Haiducii de pe Aleea Haiducului

- Aflaţi, azi, la anii de pensie, nişte foşti "copii cu cheia de gât" l-au salvat de la moarte pe unul "de-al lor". O poveste minunată despre solidaritate şi prietenie -

Unu la sută şanse de viaţă

O voce firavă la telefon. Plângea. Nu ştia cum să-mi explice mai scurt şi glasul i se îneca de la­crimi: "Soţul meu... Ieri n-avea nimic, azi s-a dus la spital la un control... Mi-au spus medicii că moare. E nevoie de 20.000 de euro pentru ope­raţie... Nuş' ce să mă fac, domnu' Bogdan. N-am niciun ban, sunt singură...". Cu greu am recunos­cut vocea vânzătoarei de la magazinaşul din col­ţul blocului: Mariana Bălan. O femeie de vreo 40 de ani, micuţă, plăpândă, nici un metru şi jumă­tate înălţime. Dar o femeie cu suflet bun. Deseori, când intram în prăvălie, mai zăboveam câteva minute la vorbă. Povesteam de viaţa noastră, des­pre copiii noştri, care învaţă la aceeaşi şcoală. Când plecam în vacanţe, avea grijă de pisica mea. N-o mai văzusem de ceva vreme. Despre soţul ei îmi vorbise de puţine ori, zicând că e des plecat în cursă cu tirul şi cam "absent". Iar ea e mai mereu singură. Mi-a spus că ar vrea să facă o scrisoare de solicitare de ajutor la revista noastră. Apoi n-a mai dat niciun semn, vreo două săptă­mâni. Şi brusc, vestea: "Domnu' Bogdan, l-au operat pe Mirel!". Plângea iar la telefon, de data asta de bucurie. "E incredibil, c-o zi înainte îmi spuseseră că nu mai are nici unu la sută şanse să mai trăiască. I-au pus şase spire pe creier şi acum anevrismul e vindecat. Deja soţul meu e acasă, nu mai are nimic. A fost un miracol!...". M-am bucurat pentru ea. Am întrebat-o cum a fost posibil, de unde a făcut rost de atâţia bani. "Nu ştiu, de la... prieteni", a zis uimită şi ea. Nu-şi putea imagina că Mirel al ei poate avea atâţia prieteni care să-i sară în ajutor. Faptul m-a impresionat şi pe mine şi m-am decis să-i caut şi să văd cine sunt. Nu mi-a fost greu să-i găsesc. Îngerii salvatori fuseseră vecinii din blocul unde copilărise soţul doamnei Bogdan. Oameni care se cunosc de treizeci şi opt de ani, din 1980, când erau copii şi s-au mutat toţi, deodată, în blocul nou terminat din cartierul Drumul Taberei. Băieţii "cu cheia de gât", care azi, la rândul lor, au co­pii... S-au unit iarăşi, să-şi ajute un prieten în su­ferinţă.

Odă prieteniei

Răzvan Aştilean, scara A3, Cătălin Brujban, scara A2, Dan Ţibichi şi Dan Ghejan, scara A3, Artemi Dorian, scara A1... Şi mulţi alţii. Dar mai ales Alexandru Apostu (scara A4, etaj 3, apar­ta­mentul 13), omul care a dăruit cea mai mare sumă de bani şi care i-a mobilizat pe toţi "hai­ducii" de pe Aleea Haiducului. Fiecare a făcut câte ceva pen­tru prietenul lor bolnav. Blocul lor e format, cum­va, din patru corpuri legate în formă de U, având în mijloc maidanul copilăriei. E chiar în spatele bisericuţei de lemn din curtea garnizoanei militare. Un bloc în care ar putea intra o comună mare din România. Am mai trăit în asemenea blocuri uriaşe, în Bu­cureşti. Dar nu cred că alţi locatari ar face ges­turile astea, pentru un vecin de-al lor. "L-au luat pe sus" cu maşina pe 28 decembrie 2017, fiindcă era încăpăţânat şi nu voia să se ducă. Colonelul Dan Ţibichi a vorbit cu un prieten, medic, de la Spitalul Militar. Răzvan Aştilean i-a adus în salon un telefon mobil, ca să poată co­munica. Au vorbit apoi la Spitalul Universitar, singurul loc unde se face complicata ope­raţie pe creier, prin embolizare. Chiar în prima săptămână, au adunat, toţi, cei 20.000 de euro. S-au folosit de toate cu­noş­tinţele lor, de toa­te "relaţiile", pentru a-l salva pe Mirel. I-au dat telefoane, zil­nic. Fiecare a făcut ce-a putut. Dar orice gest, oricât de mic, a contat.

Decreţeii anilor '80

Au mai rămas vreo 20 din foştii co­pii care locuiau în blocul imens de pe Aleea Haiducului. Fuseseră peste 70! "Noi am fost decre­ţeii anilor '80", se amu­ză să-şi spună. "Copiii cu cheia de gât". Azi au în jur de 50 de ani. Mulţi au plecat din bloc, dar au contribuit şi ei pen­tru prietenul Mirel. Am vrut să-i cunosc pe aceşti oameni. Mi s-a părut că fapta lor e ceva rar în zilele noastre. Poate exa­gerez. Dar eu, care trăiesc de atâţia ani într-un bloc din Bucureşti, abia-mi cunosc vecinii de palier. S-a înrăit lumea, s-a retras în case, la televizor. Fiecare e doar pentru el. Or, prietenii lui Mirel se vizitează, merg la pescuit, se întâlnesc mereu la vechiul lor res­tau­rant din zona Favorit, au creat un "grup" şi pe internet, numit "Hai­ducii", unde vorbesc zilnic şi-şi spun păsurile. Sunt bărbaţi, femei, toţi prie­teni din copilărie, astăzi căsătoriţi şi părinţi. Aceiaşi oameni care în urmă cu patruzeci de ani furau cireşe din grădina cazărmii militare sau plecau, chiuind, cu bicicletele, din Ghencea până în Politehnică, de răsuna tot cartie­rul...
Iată-i! Vin să se întâlnească cu mine! I-am chemat în vechiul lor restaurant, numit acum "Ring", ca să se simtă acasă, printre amintiri. Sunt vreo opt inşi, avându-l în mijloc pe Mirel, cu un ochi încă puţin închis, de pe urma operaţiei. Intră zgomotos în restaurant, îi salută dezin­volt pe cei prezenţi, inclusiv pe patroană, şi se aşază la masa lor, rezervată. "Ce-i, Mirele, eşti vedetă acum? Ai scăpat, ai?", îl bate pe umăr un bărbat vânjos, Flo­rentin Raţă, des­pre care aveam să aflu că fusese în vreo trei bise­rici, să se închine la icoane pentru viaţa prietenului său. Râd împre­ună, în jurul me­sei. Nu beau mult, o bere-două. Le place doar să stea laolaltă. Să vor­beas­că despre flea­­curi, despre echipa Steaua, despre cum a fost când erau copii. Stau în faţa lor şi-i privesc cu drag: oa­meni buni care au salvat o viaţă de om. Mi­rel Bălan, soţul Ma­rianei de la bu­tic, nici acum nu-şi dă seama prea bine prin ce pericol a trecut. Nu i-au spus. L-au vizitat la spi­tal, glumind cu el ca de obicei. I-au ascuns gra­vitatea bolii. Dar în timpul ăsta, au vorbit per­manent cu chirurgul care-l îngrijea, cu toţi me­dicii pe care îi cunoşteau. "Eh, ştiam şi eu pe cineva la «Militar» şi-am încercat", zice modest Dan Ţibichi. "Cum să nu punem bani, dacă am fost «mobilizaţi»? Bine că «ticălosu' ăsta mic» mai trăieşte", râde şi Dan Ghejan, arătând spre Mirel. Îţi face bine să stai între aceşti oameni. Simţi energia lor bună, de prieteni vechi, o frăţie­tate ce le dă parcă o anume "putere". Mirel a fost doar un caz. "Dacă oricare dintre noi am păţi ceva, probabil că ceilalţi am face la fel. Proba­bil...", răspund, râzând, când îi întreb.

Minunea vindecării

"N-aş fi fost în viaţă fără ei. Ştiu asta", recu­noaşte Mirel, privindu-i pe toţi, cu ochii în la­crimi. "Fără prietenii mei şi fără Dumnezeu." S-a zis că-i un "miracol medical" faptul că este încă în viaţă. Un anevrism cerebral, de 2-3 cen­timetri, la capătul aortei, total inoperabil cu mij­loacele chirurgiei clasice. Embolizarea cerebrală este o tehnică total nouă în România, şi presu­pune cheltuieli foarte mari. Câteva zile dacă mai stătea, era fatal, căci anevrismul era pe cale să se rupă. Pe 31 decembrie 2017, la ora 5 dimineaţa, vecinul Alexandru Apostu şi soţia sa au luat-o cu maşina pe micuţa şi îndurerata Mariana şi au pornit împreună spre Făgăraş. Când se lumina de ziuă, treceau munţii. Au mers la un preot îmbu­nătăţit, monahul Isaia, şi acolo s-au rugat pentru viaţa bietului Mirel. Preotul i-a pus în faţa a trei icoane uriaşe, aduse de la mânăstiri din Grecia. "Cât mine erau de mari", îşi aminteşte Ale­xandru. "Pe mine m-a pus în faţa Mântuitorului, pe soţia mea, Mirela, în faţa Sfân­tului Spiridon, iar pe Ma­riana, în faţa Maicii Domnului. Ne-a dat la fiecare câte un anu­me acatist, spre vindecare. În timpul ăsta, părintele a stat şi el undeva în spatele nostru, cu ochii închişi. Şi, la sfârşit, după ce ne-am ru­gat, a zis doar atât: «Va fi bine. Sigur va fi bine». Atât. Şi ne-am întors imediat la Bucureşti, la spital."
Medicul Bogdan Dorobăţ a fost uimit să constate câţi prie­teni se preocupă de pacientul său. Veneau rugăminţi din toate părţile, oamenii îl vizitau şi se ocupau permanent de bolnav, cu atâta dragoste! A hotărât să inter­vină el însuşi pentru deblocarea mai rapidă a fondurilor, deşi cu cele şapte spire de platină din creierul lui Mirel (extrem de scumpe), s-ar fi pu­tut salva vieţile a şapte alţi pacienţi. Şi, în cele din urmă, le-a dat vestea: îl va opera GRATIS. Nu mai e nevoie de niciun cent din cei 20.000 de euro. Banii strânşi de prieteni să-i fie daţi lui Mirel, fiindcă avea o situaţie financiară mai grea. În nici măcar o săptămână, prietenul lor s-a reîn­tors aca­să vindecat.

Alexandru cel bun

Oamenii de la masă refuză să-şi asume vreun merit. Mai ales Alexandru Apostu, care timp de o lună l-a vizitat, zi de zi, pe Mirel la spital. Cu greu acceptă să-şi spună numele întreg. Dar în niciun caz suma mare de bani pe care a donat-o, deşi n-are venituri grozave. Omul acesta m-a im­presionat cel mai mult dintre toţi "haiducii". E un fel de lider, mai ales datorită bunătăţii şi puterii lui spirituale. Nu-i pasă de bani, de timp, de sacri­ficii, când e vorba de un prieten. A călătorit prin multe mânăstiri din ţară, împreună cu soţia sa - şi ea foarte credincioasă -, cu care are o căsnicie minunată. A cunoscut mari duhovnici ai Româ­niei, a fost şi la muntele Athos, cu vecinul Floren­tin Raţă, şi-i simţi bucuria şi împăcarea sufle­tească din cele mai mici gesturi. Un om cu ade­vărat credincios, parcă inapt de a se mâhni vreo­dată. Treptat, îmi dau seama că el ţine grupul de prieteni unit. Nu e guraliv, şi nu râde mult. Nu-i plac laudele, preferă să ră­mână "omul din umbră", care doar îi ob­servă pe toţi şi se bucură de prieteni. Cea mai mare bu­curie a sa: după operaţie, Mirel a devenit nelipsit de la fiecare Liturghie, în bisericuţa de lemn aflată în faţa blo­cului. "Era total necredincios îna­inte. Acum, îl văd cum apare dumi­nică de duminică. Dă Doamne «să-l ţină», să nu uite ce şansă a avut. Că Dumnezeu l-a ales să trăiască...".
N-am absolut niciun prieten în car­tierul meu. Am fost prea ocupat cu fami­lia, cu copiii, cu viaţa asta zbuciumată de capitală. Pentru prima dată m-am simţit apropiat de un om: acest Alexandru. Mai întâi, fiindcă m-a invitat acasă la el. Nici cel mai prietenos vecin de-al meu de scară nu mi-a vorbit decât cel mult din pragul uşii. Aşa am văzut şi eu imensul bloc al "haiducilor", încercând să-mi închipui cum arăta în anii '80. "Nici gaze n-aveam când ne-am mutat aici. Erau familii multe, cu mulţi copii, o ve­selie gene­rală pe scară", îşi aminteşte bărbatul, azi în vâr­stă de 50 de ani, tuns chi­lug şi cu barba albită. Mă pune la masă, ca şi cum am fi tovarăşi vechi. Mă roagă să mă simt comod, să fac ceea ce vreau, îi simt real bucuria de a-mi fi gazdă. "Un om cu ade­vărat bun", îmi spun. Îmi arată poze cu "haiducii", făcute în călătoriile lor la pescuit, sau de la petre­ce­rile organizate împre­ună. "Acum 11 ani, a murit primul dintre noi, Mihai Zemba, tâ­năr, într-un accident. Până atunci nu ştiam ce înseamnă moartea unui prieten. Am venit la înmormântare, toţi cei 70, care ne ştiam de copii. În ziua aceea, am făcut aşa, un fel de jurământ, că vom fi uniţi, dacă i se va în­tâmpla ceva vreunuia din noi. Şi că la fiecare a treia săptămână din martie, ne vom întâlni toţi, în vechiul restaurant din Drumul Taberei. Şi aşa a fost. Acum, o să ne întâlnim pentru a unspre­zecea oară. Pentru mine, e cea mai im­portantă zi din an. Mai importantă poate şi decât Revelionul. Abia aştept. Să-ţi vezi toţi prietenii din copilărie, iarăşi împreună."

Maidanul copilăriei

În cele din urmă, îmi arată şi maidanul. Locul acela magic, unde se adunau toţi. Se vede din fer­eastra lui Alexandru: un pătrat, cam de 30m/30m, dincolo de care, peste un gard de piatră, vezi o cazarmă militară din Ghencea. Azi locul a fost transformat într-un părculeţ, din păcate, aproape mereu pustiu, căci prea puţini copii din bloc mai coboară la joacă. Câteodată, când mai stă singur la geam, pe Alexandru îl cuprind nostalgii nebă­nuite: "A fost locul fericirii noastre, maidanul ăla. Doar o bucată de pământ gol, unde ne adu­nam toţi. Era plin de copii, râsete, jocuri!... Nu­mai din generaţia mea am fost 70 şi numai dintr-un singur bloc. Porţile noastre de fotbal erau un bătător de covoare, într-o parte, un plop şi-un par înfipt în pământ, în cealaltă parte. Toţi stelişti înrăiţi, fii de cadre militare! Dac-aţi şti ce veselie, ce chiuială, ce prietenii... Coboram la 10 dimineaţa din bloc, veneam seara la 7 fără 10, să ne uităm la «Mihaela» - murdari pe haine din cap până-n picioare. Luam o bucată de pâine, apoi coboram iarăşi, până la 10 seara, înapoi, la joacă. Jucam «frunza», «cas­tel», « lapte gros» «miuţa», te­nis de masă... Tot felul. Făceam cartofi copţi în pământ şi mân­cam toţi. Maidanul era plin de gropi, când veneau ploi se făcea glod cumplit. Dar noi tot acolo eram, în noroi, la fotbal. Averile noastre erau capacele de bere, surprize cu fotbalişti, ţevile de cornete, timbrele pe care le schimbam... Tot felul de fleacuri la care ţineam ca la nişte comori. Acum... uitaţi-vă: au pus tobogane, leagăne, ches­tii din astea moderne, «eu­ro­pene». Dar nu mai coboară ni­meni. Puţinii copii stau în­chişi în case, pe tabletă, tele­foane mobile, în lumea lor vir­tuală. Astăzi nu se mai nasc «hai­duci». Pentru noi, ăsta e cel mai bun cartier din tot Bu­cu­reştiul. Nu m-aş muta din Dru­mul Taberei pentru nicio altă casă din centru. Aici am trăit, am copilărit, e încă atâta ver­deaţă în jur... Am prietenii ăştia, vecini. Fără ei, ce ar fi viaţa mea? Decreţeii anilor '80. Copii de cadre militare din Ghencea...".
Un adevărat miracol i se pare lui Alexandru că în jurul maidanului au rămas încă toţi copacii fructiferi ai copilăriei. Mi-i arată, când coborâm: gutui, nuci, corcoduşi, doi cireşi, pruni, meri şi caişi, cu fructul cât pumnul... "Sunt fructele copi­lăriei noastre", zice Alexandru. "Şi acum cobor uneori din casă, primăvara, să mănânc cireşe de mai, uite-atâta de mari, din pomii noştri. Nici la piaţă nu găseşti aşa bune. Niciun fruct din lume nu mai are, parcă, acel gust".