Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului şi Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care să le rostesc în fiecare zi, cu credinţă mare, post, şi aşa voi simţi ajutorul de care am nevoie. Mi-a insuflat atâta încredere, siguranţă, linişte, încât, la capătul drumului, mi-a părut rău că nu i-am cerut o adresă, un telefon, dar deja gândul îmi era să merg la Mitropolie, să-mi cumpăr cartea de rugăciuni, lucru pe care l-am şi făcut.În faţa vitrinei cu cărţi nu puteam însă să mă hotărăsc pe care să o aleg, când, apare o doamnă de vârsta celei din tren şi-mi indică o carte. Am cumpărat-o, s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: "Ai făcut o alegere bună"... Azi, păstrez cu sfinţenie această carte, o port tot timpul la mine, merg des la Mitropolie, când mă rog, citesc, adesea, din ea. Aşa, cu ajutorul celor două rugăciuni care se zic la întristarea sufletului şi la vreme de nevoie, am reuşit să trec peste acel divorţ care s-a terminat repede, civilizat...
Şi azi cred că acea doamnă a fost un semn de la Dumnezeu, cred cu puterea sufletului că a fost "ceva" ce mi-a deschis ochii şi inima către credinţă, către tot ce este sfânt şi frumos.
O caut şi acum din priviri, de fiecare dată când merg cu trenul... nu am mai văzut-o niciodată. Tot ce ştiu e că aceste două rugăciuni m-au izbăvit de necazuri. Sunt sănătoasă, lucrez cu pasiune în lumea "vrăjită" a cărţilor, fetele mele au reuşit la facultate, merg şi ele la Mitropolie, iar problemele pe care le aveam - şi pentru care m-am rugat - s-au rezolvat ca prin minune.
Atunci când puterea de a îndura necazurile a slăbit şi greutăţile cu care m-am confruntat în viaţă m-au depăşit, singura cale de izbăvire a fost CREDINŢA. Rostite cu disperarea ultimei şanse, rugăciunile sunt mai fierbinţi ca oricând şi speranţa aproape că nu are limite. Mărturia pe care am relatat-o este o dovadă în plus că adevărata credinţă este calea pe care trebuie să o urmăm, îndreptându-ne către bunul Dumnezeu, spre a putea trece cu bine încercările vieţii şi a fi pregătiţi pentru orice ne-ar rezerva viitorul.
VIORICA - Iaşi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
